Cel mai lung amurg

Cel mai lung amurg

Poate ațipise. Dar nu era sigur. De cînd oadu­sesem acolo deschisese doar de cîteva ori ochii, și de fiecare dată numai pentru o clipă. Respirația îi era ușoară, abia simțită. Poate că de aceea, la un moment dat, am avut strania impresie că murise. Și atunci m-a cuprins panica. Mai întîi panica. Murise și totul fusese zadarnic. Nu-i putusem fi de nici un folos. Constatarea mă deznădăjdui. Pentru prima dată în viața mea am simțit cît de cutremurător și de deplin este sentimentul neputinței în fața morții. Deznădăjduit am scrutat, instinctiv cerul. Luna mă privea ironică. Cît timp fuse­sem mic, tare mult îmi plăcuse să descopăr în lună chipul moșului care se uita de acolo, mustrător, la copiii neastîmpărați. Așa îmi spusese bunica. Și unchiu Iancu, el, care niciodată nu mă mințea, confirmase spu­sele bunicii. Numai că de fiecare dată, în loc să-l văd pe „moș”, vedeam chipul unei femei cu părul despletit și blond, atîrnîndu-i pe umeri, un chip care se uita la mine cu ochi triști, atît de triști încît aproape îmi dădeau lacrimile. Și nu o dată, cu ochii înrourați de mila femeii triste din lună, mă trezeam întrebînd:

— Spune-mi, Luniță, de ce ești atît de tristă? îți jur că n-am să spun la nimeni. Nici macar unchiului Iancu.

Acum cînd, privind cerul, descoperisem luna care se uita la mine — poate la noi — ironică, uitînd pentru o clipă că ea murise, am simțit cum se trezește în mine curiozitatea din copilărie de a descoperi pe „moșul” din lună. Dar oricît m-am străduit, timp de un minut, poate două, n-am izbutit. N-am izbutit să văd nici fe­meia din lună cu părul despletit și blond și cu ochi atît de îndurerați, de triști. N-am izbutit și atunci am înțe­les că, într-un anumit fel, murisem și eu, în ziua cînd timpul ucisese în mine miracolul copilăriei.

„Oh, Luniță, dacă te-ai arăta pentru o clipă, măcar pentru o clipă, să-mi regăsesc copilăria!”

Cuvintele, propriile mele cuvinte, rostite tare, m-au speriat. Și iarăși mi-am amintit că ea murise și că eram acum singur, din nou singur în mlaștină. Pe aproape sunau trestiile ca niște vaiete timide, de care își băteau joc broaștele, orăcăind bezmetice. Ascultînd vaietul tres­tiilor, mi-am zis că ele plîng de mila femeii care murise și atunci nu mi s-a mai părut orăcăitul broaștelor hohot de rîs batracian. Mi s-a părut că pe femeia care abia murise o prohodeau trestiile, văitîndu-se, broaștele hoho­tind în felul lor, vîntul ce începuse să sufle, norii ce veniseră de undeva dinspre răsărit, grăbiți să asiste și ei la sfîrșitul femeii care murise fără îndoială din pri­cina rănii, a celei de-a doua răni, de sub omoplat. Numai eu nu participam, numai eu rămîneam disponibil, deși mai adineauri panica alunecase prin arterele mele ca un șuvoi de lavă fierbinte.

Și atunci m-am trezit murmurînd în gînd cuvintele cîntecului de înmormîntare:

„Scoală și te roagă

Și la sfîntu soare,

Și la vînt de boare,

Să nu prea grăbească,

Zori să se ivească

Pîn' te vom griji,

Pîn te vom găti.”

Am cîntat, în gînd, întreg bocetul pînă la sfîrșit. Pe urmă, deoarece mă ascultasem, cu toate că doar în gînd cîntasem, redescoperind liniștea, m-am cutremurat de o teamă superstițioasă. Ea murise, fără o lumînare la căpătîi, cum cere datina, murise și nu aveam la mine o lopată ca să-i sap un mormînt, ca să n-o mănînce lupii, dacă or fi existînd în mlaștină. Lopată nu aveam, totuși trebuia să-i sap un mormînt: cu un ciot, cu unchiile, cu o piatră, cu nu știam ce, dar trebuia să-i sap un mormînt, în pămîntul ce mustea de apă, ce miro­sea a clisă, a putred și a război, cu toate că, în mod sigur, prin mlaștină nu trecuse încă războiul și poate că nu avea să treacă nici de acum încolo.

