Creatie
Aa
Creatie de Emile Zola
OROLOGIUL BĂTEA DOUĂ NOAPTEA când furtuna izbucni, surprinzându-l pe Claude în față la Hôtel de Ville. Îndrăgostit de Parisul nocturn, artistul cutreierase Halele, uitând de oră, în noaptea fierbinte de iulie. Brusc, picăturile începură să cadă atât de mari și de dese, încât, buimăcit, Claude o luă la fugă, alergând cu pași mari de-a lungul cheiului din piața Grève. Dar, pe podul Louis-Philippe se opri, înfuriat de propriul său gâfâit; i se părea idioată această frică de apă; și, în întunecimea adâncă, biciuit de aversa care potopea felinarele, traversă încet podul, cu brațele de-a lungul trupului.
De altfel nu mai avea decât câțiva pași de făcut. Când coti pe cheiul Bourbon în insula Saint Louis, un fulger viu lumină șirul drept și plat al caselor vechi, aliniate în fața Senei, de-a lungul străzii înguste. Reverberația incendie geamurile ferestrelor înalte fără storuri, dezvăluind ochiului măreața tristețe a bătrânelor fațade, apoi detalii foarte precise: un balcon de piatră, balustrada unei terase, ghirlanda sculptată a unui fronton. Aici își avea pictorul atelierul: undeva, la cucurigu, în fosta casă Martoy, colț cu strada Femme-sans-Tête. Cheiul, abia întrezărit, fusese iar înghițit de întuneric și un tunet asurzitor zgudui cartierul adormit.
Ajuns în fața ușii de la intrare, o ușă veche, joasă, boltită și ghintuită, Claude, orbit de ploaie, căută soneria pe pipăite și tresări, cuprins de o mare mirare, când dădu de un trup viu, lipit de ușă. Apoi, la lumina bruscă a unui alt fulger, zări o fată înaltă, îmbrăcată în negru, udă leoarcă și tremurând de spaimă. Din nou se auzi un bubuit năprasnic. Amândoi tresăriră; apoi el exclamă:
— Ei poftim, numai la asta nu mă așteptam! Cine ești? Ce vrei?
Acum n-o mai vedea, o auzea numai înecându-se de plâns și bâiguind.
— Vă rog, domnule, să nu-mi faceți vreun rău… Am luat o trăsură de la gară și am dat peste un birjar foarte mojic, care m-a lăsat lângă intrarea asta… Să vedeți, a deraiat un tren dinspre Nevers. Am avut patru ore întârziere și n-am mai dat de persoana care trebuia să mă aștepte…! Dumnezeule! E pentru prima oară că vin la Paris, domnule, și nu știu unde mă aflu…
Un fulger orbitor îi tăie vorba și ochii ei dilatați examinară cu spaimă acest colț de oraș necunoscut, apariție violacee a unei cetăți fantastice. Ploaia încetase. De cealaltă parte a Senei, pe cheiul Ormes, se înșiruiau case mici, cenușii, dezvăluind, în partea de jos, lemnăria pestriță a dughenelor, iar în partea de sus decupându-și acoperișurile inegale; în stânga, cerul înseninat se limpezea până la ardeziile albăstrui ale acoperișului de la Hôtel de Ville, iar în dreapta până la cupola plumburie de la Saint-Paul. Dar mai ales albia râului, groapa adâncă în care Sena curgea, neagră în locul acela, de la stâlpii masivi ai podului Marie la arcadele ușoare ale noului pod Louis-Philippe, o făceau să-și simtă respirația tăiată. Stranii legiuni populau apa: o flotilă adormită de bărci și de yole, un vas-spălătorie și o dragă, toate ancorate în port; iar dincolo, lipite de malul celălalt, șalupe pline de cărbune, șlepuri încărcate cu pietre de moară, dominate de brațul uriaș al unei macarale de fontă. Apoi totul dispăru.
„Probabil e vreo stricată care a fost azvârlită în stradă și umblă să agațe pe cineva”, își zise Claude.
N-avea încredere în femei: toată istoria asta cu accidentul, cu trenul care întârziase, cu birjarul grosolan, i se părea o născocire caraghioasă. Cât despre fată, îngrozită de tunet, ea se cuibărise iar în colțul ușii.
— Bine, dar nu se poate să dormi aici – reluă el cu voce tare.
Printre hohotele de plâns tot mai dese, ea bolborosi:
— Vă rog, domnule, nu m-ați putea conduce până la Passy? Acolo trebuie să ajung…
El ridică din umeri: chiar așa de prost îl credea? Privi mașinal către cheiul Célestins unde era o stație de trăsuri. Nu se vedea licărind niciun felinar.
