Copiii căpitanului Grant carte de citit online si decarcare

Copiii Căpitanului Grant de Jules Verne

O călătorie în jurul lumii

PARTEA ÎNTÂI ― CĂLĂTORIE ÎN AMERICA DE SUD

Capitolul I. Balance-fish

La 26 iulie 1864, sub o adiere puternică de vânt dinspre nord-est, un iaht măreț evolua cu toată iuțeala pe valurile canalului de nord. Pavilionul Angliei flutura în vârful catargului de dinapoi; la extremitatea marelui catarg un pavilion albastru purta inițialele E.G., brodate în aur, având deasupra o coroan ă ducală. Iahtul se numea Duncan și aparținea lordului Glenarvan, unul din cei șaisprezece pairi scoțieni care făceau parte din Camera Lorzilor și cel mai distins membru al „Royal-ThamesYacht -Club”-ului, foarte cunoscut în Regatul Unit.

Lordul Edward Glenarvan se găsea pe bord cu tânăra-i soție, lady Helena, și cu unul din verii lui, maiorul Mac Nabbs. Duncan-ul, nou construit, făcuse exerciții la câteva mile de golful Clyde, și încerca să se reîntoarcă la Glasgow; insula Arran se zărea de acum la orizont, când matelotul de pe catarg semnală un pește enorm care se zbătea în urma iahtului. Căpitanul John Mangles porunci ca lord Edward să fie prevenit de acest fapt. Lordul urcă pe punte cu maiorul Mac Nabbs și întrebă pe căpitan ce crede asupra vietății.

― Cred că-i un rechin din cei mari, răspunse John Mangles.

― Un rechin prin locurile acestea? exclamă Glenarvan.

― Fără îndoială; el aparține unei specii de rechini care se întâlnesc în toate mările și sub toate latitudinile. E așa-numitul „Balance-Fish” . Dacă înălțimea voastră consimte și dacă lady-ei Glenarvan i -ar fi pe plac să asiste la o vânătoare ciudată, vom ști îndată ce avem de făcut.

― Să pescuim atunci, zise lord Glenarvan.

Apoi trimise un marinar să prevină și pe lady Helena, care veni pe punte, într-adevăr ispitită nespus.

Marea era frumoasă; se puteau urmări pe suprafața ei cu ușurință repezile evoluări ale rechinului, care se cufunda sau se ridica la suprafață cu o surprinzătoare putere. John Mangles dădu ordine. Mateloții aruncară peste bord o parâmă puternică, prevăzută cu un cârlig la care era pusă ca momeală o bucată enormă de slănină. Cu toate că rechinul era încă la o distanță de cincizeci de coți, simți momeala oferită lăcomiei lui. Se apropie repede de iaht. I se vedeau aripile cenușii la capete, negre la bază, bătând valurile cu violență, pe când coada și-o menținea într-o poziție dreaptă. Pe măsură ce înainta, ochii lui mari, bulbucați, apăreau umflați de poftă, iar fălcile, larg deschise, descopereau patru șiruri de dinți. Capul îi era larg și așezat ca un ciocan uriaș în vârful unui mâner.

John Mangles nu se înșelase; acesta era cel mai lacom specimen al familiei rechinilor. Pasagerii și marinarii de pe Duncan urmăreau cu încordată atenție mișcările rechinului. Animalul fu de îndată în dreptul cârligului; se întoarse pe spate pentru a-l apuca mai bine și enorma bucată de slănină dispăru în vastul lui gâtlej. Îndată ce se „prinse”, mateloții îl traseră. Rechinul se zbătu cu putere văzându-se smuls din elementu-i natural, apa. Dar se ținu seamă de violența lui; o frânghie prevăzută cu un laț îl apucă de coadă și-i paraliza mișcările. După câteva clipe era zvârlit pe punte.

Îndată, unul din marinari se apropie de dânsul, cu băgare de seamă, și cu o puternică lovitură de topor tăie coada uriașă a animalului.

Pescuirea era terminată; nu se mai puteau teme de nimic din partea monstrului; răzbunarea marinarilor era satisfăcută, dar curiozitatea lor, nu. Într-adevăr, pe bordul oricărei corăbii este obiceiul de a se cerceta cu atenție stomacul rechinilor.

