Citadela

PARTEA ÎNTÂI

I

Spre sfârșitul unei după-amieze de octombrie a anului 1924, un tânăr îmbrăcat în haine cam ponosite căta cu o privire fixă, prin fereastra unui compartiment de clasa a treia a trenului aproape gol care, pornit din Swansea, urca opintindu-se din greu panta văii Penowell. Manson călătorise toată ziua, venind dinspre nord, schimbase trenul la Carlisle și Shrewsbury, totuși era foarte agitat în această ultimă parte a plictisitorului drum care ducea către sudul Țării Galilor. Căci la capătul drumului, în acest ținut straniu și mutilat, îl aștepta postul lui – primul din cariera sa medicală.

Afară se stârni o ploaie cumplită, care acoperi asemenea unui oblon munții ce se înălțau de amândouă părțile căii ferate cu un singur terasament. Piscurile lor se pierdeau în necuprinsul cenușiu al cerului, dar povârnișurile ciopârțite de puțurile minelor coborau negre și posomorâte, întinate de mormane mari de zgură peste care câteva oi murdare rătăceau de colo-colo, în speranța deșartă că vor găsi ceva de păscut. Cât vedeai cu ochii, niciun tufiș, nicio urmă da vegetație. În umbra crescândă a serii, copacii păreau niște stafii pitice și descărnate. La o cotitură a căii ferate, fulgeră pe neașteptate strălucirea roșie a unei turnătorii, luminând un grup de muncitori, ale căror busturi goale se încordau, în timp ce brațele se ridicau pentru a lovi. Deși această scenă se pierdu repede în spatele siluetei neprecis conturate a suprastructurii unei mine, ea lăsa în urmă o impresie de forță vie și intensă. Manson trase adânc aer în piept: simțea crescând în el drept răspuns o energie nestăvilită, o bruscă și covârșitoare voie bună, țâșnită din speranțele și făgăduielile viitorului.

Se lăsase întunericul, subliniind și mai mult ciudățenia și nefirescul împrejurimilor, atunci când, o jumătate de oră mai târziu locomotiva intră gâfâind în Blaenelly, orășel așezat la extremitatea văii și la capătul căii ferate: în sfârșit ajunsese. Apucându-și valiza, Manson sări din tren și străbătu repede peronul, căutând cu lăcomie un semn de bun venit. La ieșirea din gară, dedesubtul unei lămpi zgâlțâite de vânt, aștepta un bătrânel cu chipul gălbejit, în cap cu o pălărie colțuroasă și îmbrăcat într-un impermeabil care îi ajungea până la călcâie. El îl cercetă pe Manson cu ochi de icteric, apoi se hotărî, oarecum în silă, să vorbească:

— Dumneata ești noul asistent al doctorului Page?

— Da. Manson. Andrew Manson, așa mă cheamă!

— Hm! pe mine Thomas. Lumea îmi zice de obicei moș Thomas, naiba s-o ia! Am brișcă aici. Urcă în ea… sau poate vrei mai bine să înoți?

Manson își aruncă sus valiza și se cățăra în brișca hodorogită, în spatele unui cal negru, înalt și ciolănos. Thomas îl urmă și, luând hățurile în mână îi strigă calului:

— Diiii, Taffy!

Porniră prin oraș. Cu toate că Andrew se străduia din răsputeri să-i ghicească aspectul, nu izbutea să întrevadă, sub ploaia biciuitoare, decât o îngrămădire confuză de case scunde și cenușii la poalele munților înalți și veșnic prezenți. Timp de câteva minute, bătrânul vizitiu, fără să scoată o vorbă, îi aruncă necontenit lui Andrew priviri pesimiste pe sub borurile pălăriei sale, care șiroia de apă. Nu avea de loc aerul birjarului fercheș al unui doctor căruia îi merge bine, ci, dimpotrivă, era cocârjat și șleampăt, răspândind în juru-i un miros aparte și puternic de untură râncedă. În cele din urmă, el întrebă:

— Acu’ ți-ai luat patalamaua, așa-i?

Andrew dădu afirmativ din cap.

— Puteam să jur. – Moș Thomas scuipă: succesul îl făcu mai comunicativ, deși rămase la fel de grav. – Ultimul asistent a șters-o acu’ zece zile. De obicei nu prea fac ei mulți purici aici.

— De ce? întrebă Manson, zâmbind în ciuda nervozității sale.