„La Passy, nu zău, de ce nu la Versailles? De unde dracu să-ți pescuiesc o birjă la ora asta și pe o vreme ca asta?”
Dar ea scoase un strigăt, orbită de un nou fulger; de rândul acesta zărise iar orașul tragic, împroșcat parcă de sânge. Era ca un hău nesfârșit, cele două capete ale râului se pierdeau cât vedeai cu ochii în mijlocul jeraticului roșu al unui incendiu. Cele mai mărunte detalii apărură: se puteau vedea storurile trase de pe cheiul Ormes, apoi străzile Masure și Paon-Blanc, ca două despicături ce întrerupeau linia fațadelor; lângă podul Marie ai fi puiuț număra frunzele platanilor înalți care alcătuiesc acolo un splendid mănunchi de verdeață, în timp ce, pe malul celălalt, sub podul Louis-Philippe, la Mail, edecurile, înșirate pe patru rânduri, scânteiară, împreună cu grămada de mere galbene de care erau pline ochi. Și se mai zăriră și pâlpâirile apei, coșul înalt al vasului-spălătorie, lanțul nemișcat al dragei, grămezile de nisip din port, chiar în față, o nemaipomenită harababură, un univers întreg care umplea acest spațiu, prăpastia căscată de la un orizont la altul. Cerul se stinse, iar fluviul nu mai rostogoli decât tenebre în vuietul trăsnetului.
— O, Doamne! s-a isprăvit… O, Doamne, ce mă fac?
Ploaia se întețea mânată de un vânt atât de puternic, încât mătura cheiul cu violența unei ecluze deschise.
— Hai, lasă-mă să intru, îi zise Claude, nu mai e de stat aici.
Ploaia îi pătrundea pe amândoi. La lumina slabă a unui felinar fixat la colțul străzii Femme-sans-Tête, el o vedea șiroind de apă, cu rochia lipită de piele, sub potopul care izbea ușa. Îl cuprinse mila: i se mai întâmplase ca într-o seară de furtună să adăpostească un câine cules de pe stradă! Dar îl enerva propria lui înduioșare; nu-și aducea niciodată femei acasă, și se purta cu ele ca un ageamiu, fiind de o timiditate crispată, pe care o ascundea sub o grosolănie de care se arăta foarte mândru; iar asta, zău că prea îl credea prost ca să-l agațe așa, cu aventura ei de vodevil. Totuși, sfârși prin a-i spune:
— Gata, acum să urcăm… Ai să dormi la mine.
Ea, tot mai speriată, încercă să scape.
— La dumneata, vai Doamne! Nu, nu, e cu neputință. Vă rog, domnule, duceți-mă până la Passy, vă rog în genunchi!
Atunci el se înfurie. Ce era cu toate mofturile astea, din moment ce îi spusese c-o primește? Trăsese deja de două ori de șnurul soneriei. În sfârșit, ușa se deschise, și el o împinse pe necunoscută înăuntru.
— Nu, nu, domnule, când vă spun că nu…
Dar un fulger o orbi din nou și, auzind bubuitul tunetului, intră iute, înfricoșată. Ușa cea grea se închise; se afla într-un gang imens și într-un întuneric total.
— Doamnă Joseph, eu sunt – îi strigă Claude portăresei. Apoi adăugă în șoaptă, adresându-se necunoscutei:
— Dă-mi mâna, trebuie să trecem prin curte.
Îi dădu mâna, buimăcită, anihilată parcă, nemaiopunând nicio rezistență. Trecură iar prin ploaia torențială, alergând unul lângă altul, cât puteau de iute. Era curtea unei case nobiliare: enormă, cu arcade de piatră nedeslușite în întuneric. Ajunseră apoi într-un vestibul strâmt, fără ușă; acum n-o mai ținea de mână, și ea îl auzi înjurând în timp ce încerca să aprindă un chibrit. Dar erau umede toate și trebuiră să urce pe bâjbâite.
— Ține-te de balustradă și ai grijă, treptele sunt înalte.
Scara, foarte îngustă, o fostă scară de serviciu, avea trei etaje interminabile, pe care ea le urcă poticnindu-se, cu picioarele amorțite de oboseală. Apoi el îi spuse că aveau de străbătut un coridor lung; o porni în urma lui, pipăind zidurile cu mâinile, mergând la nesfârșit pe culoarul care cotea, ducând iar spre fațadă, către chei. Sus, la cucurigu, mai era o scară, dar fără balustradă; niște trepte de lemn care trosneau și se clătinau, înalte ca fușteii grosolani ai unei scări de moară. