Conspiratia – volumul 1

Conspiratia de Sydney Sheldon

Prolog

Uetendorf, Elveția

Duminică, 14 octombrie, orele 15:00

Martorii stând la marginea câmpului priveau cu ochi măriți de groază, în tăcere, prea uluiți pentru a vorbi. Scena din fața lor era grotescă, un coșmar primordial prinzând viață din adâncurile întunecate ale subconștientului omului primitiv. Fiecare martor reacționa diferit. Unul leșină. Un al doilea vomită. O femeie tremura fără să se poată controla. Un altul se gândi: Voi face un infarct. Bătrânul preot strângea în mână mătăniile și își făcea cruce. Ajută-mă, Tată Ceresc. Ajută-ne pe toți. Apără-ne de încarnarea răului. Am văzut fața Satanei. E Sfârșitul Lumii. A venit ziua Judecății de Apoi.

Armageddon e aici… Armageddon… Armageddon.

CARTEA ÎNTÂI

Vânătorul

Duminică, 14 octombrie, orele 21:00

Mesaj fulger

Strict confidențial

NSA către directorul COMSEC

Subiect: Operațiunea Judecata de Apoi

Mesaj: Declanșați

Anunțați Norad, Cirvis, Gepan, Dis, Ghc, Vsaf, Ins

Sfârșitul mesajului

* * *

Duminică, 14 octombrie, orele 21:15

Mesaj fulger

Strict confidențial

NSA către directorul

Serviciului de informații al Marinei 17th district

Subiect: Comandantul Robert Bellamy

Aranjați transferul temporar la această agenție.

În vigoare imediat.

Se presupune acordul dumneavoastră în această problemă.

Sfârșitul mesajului

Capitolul Unu

Ziua întâi

Luni, 15 octombrie

Era din nou în salonul aglomerat al spitalului de la baza Cu Chi din Vietnam, iar Susan se apleca peste el, atât de drăguță în uniforma ei albă, apretată, de asistentă, șoptindu-i: „Trezește-te, marinar. Nu vrei să mori”.

Și când auzi sunetul magic al vocii ei, aproape își uită durerea. Ea îi murmura și altceva în ureche, dar un clopot bătea puternic și nu o putea auzi clar. Întinse mâinile să o tragă lângă el și nu reuși să apuce decât aerul.

Telefonul a fost cel care îl trezi pe de-a-ntregul pe comandantul Robert Bellamy. Deschise ochii fără nici un chef pentru că nu voia ca visul să dispară. Telefonul de lângă pat era foarte insistent. Se uită la ceas. 4:00 a.m. Înhață aparatul, furios că-i întrerupsese visul.

— Nu știi cât naiba-i ceasul?

— Comandant Bellamy?

O voce gravă, bărbătească.

— Da.

— Am un mesaj pentru dumneavoastră. Aveți ordin să vă prezentați la generalul Hilliard, la cartierul general al Agenției de Securitate Națională din Fort Meade, la ora 6:00 în această dimineață. Ați înțeles mesajul, comandant Bellamy?

— Da. Și nu. Mai ales nu.

Comandantul Robert Bellamy puse încet receptorul înapoi și rămase nedumerit. Ce dracu vroiau de la el cei de la NSA[1]? El lucra pentru ONI[2]! Serviciul de Informații al Marinei.

Și ce putea fi atât de urgent pentru a fi convocat la ora șase dimineața? Se întinse din nou și închise ochii, încercând să-și reamintească visul. Păruse atât de real. Știa, bineînțeles, ce anume îl provocase. Susan îi telefonase cu o seară înainte.

— Robert…

Vocea ei stârnea în el și acum aceleași senzații dintotdeauna. Trase aer în piept.

— Bună, Susan.

— Te simți bine, Robert?

— Sigur. Fantastic. Ce mai face Moneybags[3]?

— Te rog, nu începe.

— În regulă. Ce mai face Monte Banks?

Nu-i venea să spună „soțul tău”. El era soțul ei.

— E bine. Vroiam doar să-ți spun că vom pleca pentru un timp. Și să nu-ți faci probleme.

Asta îi semăna atât de mult, era atât de Susan. Se luptă ca ea să nu-i audă emoția din voce.

— Unde mergeți de data asta?

— Luăm avionul spre Brazilia.

Avionul particular 727 al lui Moneybags.

— Monte are niște afaceri de rezolvat.

— Zău? Credeam că toată țara îi aparține.