Murise. Dar oare murise? Trebuia să mă conving. M-am aplecat și mi-am lipit urechea de pieptul ei. Și atunci am simțit mîna ei fierbinte de fierbințeala febrei pe obrazul meu și am auzit-o, pentru prima dată am auzit-o, vorbindu-mi:

Nein, ich bin noch nicht gestorben.[1]

Gott lob![2]

Aber, ich werde sterben... Bis es tagt.[3]

Eram convins și eu că va muri. Pînă în ziuă. Palma ei pe obrazul meu frigea. Avea o palmă de flăcări. Și flăcările îmi incendiau obrazul și nu puteam s-o ajut să nu moară!

Lasă că n-ai să mori! am căutat eu s-o îmbărbă­tez, vorbindu-i în limba germană, bucuros că cel puțin ne puteam înțelege.

N-am să mor? Crezi, într-adevăr, că n-am să mor?

Nu se moare dintr-atîta! i-am replicat. Vocea mea suna convingător, în ciuda faptului că speranța în mine era ca o epavă pe o mare bîntuită de taifun.

Dacă ar fi adevărat!... Dar o spui numai fiindcă ți-e milă de mine. În orice caz îți mulțumesc pentru tot.

Pentru tot? Nu înțelegeam ce putea însemna acel tot. Fusese, de fapt, un singur lucru. Trecuseră, cîte ore? Poate două? Mai mult de două în nici un caz. De opt zile de cînd fugisem din coloană nu mă hrăni­sem decît cu cartofi și dovlecei cruzi. Dar în ultimele douăzeci și patru de ore nu pusesem în gură nimic. Mă dureau creierii. Durerea mi-i strivea. Durerea îi plesnea întruna, tescuindu-i precum niște icre. Tîmplele îmi zvîcneau și, în ciuda greței și a durerii de sub țeastă, îmi era foame, eram mai hămesit decît un schimnic, în mlaștină mirosea a clisă, mirosea a mătasea broaștei, mirosea a putred dar mai ales a război. Și, cu toate acestea, mie îmi mirosea a cîrnați pe varză călită. De opt zile nu mîncasem decît cartofi și dovlecei cruzi, satul era prea departe ca să ajungă pînă la mine miros de mîncare, și cu toate acestea îmi mirosea a cîrnați pe varză călită. Dumnezeule, nimic nu-i mai de neîn­durat decît să fii nemîncat de opt zile și să-ți miroasă a cîrnați pe varză călită. Foamea opera pe viu în pîntece, ciopîrțindu-mi măruntaiele.

Nu mi-am dat seama cînd am părăsit mlaștina. La un moment dat am știut că nu mai zac pe așternutul de stuf și papură, ci că merg, e drept clătinîndu-mă, dar că totuși merg în direcția de unde mi se părea mie că vine mirosul de cîrnați pe varză. Era noapte, încă nu răsărise luna, dar fiindcă îmi mirosea a cîrnați pe varză, fiindcă doream să ajung cît mai repede la casa unde gospodina pregătise o asemenea mîncare, vedeam de parcă eram nictalop. Poate că și devenisem nictalop.

Am mers ca un lunatic, atras de mirosul care nu exista decît în închipuirea mea turmentată de foame, pînă am ajuns la un drum de țară. Nu m-am oprit o clipă. Primejdia parcă n-ar fi existat. Uitasem cu desă- vîrșire de ea. Știam, din timpul zilei, că drumul acela de țară ducea spre un sat mare — abia mai tîrziu aveam să aflu că nu era un sat ci un orășel, oră­șelul K... — știam, eram totuși conștient că, mergînd pe drumul acela, riscam mult; totuși, continuam să merg, ignorînd primejdia. Și, fără voia mea, deși știam încotro merg și ce urmăresc, mă închipuiam cu patru ani în urmă, cînd pentru prima dată am pășit pe stră­zile orașului universitar C... ca să mă înscriu la facul­tate. Mergeam pe un drum de țară, dar mă vedeam pe strada care, de la gară, urca în pantă, noroioasă ca o uliță de tîrgușor, în schimb însă cu case de oraș mare, cum de fapt și era, înnegrite de funingine. La parterul acestor case existau prăvălioare de unde puteai cum­păra ceea ce nici nu-ți dădea prin minte că s-ar putea găsi. Etajul de deasupra era locuit de familia negusto­rului. Prin sticla murdară a ferestrelor, de multe ori peticită cu hîrtie de jurnal, niște copii clorotici și ciu­fuliți priveau nostalgici strada noroioasă, mușcînd fără poftă din cîte o felie de pîine neagră unsă cu magiun. Cerul era de culoarea cimentului și numai departe soa­rele ca un ochi urduros se căznea, plictisit, să vadă ce se petrece dincolo de pînza afumată a norilor.

Mergeam pe drumul de țară și mă vedeam pe strada Bendela, mă vedeam în sufrageria lui Frau Mizzi, unde luam masa, la prînz și seara. O vedeam pe Frau Mizzi înaltă, planturoasă, aproximativ frumoasă, mirosind pu­ternic a levănțică, asemenea unei ciudate plante de carne și sînge, mișcîndu-se sprintenă în jurul mesei, ca să ne servească extraordinara ei ciorbă de sfeclă dreasă cu smîntînă, după care urmau cîrnații, aromitorii și condimentații cîrnați pe varză călită, pregătiți după o rețetă proprie și probabil secretă, de vreme ce nici pînă astăzi nu s-a mai întîmplat să mănînc, în altă parte, cîrnați atît de gustoși. Frau Mizzi se mișca sprintenă în jurul mesei, servindu-ne, și de fiecare dată cînd se apleca peste umărul cuiva îi vedeam sînii albi care, în ciuda celor patruzeci de ani se păstrau frumoși și generoși, așa cum frumoasă și generoasă era, în general, Frau Mizzi. Și după ce îi vedeam sînii albi și frumoși nu știu de ce, dar mîncarea pe care ea ne-o servea ni se părea mai gus­toasă, și ne repezeam să înfulecăm cu o hămeseală de animale tinere.

Mergeam pe drumul de țară, mă vedeam în sufra­geria lui Frau Mizzi, o vedeam pe ea, frumoasă și plan­turoasă, în ciuda celor patruzeci de ani ai ei, îmi era foame ca unui eremit și îmi mirosea a cîrnați pe varză călită meșteriți cu neîntrecută pricepere de Frau Mizzi, cînd deodată am auzit pornind din direcția către care mă îndreptam o rafală, urmată apoi de alta. M-am aruncat la pămînt încă de la primele împușcături, înjunghiat și ciopîrțit pe dinăuntru de o frică înnebunitoare, așa cum niciodată nu simțisem o alta. Liniștea se statornici re­pede. Dar am rămas locului, incapabil să mă mișc, simțind cum se usucă, rece, transpirația ce mă inun­dase din creștet pînă în tălpi, în clipa în care prima rafală spărsese fereastra de întuneric și liniște a nopții.

Norii se zdrențuiseră și luna, ca un zmeu rotund și galben, naviga leneșă, ba arătîndu-se, ba ascunzîndu-se. Abia acuma mi-am dat seama că, tot gîndindu-mă la Frau Mizzi, mă apropiasem binișor de ceea ce credeam eu că e un sat, dar care în realitate era orășelul K... Pînă la primele case dacă mai era un kilometru, un kilometru și jumătate.

Cînd mi-am revenit din spaimă — atîta frică nu mi-a fost nici cînd, pentru prima dată, am pornit la atac — am încercat să-mi dau seama de situație. Rafalele nu pe mine mă căutaseră, așa cum crezusem în prima clipă. Dar asta însemna că în sat erau cantonate trupe hitle- riste sau poate mai curînd hortiste. Nu era o descope­rire. O știam dinainte. Și, cu toate acestea, părăsisem mlaștinile în speranța că voi avea șansa să pătrund în oraș fără să fiu prins. Fusese o hotărîre disperată, recu­noșteam, dar îmi era atîta foame, încît, ca să mi-o poto­lesc, mizasem pe șansă, împotriva bunului simț și a pru­denței de care dădusem dovadă în împrejurările grele prin care trecusem. Dar acum rafalele mă dezmeticiseră. Să merg mai departe era o adevărată nebunie. Și, cu toate acestea, eram hotărît să nu dau înapoi. Îmi era foame! Îngrozitor îmi era de foame!

M-am ridicat și am pornit mai departe. Numai că acum, din prudență, n-am mai mers pe drumul de țară, ci de-a dreptul peste cîmpuri. Cît am mers nu știu. La un moment dat m-am oprit, făcîndu-mă una cu pă- mîntul, fiindcă am auzit un zgomot pe care, la început, nu l-am putut defini. Mi-am încordat auzul. Și iarăși am auzit zgomotul acela. Era, aproape nu aveam nici un fel de îndoială, un geamăt. Am bănuit că mă găseam în apropierea aceluia în care, mai adineauri, trăsese auto­matul. Norii iarăși se zdrențuiseră și, la lumina puțină a lunii, l-am descoperit la numai cîțiva metri înaintea mea. În primele clipe, o mărturisesc, nici nu mi-a dat prin minte să-i vin în ajutor. Dealtfel, ce ajutor i-aș fi putut da? Nu eram decît un prizonier român, fugit din convoi, în pericol de a fi prins și împușcat. Cu toate acestea, pînă la urmă, tot mi-a venit în minte că poate i-aș putea fi, în vreun fel, de folos. Am început să mă apropii de el, tîrîndu-mă, și nu fără emoție. Îmi era teamă că, în cazul în care era înarmat, crezînd că am intenții dușmănoase, va trage în mine.

Cînd m-am apropiat binișor, i-am vorbit tare, doar atîta cît era necesar să mă poată auzi:

— Să nu-ți fie teamă! Vreau să te ajut.

I-am vorbit românește, gîndind că ar putea fi și el un prizonier.

Rănitul încetă să mai geamă. Încercă să se ridice în cot, dar nu izbuti. Pe urmă, probabil din cauza efortu­lui, începu din nou să geamă.

Nu-ți fie teamă! Sînt un prizonier român fugit, am continuat să vorbesc, de data asta în limba germană, apoi în franceză.

Și, tot vorbindu-i, am continuat să mă apropii, tîrîn- du-mă. Cînd am ajuns lîngă el, la lumina puțină a lunii, drapată de zdrențele norilor, spre stupoarea mea, am constatat că rănitul era, de fapt, femeie.

Închipuiți-vă în ce situație mă găseam. Eram un prizonier, fugit dintr-un convoi, care timp de opt nopți — excluzînd cele două în care dormisem — nu făcusem altceva decît să merg susținut de o singură dorință: să ajung cît mai repede în zona frontului, ca să răzbat la ai mei. Și iată că, în plin cîmp, descopeream o fe­meie rănită. Era noapte, era întuneric, eu eram lihnit de foame, bolnav de foame. Ce trebuia să fac? S-o las în plata Domnului și să-mi văd de drum? S-o ajut! Dar cum? În sat n-o puteam duce. Și în altă parte, unde? Nicăieri! Era pierdută, iremediabil pierdută, iar mie nu-mi mai rămînea altceva de făcut decît să-mi văd de drum și să încerc a pătrunde în sat.

Dar, în loc să procedez așa, am luat-o în brațe și am pornit înapoi spre mlaștini. Acolo, am culcat-o pe așter­nutul pe care mi-l făcusem.

Unde ești rănită? Am întrebat-o în românește, în franceză, în germană. Nu mi-a răspuns. N-a deschis ochii. Gemea tot timpul. Luna, limpezită din nou dintre nori, îmi ajută să descopăr rănile. Un glonte nimerise în coapsa piciorului stîng, altul în umăr. Rana din coapsă nu părea a fi gravă. Glontele intrase și ieșise fără să atingă osul. În schimb, cealaltă rană, aceea din umăr, era periculoasă. După toate probabilitățile, glontele îi sfărîmase clavicula. Dar cel mai grav era că pier­dea sînge din ambele răni.

„Cu ce s-o pansez? m-am întrebat. Dacă n-am s-o oblojesc, va pierde tot sîngele și va muri”.

M-am gîndit să mă dispensez de cămașă. Mi-am amintit însă că era murdară, neagră de murdărie și scoarță de transpirație. Dacă îi legam rănile cu fîșii din cămașă, cu siguranță că rănile aveau să se infec­teze.

Și totuși trebuia s-o pansez.

Te rog să mă ierți. Nu vreau decît să-ți ajut.

Am rupt bretelele combinezonului, după care i l-am scos, trăgîndu-l în jos, de la genunchi. Din combinezon am făcut un fel de feșe cu care i-am bandajat mai întîi umărul, pe urmă coapsa piciorului. Ea, docilă, se lăsa pansată de mîinile mele atît de puțin dibace.