— Mai întâi, că munca e prea grea – socot eu.

— Și al doilea?

— Las-că ai să vezi dumneata!

Peste o clipă, asemenea unui ghid care ar prezenta o frumoasă catedrală, Thomas înălță biciul și arătă spre capătul unui rând de case: printr-o ușiță luminată, țâșnea un nor de aburi.

— Vezi aia? Acolo e femeia mea. Ținem o prăvălie unde vindem cartofi prăjiți. Gătim de două ori pe săptămână. Avem și pește. – Un gând tainic și șugubăț făcu să-i tresară buza de sus pe care o avea deosebit de lungă. – Cred că n-o să treacă mult și o să-ți prindă bine, să știi asta.

În acel loc se termina strada principală și, apucând-o pe o scurtă uliță laterală, plină de hârtoape, străbătură un maidan și intrară pe aleea îngustă a unei case, despărțită de vecinele sale prin trei molifți de Chili. De gard era agățată o placă cu numele Bryngower.

— Am ajuns, spuse Thomas, oprind calul.

Andrew coborî. În clipa următoare, în timp ce se pregătea încă pentru încercarea pe care o reprezenta pentru el intrarea în această casă, ușa se deschise brusc și se trezi într-un hol luminat. O femeie scundă, rotofeie și surâzătoare, de vreo patruzeci de ani, cu obrajii lucitori, cu ochii vii și îndrăzneți, îl întâmpină cu multă căldură.

— Așadar, iată-l și pe doctorul Manson. Intră, dragul meu, intră. Eu sunt doamna Page, soția doctorului. Sper că nu te-a istovit prea rău călătoria? Ce bucuroasă sunt că te văd. Mai-mai să-mi ies din minți de când ne-a lăsat individul ăla pe care l-am avut aici ca asistent înainte. Să-l fi văzut numai! În viața mea n-am mai avut de-a face cu un risipitor ca ăsta, ți-o jur. Ei, dar nu face nimic! Bine că ai sosit. Vino, am să-ți arăt chiar eu odaia dumitale.

Camera lui Andrew era la etaj: mică, cu un pat de bronz, cu o comodă galbenă și lustruită și o masă de trestie pe care se aflau un lighean și o cană. Uitându-se jur împrejur, în timp ce ochii doamnei Page, asemenea unor nasturi negri, îl priveau scormonitori, Manson spuse cu o politeță forțată:

— Pare să fie o odaie foarte confortabilă, doamnă Page.

— Și încă cum! Zâmbind, ea îl bătu matern pe umăr. O să te simți aici ca în sânul lui Avram, dra-a-gul meu. Poartă-te frumos cu mine și o să mă port și eu frumos cu dumneata. Mai bine nici că se poate, nu-i așa? Acum, să nu mai pierdem nicio clipă și hai să te prezint doctorului. Se opri, scrutându-l mereu cu privirea și adăugă cu un ton pe care-l voia degajat: Nu știu dacă am pomenit despre asta în scrisoare, dar de fapt… doctorul n-a prea fost în apele lui în ultima vreme.

Andrew se uită la ea surprins.

— O, nu-i cine știe ce, continuă ea repede, înainte ca dânsul să poată rosti o vorbă. Stă în pat de câteva săptămâni. Dar se face el bine curând, fii pe pace.

Intrigat, Andrew o urmă până la capătul coridorului, unde, deschizând o ușă, doamna Page exclamă cu vioiciune:

— Iată-l pe doctorul Manson, Edward… noul nostru asistent. A venit să-ți spună bună seara.

Când Andrew păși în cameră, un dormitor lung, cu mobilă mirosind a mucegai, cu perdelele de catifea bine trase și un foc sărac mocnind în cămin, Edward Page se răsuci încet în pat. După cât se părea, făcea mișcarea asta cu prețul unui efort uriaș. Era un om înalt, osos, de vreo șaizeci de ani, cu trăsăturile aspru croite și cu ochii limpezi, dar obosiți. Pe întreaga-i fizionomie era întipărită suferința și un fel de răbdare ostenită. Și Andrew mai desluși ceva. Lumina lămpii cu gaz, care cădea de-a curmezișul pernei, dezvăluia o jumătate din fața lui, cu totul lipsită de expresie și galbenă ca ceara. Jumătatea stângă a corpului său era de asemenea paralizată și mâna stângă, care zăcea pe o cuvertură făcută din petice de toate culorile cusute laolaltă, era contractată, formând un ciot lucitor. Observând aceste semne ale unei apoplexii violente și vechi, Andrew se simți cuprins de spaimă. Câtva timp domni în cameră o tăcere stânjenită.