— Încetează, Robert. Te rog.

— Îmi pare rău.

Urmă o pauză.

— Aș vrea ca vocea ta să sune mai fericită.

— Ar suna, dacă ai fi aici.

— Aș vrea să-ți găsești pe cineva și să fii fericit.

— Am găsit pe cineva, o persoană minunată, Susan. Afurisitul de nod care i se pusese în gât îl făcea să vorbească cu dificultate. Și știi ce s-a întâmplat? Am pierdut-o.

— Dacă te porți așa nu te voi mai suna niciodată.

El intră în panică.

— Nu spune așa ceva. Te rog. Ea era viața lui. Nu suporta gândul că nu-i va mai vorbi niciodată. Încercă să se stăpânească și să vorbească cât mai vesel. Voi ieși în oraș și-mi voi găsi o blondă delicioasă și voi face dragoste cu ea până vom crăpa amândoi.

— Vreau să-ți găsești pe cineva.

— Promit.

— Mă îngrijorezi, dragul meu.

— Nu e nevoie. Mă simt foarte bine.

Mai că se înecă spunând această minciună. Dacă Susan ar ști adevărul. Dar era ceva ce nu putea discuta cu absolut nimeni. Mai ales nu cu ea. N-ar suporta gândul că ei să-i fie milă de el.

— Te voi suna din Brazilia, spuse Susan.

Urmă o lungă tăcere. Nu se puteau despărți pentru că erau încă prea multe de spus, prea multe lucruri care era mai bine să nu fie spuse, care trebuiau să nu fie spuse.

— Trebuie să plec, Robert.

— Susan?

— Da?

— Te iubesc, draga mea. Te voi iubi întotdeauna.

— Știu. Și eu te iubesc, Robert.

Și asta era marea ironie a sorții. Se iubeau încă foarte mult.

Voi doi aveți o căsătorie perfectă, obișnuiau să spună toți prietenii lor. Unde greșiseră?

* * *

Comandantul Robert Bellamy se sculă din pat și trecu în picioarele goale prin sufrageria liniștită. În cameră absența lui Susan era dureros de evidentă. Zeci de fotografii ale lui Susan și ale lui erau împrăștiate prin jur, clipe încremenite în timp. Ei doi pescuind în munții Scoției, stând în fața unui Budha lângă un klong tailandez, plimbându-se în ploaie într-o caleașcă prin grădinile Borghese din Roma. Și în fiecare fotografie zâmbeau și se îmbrățișau, doi oameni îndrăgostiți nebunește unul de celălalt.

Intră în bucătărie și își pregăti cafeaua. Ceasul din bucătărie arăta 4:15 a.m. Ezită un moment, apoi forma un număr la telefon. Acesta sună de șase ori și în sfârșit auzi vocea amiralului Whittaker la celălalt capăt alfirului.

— Alo?

— Amirale…

—Da?

— Robert la telefon. Îmi cer scuze că vă trezesc atât de devreme. Tocmai am primit un telefon destul de ciudat de la Agenția de Securitate Națională.

— De la NSA? Ce vroiau?

— Nu știu. Am primit ordinul de a mă prezenta la generalul Hilliard la ora 6:00.

Urmă o pauză, timp în care amiralul analiză situația.

— Poate că te vor transfera acolo.

— Nu se poate. Nu are nici un sens. De ce ar…?

— E evident că e vorba de ceva foarte urgent, Robert. Ce-ar fi să mă suni după?

— În regulă. Mulțumesc.

Convorbirea se întrerupse. N-ar fi trebuit să-l deranjez pe bătrân, își zise Robert. Amiralul se retrăsese acum doi ani de la conducerea Serviciului de Informații al Marinei. Mai bine zis, obligat să se retragă. Se zvonea că drept compensație, Marina îi oferise un mic birou pe undeva, să numere găurile făcute de molii, sau ceva la fel de stupid. Amiralul nu avea de unde să cunoască acțiunile din ultimul timp aleserviciilor de informații. Însă el era mentorul lui Robert. Îi era cel mai apropiat om, bineînțeles cu excepția lui Susan. Iar Robert simțea nevoia să vorbească cu cineva. Fără Susan simțea că trăiește într-un vârtej al timpului. Își imagina că undeva, într-o altă dimensiune a timpului și a spațiului, el și Susan mai erau căsătoriți, trăind liber, fericiți, iubindu-se și râzând împreună. Sau poate nu, se gândi Robert dezgustat. Poate eu sunt cel care nu știe să accepte realitatea.