„Ei, și de acum încolo ce se va întîmpla?” am între­bat. Și tot eu mi-am răspuns: „Nu știu! Mai întîi să se facă ziuă”.

Mi-am rezemat spatele de trunchiul sălciei, hotărît să aștept, treaz, lumina dimineții. Nu-mi mai era foame, și nici somn. I-am pipăit fruntea. Frigea. Am muiat ce mai rămăsese din combinezon în apa stătută de baltă și i-am pus o compresă pe frunte. Cînd a simțit-o, rece și umedă, a oftat o dată adînc și cîtva timp n-a mai gemut. Pe urmă iarăși a început.

Tut es dir weh? [4]

Nu mi-a răspuns nici acum. Timpul trecea încet. Broaștele concertau neobosite. Din cînd în cînd se au­zea țipînd o pasăre de apă, cine știe ce fel de pasăre. Din stînga mea, dinspre șosea, de partea cealaltă a mlaștinei, se auzea duduit de motoare, corbii claxoa­nelor croncănind neobosiți. Rănita gemea întruna.

Și, dintr-o dată, n-a mai gemut. Atunci m-a înhățat teama și m-a scuturat disperarea că murise, atunci mi-am lipit urechea de pieptul ei, să mă conving dacă nu cumva totuși mai trăiește.

Trăia. Îmi vorbise. Acum iarăși tăcea. Nici nu mai gemea. Se uita la mine. Rezemat în cot și aplecat dea­supra ei o priveam și eu. Cerul se limpezise, iar stelele parcă urcaseră și mai sus. Cerul era grav, misterios și de emoție, așa cum se întîmpla de fiecare dată cînd îl priveam, inima începu să-mi bată tare. Rănita mă privea cu niște ochi triști, așa cum nu-mi mai fusese dat să văd alții.

„Suferă fiindcă știe că are să moară”, mi-am spus și mila a țipat în mine sălbatic și deznădăjduit, așa cum sălbatic și deznădăjduit țipa o pasăre de apă, din cînd în cînd, pe aproape, poate dintr-o salcie, la fel ca aceea sub care ne aflam. Pe urmă abia mi-am dat seama că suferința nu era proprie numai privirilor ei îndurerate, ci și chipului. Să fi avut cel mult douăzeci și cinci de ani. Nu știu în ce măsură era numai frumoasă sau foarte frumoasă. Caracteristica chipului era nu frumusețea și nici urîțenia, ci suferința. Suferința țipa din fiecare tră­sătură a chipului, din paliditatea frunții, din abia per­ceptibila crispare a sprîncenelor, din ridurile premature ale pleoapelor, din proeminența obrajilor supți, din ară­miul părului tăiat scurt.

Cred că ai suferit mult! i-am vorbit, cu toate că era de fapt o constatare numai pentru mine, rostită, fără voia mea, tare și într-o altă limbă.

Ea închise ochii și două lacrimi, ca două mărgărită- rele, se prelinseră spre tîmple. Mai tîrziu, cînd îi redes­chise, ochii îi erau tulburi, din cauza lacrimilor, dar și din alt motiv, poate din cauza disperării.

Cine ești? mă întrebă în germană.

Sînt prizonier român. Am fugit și vreau să ajung înapoi la ai mei.

Dacă te prind, te împușcă.

Știu.

Și eu care te încurc!... Acuma ai fi fost departe dacă mă lăsai acolo...

Nu mai am putere să merg mai departe. De opt zile n-am pus în gură o bucată de pîine. Voiam să mă strecor în sat, să caut ceva de mîncare.

Acolo nu-i sat, ci orășel. Dacă te duceai, sigur te prindeau nemții. Pe străzile orașului circulă patrule. Fac percheziții prin case. Pesemne caută pe cineva. Poate pe dumneata?

Pe mine în nici un caz.

Oricum, eu te încurc... Cred însă că numai în noaptea asta. Pînă dimineața, cel mai tîrziu. Pînă se va întîmpla, te rog să nu pleci de lîngă mine. Mi-e tare frică să mor singură.

A închis ochii și din nou două lacrimi s-au prelins spre tîmple. Pe urmă mi-a căutat mîna, mi-a strîns-o și a păstrat-o într-a ei. A ei era fierbinte, fierbinte. Pasărea de apă iarăși țipă, de spaimă parcă. Cerul se urcase și mai sus și inima mea bătea tare, cutremurată de imen­sitatea spațiului. Femeia murea lîngă mine, pasărea de apă țipa speriată, și în imensitatea care se întindea de la mine și pînă la bagdadia înstelată și iluzorie, timpul curgea calm și indiferent. Murea ea, mureau pesemne atîția, pe toate fronturile, în noaptea care nu avea să se sfîrșească nici după ce va răsări soarele, noapte care dura de cinci ani și care urma să se risipească abia cînd aveau să tacă tunurile, toate tunurile de pe toate fron­turile. Mult pînă atunci nu mai era. Poate numai cîteva luni. Ce păcat că ea nu va apuca ziua aceea. Dar eu? Eu aveam s-o apuc? Doamne, și cît de mult doream să trăiesc! Pentru cîteva minute închipuirea mea o luă razna: m-am văzut întors acasă. Acasă! „Casa” mea era o cameră. Nimeni nu mă aștepta acolo. Poate carii. Poate urîtul cuibărit prin unghere. Poate singurătatea încăperii dornică să se însoțească cu singurătatea mea iremediabilă, fiindcă pretinsesem vieții mai mult decît poate ea oferi. Am pășit pe ușă și ușa a scîncit de mi­rare că cineva o deschide după atîta timp. Am ridicat storul și lumina s-a mirat de cît praf se strînsese pe bi­rou, pe pian, pe cărți, pretutindeni.

Te-ai întors, maică?

M-am întors, Sfîntă Vinere.

S-a terminat războiu, maică?

S-a terminat, Sfîntă Vinere.

Și alde matale n-ai murit?

Precum vezi, n-am murit, Sfîntă Vinere.

E bine că n-ai murit, maică, nu-i bine la vîrsta matale să mori. Thii, ce de-a mai colb! Păi de, dacă n-ai vrut să-mi lași cheia. Ai fi găsit acuma casa lună...

Camera, Sfîntă Vinere.

Casa! că pentru alde matale, momental, asta-i casa. Pînă te-i însura, că acum, dacă ai scăpat de moarte, musai să te însori. Și-i musai să fac un pic de curățe­nie. Nu vezi? Te dă praful afară din casă.

Bine, Sfîntă Vinere, fă curățenie. Eu mă duc să fac o baie. Dumneata să iei efectele astea și să le dai foc. Cred că vreo cîțiva păduchi au mai izbutit să se ascundă pe la încheieturi.

Intru în baie și dau drumul la apă. Fierbinte, să fie cît mai fierbinte. Mă vîr în cadă și gem de plăcere. Îmi caut o poziție potrivită și cît mai comodă, ca apa să-mi ajungă pînă la gît. Porii auie de plăcere. Fiecare parcă e o scoică în care auie marea. Apa miroase a esență de brad. Mă săpunesc și încep să mă frec tare cu buretele. Să iasă din pori mirosul de tranșee, mirosul de praf de pușcă, mirosul de moarte. (Cei care au făcut frontul — poate că nu mulți, dar sînt destui aceia care știu — că după cîteva luni de linia întîi, de atacuri și de bombar­damente, cînd oamenii mor în jurul tău, la dreapta, la stînga, înainte sau în spate, mirosul morții, nu de mort, ci mirosul morții ți se îmbibă în pori). Stau în baie o oră, două, stau mai mult, scufundat pînă la gît în apa fierbinte și spumoasă. Dincolo, Sfînta Vineri, bătrîna pe care am angajat-o ca „menajeră”, deretică. Șterge pra­ful și cîntă cu vocea ei puțină și tremurată.