— Sper că te vei simți bine aici, rosti în cele din urmă doctorul Page, vorbind încet și greu și stâlcind puțin cuvintele. Sper că munca nu ți se va părea din cale-afară de grea. Ești foarte tânăr.

— Am douăzeci și patru de ani, domnule doctor, răspunse Andrew, oarecum stingherit. E primul post pe care-l ocup, știu asta, dar munca nu mă sperie.

— Vezi, spuse doamna Page radioasă. Nu ți-am zis eu, Edward, că o să nimerim bine cu următorul?

Chipul lui Page păru deodată și mai imobil. Îl privi pe Andrew, apoi, pierzând orice interes, spuse cu o voce obosită:

— Sper că ai să rămâi.

— Doamne sfinte, strigă doamna Page, ce-ți veni să spui una ca asta!? Se întoarse spre Andrew surâzind, ca și cum și-ar fi cerut scuze: Vorbește așa pentru că e cam abătut astăzi. Dar se pune el curând pe picioare și se apucă de treabă. Nu-i așa, puișor? Și aplecându-se deasupra lui, îl sărută cu drag. Așa. O să-ți trimit mâncarea cu Annie, imediat după ce isprăvim noi cina.

Page nu răspunse. Privirea-i împietrită și aspectul feței sale pe jumătate paralizată făceau ca gura lui să pară strâmbă. Mâna-i sănătoasă se întinse spre cartea care se găsea pe măsuța de lângă pat. Andrew citi titlul: Păsările sălbatice din Europa. Încă înainte ca bolnavul să înceapă să citească, Manson își dădu seama că nu mai avea ce căuta în camera lui.

În timp ce cobora spre sufragerie, Andrew simțea că i se învârtește capul. Solicitase postul de asistent, răspunzând la un anunț inserat în revista medicală The Lancet[1]. Totuși, în corespondența dusă cu doamna Page și care îl făcuse să ia postul, nu fusese vorba câtuși de puțin de boala doctorului Page. Dar acesta era bolnav, nu mai încăpea nicio îndoială asupra gravității hemoragiei cerebrale, care îl paralizase. Vor trece luni de zile până să-și poată relua munca… dacă și-o va mai relua vreodată.

Andrew făcu un efort să gonească gândurile negre. Era tânăr, viguros și nu-i părea rău de munca suplimentară care i-ar reveni de pe urma bolii lui Page. Ba chiar, în entuziasmul său, tânjea după cât mai multe consultații.

— Ai noroc, dra-a-gul meu, spuse cu însuflețire doamna Page, dând buzna în sufragerie. Poți să te așezi numaidecât la masă, astă-seară nu mai trebuie să mergi la dispensar. Dai Jenkins a avut el grijă de asta.

— Dai Jenkins?

— Felcerul nostru, rosti nepăsătoare doamna Page. Un omuleț foarte priceput și plin de bunăvoință. Unii îi spun chiar „doctor Jenkins”, deși, bineînțeles, nici pe departe nu poate fi asemuit cu doctorul Page. Ultimele zece zile el s-a ocupat de dispensar și de vizitele la pacienți.

Andrew o privi, din nou cuprins de îngrijorare, își aminti încă o dată de tot ce i se spusese, de toate avertismentele pe care le căpătase în legătură cu metodele dubioase de practică a medicinii, în aceste văi pierdute din Țara Galilor. Și din nou trebui să facă o sforțare ca să nu spună nimic.

Doamna Page se așeză în capul mesei, cu spatele la foc. O dată instalată confortabil pe scaun, cu o pernă la spate, dânsa suspină de plăcere și sună din clopoțelul ce-i stătea în față. O servitoare între două vârste, cu obrajii palizi și bine spălați, aduse de mâncare, aruncând pe furiș o privire lui Andrew.

— Uite, Annie – strigă doamna Page, ungând cu unt o felioară de pâine și îndesându-și-o în gură – dumnealui e doctorul Manson.