Cafeaua era gata. Avea un gust amar. Se întrebă dacă boabele proveneau din Brazilia.

Își luă cafeaua cu el în baie și își studie chipul în oglindă. Privea la un bărbat trecut de patruzeci de ani, înalt, suplu, excelent dezvoltat fizic, trăsături bine definite, o bărbie puternică, păr negru și ochi căprui, inteligenți și pătrunzători. Pe piept avea o cicatrice lungă și adâncă, o amintire lăsată de prăbușirea avionului. Dar asta a fost ieri. Asta însemna Susan. Astăzi totul era diferit. Fără Susan. Se bărbieri, făcu un duș, apoi își cercetă costumele din dulap. Cum să mă îmbrac, se întrebă el, în uniforma Marinei sau în haine civile? Și, la urma urmei, cui îi pasă? Luă un costum gri închis, cămașă albă și o cravată gri de mătase. Știa destul de puține despre Agenția de Securitate Națională, doar că Palatul Miracolelor, cum era poreclită, le depășea pe toate celelalte servicii de informații americane și era și cea mai misterioasă dintre ele. Oare ce vor de la mine? Voi afla în curând.

Capitolul Doi

Agenția de Securitate Națională era ascunsă discret pe o suprafață întortocheată de optzeci și doi de acri, în Fort Meade, Maryland, în două clădiri care împreună depășeau de două ori în mărime complexul CIA din Langley, Virginia. Agenția, creată pentru a sprijini din punct de vedere tehnic sistemul de comunicații al Statelor Unite și pentru a dobândi informații din lumea întreagă, avea mii de angajați, iar activitățile ei generau atât de multe date încât zilnic patruzeci de tone de documente erau făcute bucăți și aruncate.

Era încă întuneric când comandantul Robert Bellamy ajunse la prima poartă. Se opri în fața unui gard de doi metri și jumătate, prevăzut deasupra cu sârmă ghimpată. Lângă intrare, o cabină cu două santinele înarmate. Una dintre ele rămase înăuntru urmărind cum colegul lui se apropie de mașină.

— Cu ce vă pot ajuta?

— Comandant Bellamy. Am ordin să mă prezint la generalul Hilliard.

— Vă rog să-mi arătați legitimația, comandante Bellamy.

Robert Bellamy își scoase portofelul și-i prezentă santinelei legitimația sa de ofițer al Serviciului de Informații al Marinei. Paznicul o studie foarte atent apoi i-o dădu înapoi.

— Mulțumesc, comandante.

Înclină din cap spre paznicul din cabină, și poarta se deschise. Cel dinăuntru ridică telefonul.

— Comandantul Bellamy se află pe drum.

Peste un minut, Robert Bellamy se opri în fața unei porți închise electric.

Un paznic înarmat se apropie de mașină.

— Comandantul Bellamy?

— Da.

— Vă rog să-mi prezentați legitimația.

Robert începu să protesteze, apoi se răzgândi. Ce dracu’! E a lor grădina asta zoologică. Își scoase din nou portofelul și-și prezentă legitimația.

— Mulțumesc, comandante.

Paznicul făcu un semn nevăzut și poarta se deschise.

Continuându-și drumul Robert Bellamy văzu un al treilea gard. Dumnezeule, își zise el, am ajuns în Țara lui Oz.

Un alt paznic în uniformă se apropie de mașină. Pecând Robert Bellamy băga mâna în buzunar să-și scoatăportofelul, paznicul privi numărul mașinii și spuse:

— Vă rog să mergeți drept înainte spre clădirea administrativă. Cineva vă va întâmpina acolo.

— Mulțumesc.

Poartase deschise, iar Robert își continuă drumul careducea spre o imensă clădire albă. Un bărbat în civil aștepta afară, tremurând în aerul răcoros de octombrie.

— Puteți să vă lăsați aici mașina, comandante, strigăel. Ne vom ocupa noi de ea.

Robert Bellamy lăsă cheile în mașină și ieși afară.Bărbatul care îl aștepta părea să aibă în jur de treizeci de ani, era înalt, slab și galben la față. Arăta de parcă n-ar fi văzut de mulți ani lumina soarelui.

— Mă numesc Harrison Keller. Vă voi însoți la biroul generalului Hilliard.