În sfîrșit, ies din baie. Mă șterg cu prosopul. Sfînta Vineri nu mai cîntă. A terminat treaba și a plecat. Mă așteaptă primeneli curate. Ele miros a alb. Miros a săpun de rufe. Miros a leșie. Apropii primenelile de nas și le miros ca pe o floare. Dar cu primeneli curate, spă­late de Sfînta Vineri, fierte și clătite cu sineală, cu așa ceva nu se întîmplă să te întîlnești pe front. Îmi îmbrac pijamaua curată și gem de satisfacție. Cu ce se poate compara plăcerea de a îmbrăca o pijama curată după ce te-ai reîntors teafăr de pe front? Mă vîr în așternut. Așternutul miroase a levănțică. Mă tăvălesc în așternut și aspir adînc mirosul de levănțică. Mîngîi așternutul cu palmele, cu obrajii. E răcoros și moale. Aș vrea să uit pămîntul rece al tranșeelor, tare rece, dușmănos. Te pătrunde perfid cu răceala lui, cu umezeala lui, cu neființa lui. E gelos pe tine că ai sînge, că ești cald și el e rece. Și dacă dormi pe el, perfid, vrea să-ți fure căldura ca să se încălzească și el. De aceea, dacă nu-l simți și nu te trezești la timp, adesea se întîmplă să-ți fure toată căldura și somnul să se transforme în moarte. Dar gata! Am scăpat. De acum încolo niciodată n-am să mai dorm pe pămîntul gol, învelit doar în foaia de cort. De acum încolo, niciodată n-am să mă mai trezesc, fiindcă în timpul nopții hoțul de pămînt m-a sărăcit de căldură. De acum încolo voi dormi numai în pat, cu cearșafuri curate care vor mirisi a levănțică. Și, ca să simt, din plin, atît satisfacția prezentă cît și cea viitoare, mă tăvălesc în așternut, îl mîngîi și mă simt fericit. Pe urmă mă astîmpăr. M-a cuprins o moleșeală plăcută. Acum am poftă să citesc. Biblioteca e acolo. Sfînta Vineri a șters de praf cărțile. Toate cărțile din bibliotecă îmi sînt dragi. Viciul meu. Incurabilul meu viciu pe care îl iubesc atîta. Cînd mă gîndesc, numai, că s-ar fi putut să nu am viciul acesta mă cutremur. Dum­nezeule, ce ar fi însemnat viața mea fără acest viciu? întind mîna și iau la întîmplare o carte. Mi-e indiferent ce, fiindcă în bibliotecă nu păstrez decît cărțile cărora le voi rămîne credincios pînă la sfîrșitul vieții.

„Palida mea prietenă, Moartea izbăvitoare, a poposit în luna august, cu nopțile ei scăldate de razele argintii ale lunii, la gospodăria căpitanului Uggla. N-a cutezat totuși să pătrundă în casa lui ospitalieră, știind bine că nimeni n-ar fi fost bucuros de vizita ei. Palidei mele prietene nu-i lipsește curajul. Îi place să cutreiere văz­duhul călare pe ghiulelele de tun. Pune mîna pe grena­dele vîjîitoare și rîde cu poftă cînd se sparg și le zboară schijele — Joacă dansuri macabre prin cimitire și nu ocolește sălile infectate ale spitalelor. În schimb o cuprinde teama cînd se apropie de casa unui om drept ori cînd se află la poarta unui om bun. Ea nu vrea să fie întîmpinată cu lacrimi, ci cu o bucurie liniștită, con­știentă că mîntuie sufletele de lanțurile durerii și de povara lutului pămîntesc...”

Citesc în închipuire pasaje întregi din „Povestea lui Gosta Berling”. Mi-a plăcut atît de mult cartea, încît am citit-o de nenumărate ori în anii adolescenței mele. Îmi amintesc și acum pasaje întregi. Mulțumesc hazar­dului că mi-a dat o memorie bună. Pe front memoria mi-a ajutat să nu mi se degradeze spiritul. Închipuiți-vă un adăpost individual, în prima linie. Închipuiți-vă că plouă cu găleata, ploaie care te pătrunde prin foaia de cort, închipuiți-vă că stai culcat într-o băltoacă și aștepți zorile ca să pornești la atac. Închipuiți-vă că, în ciuda ploii, a frigului și a umezelii, pe dedesubt te mănîncă păduchii. Somnul e hașișul. Somnul e uitarea. Dar dacă nu poți să dormi, ce trebuie să faci? Dacă simți că starea de fapt te alterează, în ceea ce ai devenit tu datorită civilizației de milioane de ani a speciei tale, ce trebuie să faci ca să te salvezi, fără să faci pași înapoi spre bezna începutului? Ei bine, eu mă salvam datorită memoriei, spunîndu-mi pe dinafară pasaje întregi din cărțile pe care le citisem...

[1] Nu, încă n-am murit.

[2] Slavă Domnului!

[3] Dar am să mor... Pînă la ziuă.

[4] Te doare?