Annie nu răspunse. Îl servi pe Andrew în tăcere și cu un aer reținut, punându-i în farfurie o felie subțire de rasol rece. Doamna Page căpătă însă o friptură caldă cu ceapă și o sticlă de bere neagră. Ridicând capacul care acoperea friptura și înfigând cuțitul în carnea zemoasă, care făcea să-i lase gura apă, ea spuse:

— N-am prea mâncat la prânz, doctore. De altfel, trebuie să am grijă să țin regim. Sunt anemică. Am nevoie de bere, pentru sânge.

Andrew mestecă hotărât rasolul ațos și bău apă rece. După un moment de indignare, cea mai mare greutate fu să lupte cu propriul său simț al umorului. Prefăcuta boală a doamnei Page era atât de cusută cu ață albă, încât trebui să se stăpânească din răsputeri ca să nu izbucnească în hohote de râs.

Tot timpul mesei, doamna Page mâncă din belșug, dar vorbi puțin. În cele din urmă, după ce șterse cu miez de pâine sosul din farfurie, își termină friptura, sorbi plescăind din buze ultimele picături de bere, apoi se rezemă de speteaza scaunului, respirând nițeluș cam greu, cu obrăjorii ei rotunzi congestionați și lucioși. Părea acum dispusă să mai întârzie puțin la masă, gata să facă confidențe, încercând poate, în felul ei obraznic, să-și dea seama cam ce soi de om este Manson.

Observându-l, vedea un flăcău slab, stângaci, oacheș, cu trăsăturile cam pronunțate, cu umerii obrajilor ieșiți în afară, cu bărbia fină și ochii albaștri. Ochii aceștia, când Andrew îi ridica spre ea, o priveau – în ciuda încordării nervoase a frunții lui – extraordinar de hotărâți și de întrebători. Deși Blodwen Page habar nu avea de asta, ea se găsea în fața unui tip celtic. Nu putea să nu recunoască vigoarea și inteligența vie a chipului lui Andrew, dar cel mai mult îi plăcuse la el felul cum acceptase, fără să crâcnească, felia subțire de rasol veche de trei zile. Și se gândea că, deși părea să aibă poftă de mâncare, Andrew nu-i va face greutăți în privința mesei.

— Sunt sigură că noi doi o să ne înțelegem de minune, declară ea din nou cu voioșie, scobindu-se în dinți cu un ac de cap. Să am parte și eu de puțin noroc, după câte am pătimit. Bine dispusă, începu să-i povestească despre necazurile ei, schițând un tablou vag al situației: A fost îngrozitor, dra-a-gul meu. Nici nu poți să-ți închipui cât de îngrozitor a fost. Gândește-te numai: doctorul Page bolnav, asistenți păcătoși, niciun pic de câștig în casă – și toți banii topindu-se încetul cu încetul… de necrezut! Și ce chin, până să-i potolesc pe director și pe funcționarii de la mine. Doar de pe urma pacienților pe care ni-i trimit ei ne vine câștigul… atât cât e – se grăbi ea să adauge. Știi, la Blaenelly așa stau lucrurile. Compania are trei doctori pe lista ei, dar trebuie să-ți spun că doctorul Page este de fapt cel mai priceput dintre aceștia. Fără să mai vorbim de timpul de când e aici, vreo treizeci de ani și mai bine – asta e ceva, dacă nu mă înșel? Ei bine, doctorii ăștia pot să aibă oricâți asistenți poftesc: doctorul Page te are pe dumneata, doctorul Nicholls, pe un oarecare Denny. Dar asistenții nu figurează niciodată pe listele de plată ale Companiei. În orice caz, după cum ți-am spus, Compania reține atât și atât din salariul fiecărui om care lucrează la mine și în cariere, și din asta plătește pe doctorii de pe liste, după numărul celor pe care-i îngrijesc.

Se întrerupse, epuizată de efortul pe care-l impusese ignoranței și de povara stomacului ei supraîncărcat.

— Cred că înțeleg cum funcționează sistemul, doamnă Page.

— Ei bine, atunci – și se auzi din nou râsul ei vesel – nu trebuie să-ți mai bați capul cu asta. Tot ce trebuie să ții minte e că lucrezi pentru doctorul Page. Ăsta e lucrul cel mai de seamă, doctore. Nu uita că lucrezi pentru doctorul Page și atunci dumneata și sărmănica de mine o să ne înțelegem de minune.