Au intrat într-un hol mare cu tavanul foarte înalt. Un bărbat în haine civile era așezat în spatele unei mese.

— Comandante Bellamy…

Robert Bellamy se întoarse brusc. Auzi țăcănitul unui aparat de fotografiat.

— Mulțumesc, domnule.

Robert Bellamy îl privi pe Keller.

— Ce se întâmplă?

— Nu va dura decât un minut, îl asigură Harrison Keller.

Peste șaizeci de secunde lui Robert Bellamy i se întinse o legitimație în albastru și alb pe care era lipită fotografia lui.

— Vă rog să o purtați ori de câte ori vă veți afla în clădire.

— În regulă.

Au pornit pe un coridor lung, cu pereții albi. Robert Bellamy observă aparatele de filmat montate din șase în șase metri de ambele părți ale coridorului.

— Cât de mare e această clădire?

— Are peste șase sute de kilometri pătrați.

— Poftim?

— Da. Acesta este cel mai lung coridor din lume — are aproape trei sute de metri lungime. Suntem complet independenți aici. Avem o zonă comercială, un restaurant cu autoservire, opt snack-baruri, un spital, dotat și cu o sală de intervenții chirurgicale, un cabinet dentar, o sucursală a băncii Laurel, o curățătorie, un magazin de încălțăminte, o frizerie și multe alte mărunțișuri.

E un cămin departe de casă, își zise Robert. Și ideea în sine i se păru ciudat de deprimantă.

Au trecut printr-o sală imensă plină de o mare de computere. Robert se opri uluit.

— Impresionant, nu-i așa? Și aceasta e doar una din sălile de computere. Complexul este dotat cu aparatură și computere de decodificat în valoare de trei miliarde de dolari.

— Cât de mulți oameni lucrează aici?

— Cam șaisprezece mii.

Și atunci ce dracu’ mai vor de la mine? se întrebă Robert Bellamy.

Fu condus într-un ascensor special pe care Keller îl puse în funcție cu ajutorul unei chei. Au urcat la etajul întâi și au pornit într-o nouă călătorie de-a lungul coridorului până au ajuns la mai multe birouri care erau chiar în capătul lui.

— Pe aici, comandante.

Au intrat într-un birou de primire în care se aflau patrusecretare la patru mese. Două sosiseră deja la lucru.Harrison Keller înclină din cap spre una din ele, și eaapăsă pe un buton, și se deschise o ușă ce duceala un alt birou.

— Intrați, domnilor. Generalul vă așteaptă.

— Pe aici, spuse Harrison Keller.

Robert Bellamy îl urmă în sanctuarul dinăuntru. Se trezi într-un birou spațios, cu tavanul și pereții izolați fonic, mobilat confortabil, plin de fotografii și lucruri personale. Era evident că omul care lucra aici își petreceamult timp în acest birou.

Generalul MarkHilliard, director al NSA, era un bărbattrecut de cincizeci de ani, foarte înalt, cu o față parcăsculptată în cremene, o privire rece ca oțelul și o ținută rigidă. Generalul era îmbrăcat într-un costum gri, cămașă albă și cravată gri. Am nimerit-o bine, își ziseRobert.

Harrison Keller spuse:

— Generale Hilliard, acesta este comandantul Bellamy.

— Vă mulțumesc că ați trecut pe aici, comandante.

Deparcă aș fi fost invitat la ceai.

Cei doi bărbați și-au strâns mâinile.

— Luați loc. Sunt sigur că nu veți refuza o ceașcă de cafea.

Omul ăsta îmi citește gândurile.

— Mulțumesc, sir.

— Harrison?

— Nu, mulțumesc.

Se așeză pe scaunul dintr-un colț al biroului.

Se apăsă pe un buton, ușa se deschise și în cameră intră un oriental într-o tunică albă, purtând pe brațe o tavă cu cafea și prăjituri Danish. Robert observă că nu purta legitimație. Rușine. Se turnă cafeaua. Mirosea extraordinar.

— Cum o beți? întrebă generalul Hilliard.

— Amară.

Cafeaua avea un gust excelent.

Cei doi bărbați erau așezați fată în fată în scaune moi de piele.

— Directorul mi-a cerut să mă întâlnesc cu dumneavoastră.

Directorul. Edward Sanderson. O legendă în lumea spionajului. Un strălucit și nemilos maestru al jocului cu marionete, căruia i se atribuia organizarea a zeci de lovituri de stat îndrăznețe în mai toate colțurile lumii. Un om foarte rar văzut în public și despre care se șopteau multe în spatele ușilor închise.