Lady Glenarvan nu voi să asiste la această „explorare”, și se întoarse la locul său. Rechinul gâfâia încă; era lung de peste trei metri și cântărea peste șase sute de livre. Dimensiunea și greutatea nu aveau nimic extraordinar; dar dacă „balance-fish” nu este clasat printre uriașii speciei, el se numără printre cei mai de temut. Fu spintecat grabnic cu lovituri de topor. Cârligul pătrunsese până în stomacul absolut gol; evident animalul postise multă vreme, și marinarii înșelați în speranțele lor începeau să-i arunce rămășițele în mare, când conducătorul echipajului observă un obiect grosolan, încurcat puternic în măruntaiele peștelui. ― Ei, ce-i asta? exclamă el.

― O piatră pe care animalul va fi înghițit-o, răspunse unul dintre marinari.

― Da, reluă un altul, e o ghiulea cu sârmă.

― Tăceți, replică Tom Austin, secundul iahtului, nu vedeți că animalul era un bețivan patentat și că a băut nu numai vinul dar și sticla?

― Ce, întrebă lordul Glenarvan, rechinul are în stomac o sticlă?

― O sticlă veritabilă, răspunse șeful de echipaj.

― În cazul acesta, Tom, reluă lord Edward, scoateți-o cu băgare de seamă; sticlele găsite în mare închid adesea documente de preț.

― Crezi? întrebă Mac Nabbs.

― Cred că de multe ori poate fi cu putință.

― Nu te contrazic, răspunse maiorul. Poate că și acum o fi aici vreo taină.

― O vom afla îndată, zise Glenarvan. Ei bine, Tom?

― Iată, răspunse secundul, arătând sticla pe care o scosese nu fără greutate, din stomacul rechinului.

― Bun, zise Glenarvan. Spălați-o și aduceți-mi-o pe dunetă.

Sticla fu depusă pe masa din careu, împrejurul căreia se așezară lordul Glenarvan, maiorul Mac Nabbs, căpitanul John Mangles și lady Helena. Se știe că femeia este curioasă întotdeauna.

Pe mare orice întâmplare constituie un eveniment. Fu un moment tăcere. Era oare aici taina unui dezastru, sau o simplă scrisoare încredințată bunului plac al valurilor de vreun marinar fără lucru?

Înainte de a fi cercetată în interior, sticla fu examinată pe dinafară. Ea avea o îmbucătură subțire și lungă, al cărei gât puternic purta încă un capăt de sârmă de fier atinsă de rugină; pereții săi erau foarte groși și în stare să suporte o presiune de mai multe atmosfere. Cu aceste sticle, podgorenii din Ai sau din Epernay rup picioarele scaunelor, fără să se spargă. Sticla putuse deci să suporte fără nici o stricăciune primejdia unei lungi pribegiri.

― O sticlă a casei Clicquot, zise simplu maiorul.

Și cum era cunoscător în această materie, afirmația lui fu primită fără tăgadă.

― Dragul meu maior, răspunse lady Helena, puțin ne pasă ce fel de sticlă e dacă nu știm de unde vine.

― Vom ști, dragă Helena, zise lord Edward, și putem afirma de pe-acum că vine de departe. Privește stratul pietrificat care o acoperă: substanțele sunt mineralizate, pentru a zice astfel, sub acțiunea mării. Această rămășiță a plutit multă vreme în ocean, înainte de a fi intrat în pântecele rechinului.

― Dar de unde vine? întrebă lady Glenarvan.

― Așteaptă, așteaptă; trebuie să fii răbdătoare când ai o sticlă ca asta în fața ta.

Glenarvan începu să scormonească stratul care apăra gâtul sticlei; îndată ieși la iveală dopul care era foarte stricat de apă.

― Circumstanță supărătoare, zise lordul Edward, căci dacă se găsește vreo hârtie înăuntru va fi fost vătămată.

― Tot ce se poate, replică maiorul.

― Voi adăuga, reluă Glenarvan, că sticla, rău astupată, avea să se scufunde, și e o fericire că rechinul a înghițit -o pentru ca să ne-o aducă aici pe bord.

― Fără îndoială, răspunse John Mangles, și totuși ar fi fost mai bine s-o fi pescuit-o în mijlocul mării pe o latitudine și o longitudine bine determinate. Studiind curenții atmosferici și marini, se poate recunoaște drumul străbătut; dar cu acești rechini care merg contra vântului și mării, nu mai știi ce să faci.

― Vom vedea, răspunse lord Edward.

Scoase dopul cu multă grijă. Un miros puternic de sare se răspândi.

― Ei bine? întrebă lady Helena cu o nerăbdare specific femeiască.

― Da, zise Glenarvan, nu m-am înșelat! Sunt niște hârtii!

― Documente, documente! strigă lady Helena.

― Numai că, răspunse Glenarvan, par să fie roase de umezeală, și e imposibil să le scoți, căci sunt lipite de pereții sticlei.

― S-o spargem, răspunse maiorul.

― Aș vrea s-o păstrez neatinsă, replică Glenarvan.

― Și eu la fel, răspunse maiorul.

― Fără îndoială, zise lady Helena, dar conținutul este mai prețios decât sticla, și e mai bine s-o sacrificăm.

― Înălțimea voastră să desprindă numai gâtul, zise John Mangles. În felul acesta s-ar putea scoate documentul fără a se sparge sticla.

Era greu să se procedeze în alt fel. Trebui să se întrebuințeze ciocanul, căci învelitoarea de piatră era extrem de tare. Sfărâmăturile căzură pe masă și mai multe bucăți de hârtie ieșiră la iveală, lipite una de alta. Glenarvan le scoase cu grijă, le separă și le întinse pe masă. Lady Helena, maiorul și căpitanul se îngrămădiră în jurul lui.

Capitolul II. Cele trei documente

Pe bucățile de hârtie, jumătate distruse de umezeală, se zăreau câteva cuvinte, numai resturi indescifrabile ale unor rânduri șterse aproape în întregime. Câteva minute, lord Glenarvan le examină cu atenție; le întoarse în toate felurile; le expuse la lumina zilei; observă cele mai mici urme; privi pe prietenii care îl măsurau cu o privire nerăbdătoare, și zise:

― Sunt aici trei documente distincte, și după cât se pare trei copii ale aceluiași document tradus în trei limbi, unul în englezește, altul în franțuzește și al treilea în nemțește. Cele câteva cuvinte care au scăpat nevătămate nu lasă nici o îndoială în această privință.

― Dar, cel puțin, cuvintele au vreun înțeles? întrebă lady Glenarvan.

― E greu să mă pronunț; sunt foarte incomplete.

― Poate s-ar completa un document prin altul, zise maiorul.

― Desigur, răspunse John Mangles; căci e cu neputință ca apa să fi ros aceste hârtii, exact în aceleași locuri. Alăturând crâmpeiele de fraze, vom sfârși prin a le găsi un înțeles.

― Ceea ce vom face, zise lord Edward; dar să procedăm cu metodă. Iată mai întâi documentul în engleză.

Documentul prezenta următorul aranjament al rândurilor și cuvintelor:

― Iată ceva care nu spune prea mult, zise maiorul.

― Oricum ar fi, răspunse căpitanul, este engleză curată.

― Nici o îndoială în această privință, zise lordul Glenarvan; cuvintele: sink, aland, that, and, lost, sunt intacte; skipp formează evident cuvântul skipper, și e vorba de un domn Gr..., probabil căpitanul unui vas naufragiat .

― Să adăugăm, zise John Mangles, cuvintele monit și ssistance, a căror interpretare este evidentă.

― Ei, dar e ceva, spuse lady Helena.

― Din nenorocire, răspunse maiorul, lipsesc rânduri întregi. Cum să găsim numele unui vas pierdut, locul naufragiului?...

― Le vom găsi, zise lord Edward.

― Fără de îndoială, replică maiorul, care era totdeauna de părerea tuturor, dar în ce fel?

― Completând un document prin altul.

― Să încercăm! exclamă lady Helena.

A doua bucată de hârtie mai vătămată decât cealaltă nu oferea decât cuvinte izolate, așezate în

acest fel:

E scrisă în nemțește, zise John Mangles, de îndată ce -și aruncă ochii pe hârtie.

― Și dumneata cunoști această limbă, John? întrebă Glenarvan.

― Perfect.

― Spune-ne ce înseamnă.

― Căpitanul cercetă documentul cu atenție și spuse: Mai întâi, iată-ne fixați asupra datei evenimentului. 7 juni însemnează 7 iunie. Apropiind această cifră de cifrele documentului englez, 62, avem data completă: 7 iunie 1862.

― Foarte bine, strigă lady Helena, urmează John.

― În același rând, reluă căpitanul, găsesc cuvântul Glas, care, alăturat de cuvântul gow dat de primul document, însemnează Glasgow. E desigur vorba de o corabie din portul Glasgow.

― Aceasta e și părerea mea, răspunse maiorul.

― Rândul al doilea lipsește în întregime, reluă John Mangles. Dar în al treilea întâlnesc două cuvinte importante; zwei care înseamnă doi și atrosen, sau mai bine matrosen, al cărui înțeles în limba germană este marinar.

― Probabil, răspunse lord Glenarvan.

― Mărturisesc, reluă căpitanul, că totuși cuvântul următor graus mă încurcă. Nu știu cum să-l traduc. Al treilea document ne va face poate să-l înțelegem. Cât despre ultimele două cuvinte, ele se explică ușor. Bringt ihnen însemnează aduceți-le, și dacă le alăturăm cuvântului englez așezat ca și ele în rândul șapte al primului, document, vreau să spun alături de cuvântul assistance, fraza: „aduceți-le ajutor”, reiese evidentă.

― Da! Aduceți-le ajutor! zise lord Edward, dar unde se găsesc acești nenorociți? Până acum nu avem nici o indicație asupra locului, și teatrul catastrofei ne este cu totul necunoscut.

― Să sperăm că documentul francez va fi mai deslușit, zise lady Helena.

― Să vedem documentul francez, răspunse Glenarvan. Cum cunoaștem cu toții această limbă, cercetările noastre vor fi mul t mai ușoare.

Iată copia exactă al celui de-al treilea document:

― Sunt și cifre, spuse lady Helena. Priviți!...

― Să procedăm cu băgare de seamă, zise lord Glenarvan, și să începem de la capăt. Dați-mi voie să însemnez unul câte unul cuvintele împrăștiate și incomplete. Văd mai întâi, de la primele litere, că e vorba de o corabie cu trei catarge, al cărei nume, mulțumită documentelor englez și francez, ne este păstrat în întregime: Britannia. Din cele două cuvinte următoare gonie și austral, numai ultimul are un înțeles pe care îl pricepeți cu toții.

― Iată de acum un amănunt prețios, răspunse John Mangles; naufragiul a avut loc în emisfera australă.

― E vag, răspunse maiorul.

― Continui, răspunse lord Edward. Ah! Cuvântul abor, radicalul verbului aborder. Nenorociții au tras la țărm în vreo parte. Dar unde? Contin! Pe un continent?

Cruel! Cruel! strigă John Mangles, dar iată explicația cuvântului nemțesc graus... grausam... „crud”!

― Să continuăm! Să continuăm! zise Glenarvan, al cărui interes era tot mai mult ațâțat pe măsură ce înțelesul cuvintelor se completa. Indi... Deci în India au fost aruncați marinarii. Ce înseamnă cuvântul ongit? Ah, longitudine! Iată și latitudinea: treizeci și șapte de grade, unsprezece minute. În fine, avem o indicație precisă.

― Dar lipsește longitudinea, zise Mac Nabbs.

― Nu poți să ai totul, dragul meu maior, răspunse lordul Edward. Și exactitatea latitudinii e ceva. Negreșit, documentul francez este cel mai complet din toate. E evident că fiecare din ele e traducerea cuvânt cu cuvânt a celorlalte, căci toate conțin același număr de rânduri. Trebuie acum să le reunim, să le traducem într-o singură limbă și să le căutăm înțelesul cel mai logic și cel mai lămurit.