Observând-o în tăcere, Manson avu impresia că ea încerca în același timp să-i trezească mila și să-i impună autoritatea ei, toate acestea sub paravanul unei amabilități joviale. Poate că și dânsa își dădu seama că mersese prea departe. Aruncând o privire spre pendulă, își îndreptă spatele, puse la loc acul de cap în părul ei negru și unsuros și se ridică de la masă. Vocea i se schimbă, devenind aproape poruncitoare.

— Pentru că veni vorba: e o vizită de făcut în Piața Glydar, la numărul 7. A cerut să vină doctorul, pe la ora cinci. Ai face bine să te repezi până acolo, chiar acum.

II

Andrew plecă numaidecât să-și facă vizita, cu o senzație ciudată, aproape de ușurare. Era bucuros că i se oferă prilejul să scape din încurcătura care i-o pricinuiseră impresiile ciudate și contradictorii stârnite de sosirea lui la Bryngower. Avea de pe acum un început de bănuială despre situația în care se găsea și despre felul cum Blodwen Page avea să-l folosească, pentru a-l înlocui pe doctorul Page imobilizat în pat. Împrejurările erau bizare și foarte deosebite de orice imagine romantică pe care ar fi putut-o făuri închipuirea lui. Și totuși, la urma urmei, principalul era munca, orice altceva nu avea nicio însemnătate. Abia aștepta să-și înceapă lucrul. Pe nesimțite grăbi pasul, plin de o așteptare încordată, exultând la gândul că acesta era… da, era primul lui caz.

Sub ploaia ce cădea într-una el străbătu un maidan întunecos și murdar și o luă pe strada Chapel, în direcția pe care i-o indicase vag doamna Page. În ciuda beznei din juru-i, pe măsură ce umbla, orașul începea să se contureze. Prăvălii și biserici – Zion-Chapel, Hebron, Bethel, Bethseda. Trecu pe lângă mai bine de o duzină de lăcașuri de rugăciune, apoi pe lângă o mare cooperativă și o sucursală a băncii Western Counties, toate înșirate de-a lungul străzii principale, în fundul văii. Senzația de a fi înmormântat în adâncul acestei despicături a munților era deosebit de apăsătoare. Nu se vedeau decât puțini trecători. Rânduri-rânduri de case muncitorești, cu acoperișuri albastre, se aliniau întretăindu-se în unghiuri drepte, la mică distanță, de amândouă părțile străzii Chapel. Și ceva mai departe, la capătul văii, într-o zare de lumină ce se întindea ca un uriaș evantai dedesubtul unui cer opac, se vedeau mina de hematită și uzinele pentru prelucrarea minereului din Blaenelly.

Ajungând la casa cu numărul 7 din Piața Glydar, Andrew ciocăni la ușă cu răsuflarea tăiată și fu primit numaidecât în bucătărie, unde – într-un pat cu baldachin – zăcea bolnava. Era o femeie tânără, soția unui turnător de oțel, și, apropiindu-se de căpătâiul ei, Manson își simți inima zbătându-i-se în piept, se simți copleșit de însemnătatea acestui moment, adevărat punct de plecare al vieții sale. De câte ori își imaginase el această clipă, în vreme ce, pierdut în mulțimea de studenți, asista la examinarea unui caz în clinica profesorului Lamplough! Acum, nu mai avea în jurul său colegi care să-l ajute, nu mai era vorba de o expunere făcută cu ușurință. Se găsea singur în fața unui caz pe care trebuia să-l diagnosticheze și să-l trateze fără niciun sprijin. Dintr-o dată, cu o bruscă strângere de inimă, își dădu seama de nervozitatea, de lipsa de experiență, de totala-i nepregătire pentru o astfel de sarcină.

Asistat de soțul bolnavei, care stătea în picioare lângă el, în odăița strâmtă pardosită cu piatră și luminată ca vai de lume, Manson examină pacienta cu o grijă meticuloasă. Nu încăpea nicio îndoială, femeia era bolnavă. Se plângea de o groaznică durere de cap. Temperatura, pulsul, limba, toate arătau o tulburare, o tulburare gravă. Ce era? Andrew își punea această întrebare plin de intensă încordare, în timp ce o mai examina o dată. Primul său caz. O! Își dădu seama că-și făcea prea mult sânge rău. Dar dacă ar fi făcut vreo greșeală, vreo gafă înspăimântăloare? Sau mai rău decât atât, dacă ar fi descoperit că nu e în stare să pună diagnosticul? Nu trecuse nimic cu vederea. Nimic. Și totuși se trudea să găsească o soluție a problemei, căznindu-se să grupeze simptomele sub eticheta unei anumite boli. În cele din urmă, dându-și seama că nu mai poate prelungi consultația, își îndreptă încet spinarea, strângându-și stetoscopul și căutându-și cu desperare cuvintele:

— A răcit cumva? întrebă el, cu ochii ațintiți în podea.

