Catilinarele

Nu știm nimic despre noi. Credem că ne deprindem să fim ceea ce suntem, dar e chiar dimpotrivă. Cu cât trec anii, cu atât înțelegem mai puțin cine este ființa aceasta în numele căreia spunem și facem o grămadă de lucruri.

Nici o problemă. Care este inconvenientul de a trăi viața unui necunoscut? Poate că e chiar de preferat: dacă știi exact cine ești, s-ar putea să nu-ți prea placă de tine.

Această ciudățenie banală nu m-ar fi deranjat niciodată dacă nu ar fi existat – ce anume? Nu știu cum să-i spun – dacă nu l-aș fi întâlnit pe domnul Bernardin.

Mă întreb când a început povestea asta. S-ar potrivi zeci de datări, la fel ca pentru Războiul de o Sută de Ani. Ar fi corect să spun că afacerea a început acum un an; însă ar fi la fel de just să afirm că a luat această întorsătură acum șase luni. Ar fi totuși mai adecvat să-i situez începutul în preajma căsătoriei mele, în urmă cu patruzeci și trei de ani. Dar cel mai adevărat, în sensul propriu al termenului, ar fi să fixez începutul poveștii la nașterea mea, acum șaptezeci de ani.

Mă voi opri la prima sugestie: totul a început în urmă cu un an.

Există case care dau ordine. Acestea sunt mai importante decât destinul: ești cucerit de la întâia privire. Va trebui să locuiești acolo.

Pe când mă apropiam de șaizeci și cinci de ani, Juliette și cu mine voiam să ne mutăm la țară. Am văzut casa asta și am știut de îndată că va fi locuința noastră. În pofida disprețului meu pentru majuscule, mă simt dator să scriu Casa, căci va fi cea pe care nu o vom mai părăsi, cea care ne aștepta, cea pe care o așteptaserăm dintotdeauna.

Da, dintotdeauna: de când Juliette și cu mine suntem soț și soție. Din punct de vedere legal, sunt patruzeci și trei de ani de-atunci. În realitate, avem șaizeci de ani de mariaj. Eram în aceeași clasă la cursul pregătitor. În prima zi de școală, ne-am văzut și ne-am iubit. Nu ne-am mai despărțit niciodată.

Juliette a fost întotdeauna soția mea; ea a fost mereu, de asemenea, sora și fiica mea – deși avem aproape aceeași vârstă, cu doar o lună diferență. Acesta este motivul pentru care nu am avut copii. Nu am avut niciodată nevoie de o altă persoană. Juliette este totul pentru mine.

Eram profesor de greacă și latină la liceu. Îmi plăcea meseria aceasta, aveam relații mulțumitoare cu puținii mei elevi. Cu toate acestea, așteptam pensionarea așa cum așteaptă misticul moartea.

Comparația nu este gratuită. Juliette și cu mine ne doream dintotdeauna să evadăm din această viață făcută de oameni. Studii, muncă, mondenități – chiar reduse la cea mai simplă expresie – însemnau prea mult pentru noi. Propria noastră căsătorie ne-a lăsat impresia unei formalități.

Noi, Juliette și eu, voiam să împlinim șaizeci și cinci de ani, ca să putem lăsa deoparte pierderea aceasta de timp care este lumea. Citadini prin naștere, doream să trăim la țară, nu atât din dragoste pentru natură, cât din nevoia de singurătate. O nevoie înverșunată, înrudită cu foamea, cu setea și cu dezgustul.

Atunci când am văzut Casa, am fost cuprinși de o ușurare delicioasă: exista, așadar, locul acesta la care aspiram încă din vremea copilăriei. Dacă am fi îndrăznit să ni-l imaginăm, ni l-am fi imaginat ca pe acest luminiș de lângă râu, cu această casă care era Casa, frumoasă, invizibilă, cotropită de glicină.

La patru kilometri depărtare se află Mauves, satul unde găsim tot ce ne trebuie. De cealaltă parte a râului, era o altă casă care abia dacă se zărea. Proprietarul ne spusese că era ocupată de un medic. Presupunând că am fi vrut să ne știm în siguranță, era cum nu se poate mai bine: Juliette și cu mine urma să ne retragem din lume, iar la treizeci de metri de adăpostul nostru se va afla un doctor!

N-am ezitat nici o clipă. Într-o oră, casa a devenit Casa. Nu era scumpă, nu erau de făcut lucrări. Ni se părea, fără umbră de îndoială, că norocul trăsese sforile acestei afaceri.

Ninge. Ningea și acum un an, când ne-am mutat. Eram încântați: cei câțiva centimetri de alb ne dădură, încă din prima seară, impresia nestrămutată că ne aflam acasă. A doua zi dimineață, ne simțeam în mai mare măsură la locul nostru între pereții aceia decât în cei patruzeci și trei de ani de dinainte, petrecuți în apartamentul citadin din care totuși nu ne-am clintit niciodată.

Puteam în sfârșit să mă consacru în întregime lui Juliette.

Este greu de explicat: nu am avut niciodată impresia că îi acord suficient timp soției mele. În șaizeci de ani, ce i-am oferit? Ea înseamnă totul pentru mine. Și ea spune același lucru cu privire la mine, fără ca asta să-mi alunge sentimentul de profundă neîmplinire. Nu că aș crede despre mine că sunt rău sau mediocru, dar Juliette nu a avut niciodată nimic și pe nimeni în afară de mine. Am fost și sunt viața ei. Gândul acesta îmi ridică un nod în gât.

Ce am făcut, în acele prime zile, în Casă? Cred că nimic. În afară de câteva plimbări prin pădurea atât de albă și de tăcută, încât ne opream adesea din mers pentru a ne privi unul pe celălalt cu un aer mirat.

În afară de asta, nimic. Ajunseserăm acolo unde ne doream să fim încă din copilărie. Și deodată am știut că aceasta era existența la care aspiraserăm mereu. Dacă pacea nu ne-ar fi fost tulburată, am fi trăit așa până la moarte.