— De cât timp faceți parte din Grupul 17 al Serviciului de Informații al Marinei? întrebă generalul Hilliard.

Robert jucă corect.

— Cincisprezece ani.

Și-ar fi pus la bătaie salariul pe o lună că generalul știa și ora la care se înrolase în ONI.

— Înainte, dacă nu mă înșel, ați comandat o escadrilă a Aviației Marine în războiul din Vietnam.

— Da, sir.

— Ați fost doborât. Nimeni nu se aștepta să scăpați.

Doctorul spunea: „Nu vă faceți speranțe. N-are nici o șansă”. Își dorise să moară. Durerea era insuportabilă. Apoi Susan se aplecase deasupra lui. „Deschide ochii, marinar, nu vrei să mori.” Se silise să-și deschidă ochii și prin ceața durerii se trezi privind cea mai frumoasă femeie pe care o văzuse vreodată. Avea un chip cu un oval plăcut, păr des negru, ochi întunecați și strălucitori, și un zâmbet ca o binecuvântare. Încercase să vorbească, dar efortul era mult prea mare.

Generalul Hilliard îi spunea ceva.

Robert Bellamy își întoarse gândurile spre prezent.

— Poftim?

— Avem o problemă, comandante. Și credem că ne puteți ajuta.

— Da, sir?

Generalul se ridică și începu să se plimbe prin cameră.

— Ceea ce urmează să vă spun este extrem de important. Este mai mult decât strict secret.

— Da, sir.

— Ieri, în Alpii elvețieni s-a prăbușit un balon meteorologic aparținând forțelor NATO. La bord se aflaaparatură militară experimentală păstrată în mare secret.

Robert se trezi întrebându-se oare unde dorea să ajungă generalul.

— Guvernul elvețian a îndepărtat acea aparatură din balon, dar, din nefericire, se pare că au existat niște martori oculari. Este de o importanță vitală ca nici unul din ei să nu vorbească despre ceea ce a văzut. Ar putea furniza informații valoroase unor anumite țări. Până aici e clar?

— Așa cred, sir. Doriți ca eu să vorbesc cu martorii și să-i previn să nu discute cu nimeni despre ceea ce au văzut.

— Nu chiar, comandante.

— Atunci nu înțe…

— Nu vreau decât să mi-i găsiți pe acei martori. Alții vor vorbi cu ei despre necesitatea de a păstra tăcerea.

— Înțeleg. Martorii sunt toți în Elveția?

Generalul Hilliard se opri în fața lui Robert.

— Asta e problema noastră, comandante. Vedeți, habar n-avem unde sunt. Sau cine sunt.

Robert crezu că nu înțelege bine.

— Poftim?

— Singura informație pe care o deținem este că martorii erau într-un tur cu autobuzul. Tocmai treceau pe acolo când balonul s-a prăbușit lângă un mic sat numit…

Se întoarse spre Harrison Keller.

— Uetendorf.

Generalul se întoarse din nou spre Robert.

— Pasagerii au ieșit pentru câteva minute din autobuz pentru a privi prăbușirea balonului apoi și-au continuat drumul. Când turul s-a sfârșit, s-au împrăștiat.

Robert spuse încet:

— Generale Hilliard, vreți să spuneți că nu există nimic referitor la cine sunt acești oameni și unde au plecat?

— Exact.

— Și vreți ca eu să plec acolo și să-i găsesc?

— Exact. Ați fost recomandat ca fiind cel mai bun. Mi s-a spus că vorbiți fluent cam șase limbi și aveți o excelentă reputație de om care se descurcă în orice situație. Directorul a aranjat să fiți transferat temporar agenției noastre.

Grozav.

— Presupun că voi colabora cu guvernul elvețian în această problemă.

— Nu, veți lucra singur.

— Singur? Dar…

— Nu trebuie să implicăm pe nimeni în această misiune. Accentuez din nou importanța aparaturii din acel balon. Timpul este o problemă esențială. Vreau să-mi dați zilnic raportul asupra acțiunilor dumneavoastră. Generalul scrise un număr de telefon pe o hârtie și i-o întinse lui Robert. Pot fi găsit la acest număr ziua sau noaptea. Un avion este deja pregătit pentru a vă duce în Zürich. Veți fi însoțit până la apartamentul dumneavoastră pentru a vă face bagajele, apoi veți merge direct la aeroport.