— Da, chiar așa, răspunse cu vioiciune Williams, care așteptase cu un aer speriat, în timpul cât se prelungise examenul bolnavei. A răcit acum vreo trei-patru zile. Eram sigur că e o răceală, domnule doctor.

Andrew aprobă din cap, căznindu-se să inspire o încredere pe care el însuși nu se bizuia.

— O punem noi curând pe picioare, mormăi dânsul. Vino peste o jumătate de ceas la dispensar, o să-ți dau o sticluță cu medicamente.

Își luă rămas bun de la ei, apoi – cu capul în jos și muncindu-și mereu creierii – făcu calea întoarsă, târându-și picioarele, spre „dispensar”, un șopron dărăpănat de lemn, așezat la intrarea în aleea care ducea spre casa doctorului Page. O dată ajuns acolo, el aprinse lampa cu gaz și începu să se plimbe agitat, în fața rafturilor prăfuite, încărcate cu sticle albastre și verzui, storcându-și mintea, bâjbâind parcă prin întuneric. Nu exista niciun simptom precis. Nu putea să fie, nu, nu putea să fie altceva decât o răceală. Dar în adâncul sufletului, el era convins că nu e o simplă răceală. Îi venea să geamă exasperat, înspăimântat și furios de propria sa incapacitate. Era nevoit, vrând-nevrând, să lupte pentru a câștiga timp. Profesorul Lamplough, când dădea în saloanele sale peste vreun caz nebulos, se slujea de o formulă drăgălașă, pe care o aplica cu mult tact: F.O.N., adică febră de origină necunoscută. Era ceva necompromițător și precis – și avea o rezonanță științifică admirabilă.

Plin de amărăciune, Andrew luă o sticlă goală de pe policioara de sub masa de lucru a dispensarului și, încruntându-și fruntea, plin de concentrare, începu să combine o poțiune antipiretică. Nitrat de potasiu, salicilat de sodiu… unde dracu’ o fi salicilatul de sodiu? A, uite-l! Încercă să-și dea curaj, spunându-și că toate acestea erau medicamente minunate, excelente, care nu puteau să nu coboare temperatura, nu puteau să nu facă bine. În nenumărate rânduri, profesorul Lamplough declarase că nu există niciun medicament atât de general valabil ca salicilatul de sodiu.

Tocmai isprăvise de făcut poțiunea și scria eticheta, cu plăcuta senzație a unei munci dusă până la capăt, când ușa se deschise, făcând să sune clopoțelul dispensarului – ding! – și intră un bărbat de vreo treizeci de ani, mic de statură, îndesat și cu obrajii roșii, urmat de un câine. Câteva clipe domni tăcerea, în care timp jăvruța cu blana-i neagră-cafenie se proțăpi în fundul ei plin de noroi, iar noul venit, îmbrăcat într-un costum vechi de catifea de bumbac, cu ciorapi lungi, negri și bocanci cu ținte și cu un impermeabil aruncat peste umăr, îl măsură pe Andrew din cap până în picioare. Când începu să vorbească, în vocea sa se desluși o notă de politețe ironică și de sâcâitoare bună-cuviință.

— Trecând pe aici am văzut geamul luminat și mi-am zis: hai să intru să-i urez bun venit. Eu sunt Denny, asistentul mult stimatului doctor Nicholls; L.S.F. Pentru cazul că n-ai ști, asta înseamnă licențiat al Societății Farmaciștilor, cel mai înalt grad recunoscut de Dumnezeu și de oameni.

Andrew îl privi și el cu îndoială. Philip Denny își aprinse o țigară scoasă dintr-un pachet mototolit, aruncă chibritul pe jos și făcu câțiva pași înainte cu un aer obraznic. Luă în mână sticla cu poțiune, citi eticheta și instrucțiunile, o destupă, o mirosi, îi puse din nou dopul și o așeză la loc, în timp ce fața-i mohorâtă și roșcovană luă o expresie din cele mai amabile.