― Vei face traducerea în franțuzește, în englezește sau în nemțește? întrebă maiorul.

― În franțuzește, răspunse Glenarvan, pentru că cea mai mare parte din cuvintele interesante neau fost păstrate în această limbă.

― Înălțimea voastră are dreptate, zise John Mangles. Dealtfel, această limbă ne este cunoscută.

― Ne-am înțeles. Voi scrie documentul reunind resturile cuvintelor și crâmpeiele de frază, respectând intervalele care le separă și completând pe acelea al căror înțeles nu poate fi îndoielnic; apoi le vom compara și le vom judeca.

Glenarvan luă condeiul și după câteva clipe dădu prietenilor săi o hârtie pe care erau însemnate următoarele rânduri, aici traduse:

7 Iunie 1862 tricatargul Britannia Glasgow

― Un marinar preveni pe căpitan că Duncan-ul intra în golful Clyde și-i ceru ordine.

― Care sunt intențiile înălțimii voastre?, zise John Mangles, adresându-se lordului Glenarvan.

― Să ajungem la Dumbarton cât mai repede, John; apoi, pe când lady Helena se va întoarce la Malcolm -Castle, eu mă voi duce la Londra să supun documentul Amiralității.

John Mangles dădu ordinele în consecință, și matelotul le transmise secundului.

― Acum, prieteni, zise lord Edward, să continuăm cercetările. Suntem pe urma unei mari catastrofe. Viața vreunui om depinde de înțelepciunea noastră. Să întrebuințăm deci toată priceperea pentru ca să ghicim dezlegarea dureroasei enigme.

― Suntem gata, dragul meu Edward, răspunse lady Helena.

― Mai întâi, reluă Glenarvan, în acest document trebuie să ținem seamă de trei lucruri bine deosebite:

1. Lucrurile pe care le știm; 2. Cele pe care le putem presupune; 3. Cele pe care nu le știm. Ce știm? Că la 7 iunie 1862 o corabie cu trei catarge, Britannia, din Glasgow s-a scufundat; că doi mateloți și căpitanul au aruncat acest document la 37°11’ latitudine și că cer ajutor.

― Perfect, replică maiorul.

― Ce putem presupune? reluă Glenarvan. Mai întâi că naufragiul a avut loc în mările australe, și vă atrag atenția asupra cuvântului gonie (gonia). Nu indică el oare numele unei țări? ― Patagonia! exclamă lady Helena.

― Fără îndoială.

― Dar Patagonia străbătută de paralela treizeci și șapte? întrebă maiorul.

― Aceasta e ușor de verificat, răspunse John Mangles desfășurând o hartă a Americii

meridionale. E chiar așa. Patagonia e atinsă de paralela treizeci și șapte. Ea taie Araucania, străbate dea curmezișul Pampasurilor nordul ținuturilor patagoneze și se pierde în Atlantic.

― Bine. Să continuăm presupunerile. Cei doi mateloți și căpitanul, abor... abordează, ce? Contin... continentul; înțelegeți, un continent și nu o insulă. Ce se întâmplă cu dânșii? Aveți aici două litere providențiale pr... care vă fac cunoscută soarta lor.

― În adevăr acești nenorociți sunt prinși sau prizonieri. De cine? De indieni cruzi. Sunteți convinși? Cuvintele nu sar singure în locurile goale? Acest document nu e clar înaintea ochilor voștri? Nu se face lumină în mintea voastră?

Glenarvan vorbea cu convingere; ochii săi arătau o încredere absolută. Căldura sa se transmitea celor ce-l ascultau. Ca și dânsul, ei exclamară: „E evident! E evident!” Lord Edward re luă după un moment:

― Toate aceste ipoteze, prieteni, îmi par extrem de plauzibile; după mine, catastrofa a avut loc pe coastele Patagoniei. Dealtfel, voi întreba la Glasgow care era destinația Britanniei, și vom ști dacă a putut să fie târâtă prin locurile acelea.

― Oh, nu avem nevoie să căutăm așa departe, răspunse John Mangles. Am aici colecția Mercantile and Shipping Gazette, care ne va da indicații precise.

