Cavalerul Mystere

Capitolul 1 – Un nas de gentilom.

Într-o dimineață de aprilie a anului 1641, pe atunci coroana de crini o purta Ludovic al XIII-lea, iar sceptrul era în mâna lui Armand Duplessis, Cardinalul-duce de Richelieu, gărzile de la căpitănia palatului regal, Louvre, văzură venind dinspre cheiul Senei un tânăr în ținută militară, care se apropia cu pas sprinten. Purta o tunică cu guler de piele și, în curmeziș peste piept, centura săbiei. Cizmele înalte îi treceau peste genunchi iar pălăria înaltă, cu borul ridicat, era împodobită cu o singură pană. Aceasta era ținuta de campanie a soldaților din armata Flandrei, o spadă lungă și subțire, cu apărătoare rotundă, prinsă de centură completa înfățișarea lui războinică.

Ajungând aproape de poarta palatului, el duse mâna la pălărie în chip de salut și întrebă o strajă:

— Hei, camarade, poți să-mi spui dacă domnul de Guitaut se află în palat?

Acel căruia îi adresase întrebarea era un flăcău falnic, în costum de paradă, îmbrăcat cu o mantie largă, brodată și purtând pe cap o pălărie lată, cu panaj mare.

Fără să răspundă, el îl măsură cu o privire disprețuitoare pe acest purtător de sabie, care cuteza să se înfățișeze la rege ca într-o tabără militară, cu cizme și pinteni, amăgindu-se că îi va fi îngăduit, în această ținută, să-l vadă pe căpitanul gărzilor reginei. Răbdarea nu părea să fie însușirea de căpetenie a tânărului militar. Văzându-se cercetat astfel, cu neobrăzare, el încruntă ușor sprâncenele și își mușcă buzele. Folosind un ton mai sec decât prima oară, el repetă:

— Hei, domnule, vă întrebasem dacă îl pot vedea pe domnul de Guitaut!

— Adresați-vă ofițerului de serviciu, răspunse straja, întorcându-i spatele.

Soldatul șovăi o clipă. Se întreba poate dacă, înainte de a-și vedea de treburile lui, nu s-ar cuveni să-i ceară socoteală acestui insolent. Dar se gândi că disprețului e mai bine să-i răspundă cu dispreț. Se răsuci pe călcâie, cu pas hotărât, pătrunse pe poartă într-o curte mică, unde un ofițer fercheș, acoperit tot cu fireturi și galoane, se distra ațâțând doi bidivii înhămați la o trăsură.

Animalele, plictisite se vede de o prea lungă odihnă, loveau pământul cu tropot mare și smuceau din cap, spre marea mulțumire a lacheilor și a unui vizitiu îmbrăcat ca un prinț. După ce salută cuviincios, tânărul le adresă și lor întrebarea de mai sus.

— Regele e la Chantilly iar regina s-a retras o vreme la mănăstirea Carmelilelor, așa că ar fi de mirare ca domnul de Guitaut să se afle la Louvre, unde n-are ce face!

Așa îi răspunse ofițerul, care vorbind abia dacă binevoise să se întoarcă cu fața spre noul venit.

— Neplăcută situație! Totuși având în vedere că sunt însărcinat să-i fac o comunicare importantă și cât se poate de grabnică, nu mă pot mulțumi cu un răspuns așa de nelămurit. Vă rog, deci, domnule, să-l înștiințați pe domnul de Guitaut, sau, în lipsa lui, pe nepotul său, domnul de Comminges, că aștept aici și trebuie neapărat să-i vorbesc.

Aceste cuvinte rostite pe un ton ferm îl făcură pe ofițer să-și părăsească plăcuta îndeletnicire și să-l privească mai atent pe acest mesager atât de puțin familiarizat cu uzanțele Curții, dar care, totuși, părea foarte convins de misiunea sa importantă. Avea în fața sa un băiețandru care mai păstra, din anii adolescenței, frăgezimea de puf a obrazului și candoarea privirii. Totuși, de sub această aparență copilărească transpăreau o semeție și o siguranță bărbătească. Era un tânăr frumos și zvelt, înalt, cu încheieturi fine, iar ovalul pur al chipului său era îmeadrat de splendide buclecastanii. Doi ochi mari, limpezi și surâsul grațios al gurii sale cu buze mândre, abia umbrite de un puf delicat, aduceau o lumină aparte chipului său armonios. Totul vădea într-însul pe gentilomul de rasă, nu pe soldatul de rând, cum părea să-l arate îmbrăcămintea.

Ofițerul luă scrisoarea pe care i-o întindea necunoscutul și, traversând o mică terasă, pătrunse în apartamentele reginei.

Așteptându-l, tânărul privi cu mult interes telegarii și trăsura strălucitoare cu blazonul desenat pe uși, îmbrăcată pe dinăuntru în brocart și împodobită cu perne de mătase. Pentru acest oștean, neobișnuit cu luxul, trăsura părea să fie lăcașul unei zâne. Și, de fapt, nu era chiar o zână acea făptură care apăru pe trepte? O zână frumoasă, blondă, cu ochi albaștri ca visul, cu un obraz pur ca floarea de liliac alb. Cu un pas ușor, parcă fără să atingă pământul, ea înainta către dânsul.

Înainte ca lacheii să-i poată prevedea mișcarea, fermecătoarea făptură deschise ea însăși portiera trăsurii. Se pregătea să urce în trăsură, când caii, sătui de o îndelungată așteptare, dădură să plece. Probabil că echilibrul zânelor e supus acelorași legi ca și acela al muritorilor de rând. Frumoasa imprudentă, al cărei picior micuț călcă în gol, se clătină, scoțând un mic strigăt de spaimă.

Dar oșteanul se repezise ca fulgerul și graba lui fu răsplătită, primind în brațe o povară neasemuit de plăcută: un corp suplu, cu talia plină și pietroasă, care, căzând, se abandonase cu totul sprijinitorului său. Roșind, stingherită de neândemânarea sa, îi mulțumi cavalerului său improvizat cu un surâs divin. Totul durase numai o clipă, timpul unei priviri și al unui surâs. Ochii unei domnișoare de șaisprezece ani au desigur o vedere ageră, căci fu de ajuns numai acest moment pentru ca tânăra călătoare să remarce înfățișarea plăcută a oșteanului.

În ce-l privește, chipeșul băiat fu uimit de frumusețea acestei fete, care întrunca farmecul delicat al unei femei în plină floare cu vioiciunea îndrăzneață a unei zâne. Ea îi lăsă o puternică impresie… El credea că o simte încă în brațele sale, atunci când trăsura zbura de acum pe poartă, în tropotul cailor strălucitori.