— Minunat! Te-ai și pus pe treabă! O lingură de supă la trei ore. Sfinte Dumnezeule! Ce bucurie să dai iar peste lucrurile astea vechi. Dar ia spune, doctore, de ce nu-i prescrii poțiunea de trei ori pe zi? Nu-ți dai seama, doctore, că pentru a fi pe deplin ortodox, ar trebui să recomanzi să i se toarne pe gât câte o lingură din asta de trei ori pe zi?

Se opri, și cu mutra sa fals binevoitoare părea mai mieros, dar în același timp mai agresiv ca oricând.

— Și acum, spune-mi, doctore – ce ai pus aici? Ghicesc după miros: nitrat de potasiu? Minunat, doctore nitratul ăsta de potasiu. Minunat, minunat, dragă doctore. Carminativ, stimulant, diuretic – poți înghiți sticle întregi cu nitrat de potasiu. Nu-ți amintești ce scrie în cărțulia aia roșie? „În caz de dubiu, administrați nitrat de potasiu”. Sau o poțiune iodată? Vai, vai, mi se pare că am uitat câteva din noțiunile de bază…

În șopronul de lemn domni din nou tăcerea, întreruptă doar de răpăitul ploii pe acoperișul de tablă. Pe neașteptate, Denny izbucni în râs, luând o atitudine batjocoritoare, în fața mutrei nedumerite pe care o făcea Andrew, și-l întrebă ironic:

— Lăsând știința la o parte, doctore, ai putea să-mi satisfaci curiozitatea. De ce ai venit aici?

Andrew începuse să se enerveze, așa că răspunse morocănos:

— M-am gândit să transform Blaenelly într-o localitate balneară… Știi – un fel de stațiune de ape minerale.

Denny râse din nou, un râs insultător, încât Andrew simți cum îl furnică palmele.

— Spiritual, spiritual, dragă doctore, umor scoțian veritabil, greu de mistuit. Din păcate, nu pot să recomand apa de aici ca băutură ideală, pentru o stațiune balneară. Cât despre domnii medici… în valea asta, dragă doctore, n-ai să găsești decât drojdia unei profesii nobile și glorioase.

— Inclusiv dumneata?

— Fără doar și poate! Denny făcu un semn de încuviințare și tăcu câteva clipe, contemplându-l pe Andrew pe sub sprâncenele sale decolorate. Apoi renunță la ironia sa mușcătoare și trăsăturile lui urâte se posomorâră din nou. Tonul său, deși amar, era serios. Ascultă, Manson! Văd eu bine că nu ești decât în treacăt pe la noi, în drum spre Harley Street[2], dar până una alta sunt vreo două-trei lucruri care n-ar strica să le știi, despre locurile astea. N-ai să le găsești prea conforme cu cele mai frumoase tradiții ale acestei profesii romantice. Nu există spital, nu există ambulanțe, nu există raze X, nu există nimic. Dacă vrei să operezi, trebuie să folosești masa de bucătărie și după aceea te speli în ligheanul de vase. Instalațiile sanitare sunt sub orice critică. În verile secetoase, copiii mor ca muștele de holeră infantilă. Șeful dumitale, bătrânul Page, era un doctor de mâna întâia, dar acum s-a zis cu el, îl ține Blodwen sub papuc și n-o să mai poată lucra niciodată. Nicholls, patronul meu, e un fel de moașă autoritară, care aleargă după pitaci. Bramwell, „regele arginților”, habar nu are de nimic, afară de câteva cuplete sentimentale și de psalmii lui Solomon. Cât despre mine, mai bine s-o iau înaintea bârfei vesele… eu beau de sting. A, și Jenkins, blândul dumitale felcer, face pe sub mână un negoț foarte prosper cu pilule de plumb, pentru boli de femei. Cred că asta e tot. Hai, Hawkins, o luăm din loc.

Strigându-și javra, se îndreptă cu un pas greoi spre ușă. Acolo se opri, plimbându-și din nou privirea de la sticluța de pe poliță la Manson. Și cu o voce calmă, lipsită de interes:

— Pentru că veni vorba, în locul dumitale m-aș gândi la enterită, în cazul din Piața Glydar. Câteva din aceste cazuri nu sunt tocmai tipice.

Ding! făcu iar ușa. Înainte ca Andrew să apuce să-i răspundă, doctorul Philip Denny și câinele Hawkins se mistuiră în întunericul umed de afară.