― Să vedem! Să vedem, zise lady Helena.

John Mangles luă un teanc de jurnale din anul 1862, și începu să răsfoiască repede. Căutările lui nu durară mult. Spuse cu un accent de mulțumire:

― 30 mai. Peru! Callao! încărcat pentru Glasgow, Britannia, căpitanul Grant.

― Grant! strigă lord Glenarvan, e scoțianul îndrăzneț care a voit să fondeze o nouă Scoție în mările Pacificului!

― Da, răspunse John Mangles, cel care în 1861 s-a îmbarcat pe Britannia la Glasgow și despre care nu am mai avut știri.

― Nu mai e nici o îndoială! Nu mai e nici o îndoială! zise Glenarvan. E chiar el! Britannia a părăsit Callao la 30 mai, iar la 7 iunie, opt zile după plecarea lui, s-a pierdut pe coastele Patagoniei. Iată întreaga-i odisee în aceste resturi de cuvinte care păreau indescifrabile. Vedeți, prieteni, că se ține seama de ceea ce putem presupune. Cât despre cele pe care nu le știm, ele se reduc la una singură, la gradul de longitudine care ne lipsește.

― Ne este inutil, răspunse John Mangles, fiindcă țara este cunoscută, și numai cu latitudinea maș însărcina să merg drept la teatrul naufragiului.

― Știm totul atunci! zise lady Glenarvan.

― Tot, draga mea Helena, și locurile pe care marea le-a lăsat între cuvintele documentului, le voi umple fără greutate, ca și cum aș scrie după dictarea căpitanului Grant.

Lordul Glenarvan reluă condeiul și, fără a ezita, întocmi nota următoare:

La 7 iunie 1862, corabia cu trei catarge, Britannia, din Glasgow s-a scufundat pe coastele Patagoniei în emisfera australă .

Îndreptându-se spre pământ, doi mateloți și căpitanul Grant vor să încerce să abordeze continentul, unde vor fi prizonierii cruzilor indieni.

Ei au aruncat acest document la... grade longitudine și 37°11’ latitudine. Veniți-le în ajutor, sau

vor fi pierduți.

― Oh, dragul meu Edward, zise lady Helena, dacă nenorociții au să-și revadă patria, ție îți vor datora această fericire.

― Și au să și-o revadă, răspunse Glenarvan. Documentul e prea lămurit, prea clar, prea sigur, pentru ca Anglia să ezite a veni în ajutorul a trei din fiii săi, părăsiți pe o coastă pustie. Ceea ce a făcut pentru Franklin și atâția alții, o va face astăzi pentru naufragiații de pe Britannia!

― Dar acești nenorociți, reluă lady Helena, au fără îndoială o familie care le plânge pierderea. Poate că acest sărman căpitan Grant are o soție, are copii...

― Ai dreptate, scumpa mea Lady, și mă însărcinez să-i înștiințez că nu-i pierdută orice speranță. Acum, prieteni, să ne suim pe dunetă, căci trebuie să ne fi apropiat de port.

Într-adevăr, Duncan își mărise iuțeala; atingea țărmurile insulei Bute, și lăsa valea Rothesay cu fermecătoru-i orășel; trecu prin strâmtorile înguste ale golfului, evolua înaintea Greenock-ului, iar la orele șase seara, ancora la picioarele stâncii de bazalt din Dumbarton, încoronată de celebrul castel al eroului scoțian, Wallace.

Trăsura aștepta acolo pe lady Helena spre a o duce la Malcolm-Castle, împreună cu maiorul Mac Nabbs.

Lordul Glenarvan, după ce -și îmbrățișa soția, se aruncă în expresul de Glasgow.

Înainte de a pleca, încredințase unui agent dibaci o notă importantă, iar telegraful electric comunica după câteva minute ziarelor Times și Morning Chronicle următorul aviz:

„Pentru informații asupra corăbiei cu trei catarge, Britannia, din Glasgow, căpitan Grant, a se adresa lordului Glenarvan, Malcolm-Castle, Luss, districtul Dumbarton, Scoția”.

descarcare gratuita de aici....