Ca să vezi ce-nseamnă „Mulțumesc că ați trecut pe aici.” Robert se simțea tentat să întrebe: „Va avea cineva grijă de peștișorul meu de aur cât timp voi fi plecat?” însă era sigur că răspunsul ar fi fost: „Nu aveți un peștișor de aur”.

— Comandante, în cadrul activității dumneavoastră dela ONI, presupun că ați avut mai multe contracte cu serviciile de informații din alte țări?

— Da, sir. Am câțiva buni prieteni care ar putea să nefie de ajutor.

— Vi se cere să nu luați legătura cu ei. Nu aveți permisiunea să vă folosiți de nici una din fostele legături. Martorii pe care îi căutați sunt fără îndoială de naționalități diferite. Generalul se întoarse spre Keller. Harrison…

Keller se îndreptă spre un fișet din colțul biroului și îl descuie. Scoase afară un plic mare și i-l întinse lui Robert.

— Aici sunt cincizeci de mii de dolari în diferite monezi naționale europene și încă douăzeci de mii de dolari americani. Veți găsi de asemenea mai multe seturi de legitimații false care s-ar putea să vă fie de folos.

Generalul Hilliard îi arătă un mic carton gros de plastic negru strălucitor cu o linie albă deasupra.

— Poftim o carte de credit care…

— Mă îndoiesc că voi avea nevoie de ea, generale. Cred că banii sunt suficienți și am și cartea de credit eliberată de ONI.

— Ia-o.

— Bine.

Robert examina cartea de credit. Era eliberată de o bancă de care nu auzise niciodată. În partea de jos era un număr de telefon. Nu există nici un nume pe ea, spuse Robert.

— Este echivalentul unui cec în alb. Nu e nevoie de nici un fel de legitimație. Când vreți să cumpărați ceva rugați vânzătorul să sune la acest număr de telefon. Este foarte important să o aveți tot timpul la dumneavoastră.

— În regulă.

— Și încă ceva, comandante.

— Sir?

— Trebuie să-i găsiți pe martori. Pe toți. Îl voi informa pe director că v-ați început misiunea.

Întrevederea luase sfârșit.

* * *

Harrison Keller îl conduse pe Robert până la biroul de afară. Un ofițer în uniformă era așezat pe un scaun. Se ridică atunci când cei doi intrară în cameră.

— Acesta e căpitanul Dougherty. El vă va conduce la aeroport. Mult noroc.

— Mulțumesc.

Cei doi bărbați și-au strâns mâinile. Keller făcu stânga-mprejur și se întoarse în biroul generalului Hilliard.

— Sunteți gata, comandante? întrebă căpitanul Dougherty.

— Da.

Gata pentru ce? În trecut, rezolvase destule misiuni dificile ale Serviciului de Informații, dar niciodată ceva atât de trăsnit. Se așteptau de la el să găsească un număr necunoscut de martori necunoscuți din țări necunoscute. Oare care sunt șansele de reușită? se întrebă Robert. Mă simt ca Regina Albă din „Prin Oglinda Fermecată”. „Păi câteodată cred că sunt șase lucruri importante chiar înainte de micul dejun.” Ei bine, misiunea asta era toate șase la un loc.

— Am primit ordin să vă duc direct la apartamentul dumneavoastră și apoi la baza aeriană Andrews, spuse căpitanul Dougherty. Vă așteaptă un avion ca…

Robert clătină din cap.

— Va trebui să trec mai întâi pe la biroul meu.

Dougherty ezită.

— În regulă. Voi merge cu dumneavoastră și vă voi aștepta.

De parcă nu îndrăzneau să-l scape de sub ochi. Pentru că aflase că un balon meteo se prăbușise? Nu avea nici un sens. Își predă legitimația la ieșire și păși afară din clădire în aerul rece, pătrunzător al dimineții.

Mașina lui dispăruse. În locul ei se afla o limuzină.

— Cineva se va ocupa de mașina dumneavoastră, îl informă Dougherty. Vom pleca cu limuzina.

Toată treaba era rezolvată cu un fel de autoritate arogantă care îl cam deranja pe Robert.

— Bine, spuse el.

Și au pornit spre birourile Serviciului de Informații al Marinei. Un soare palid dispărea după niște nori de ploaie. Va fi o zi mizerabilă. Și nu numai din cauza vremii, se gândi Robert.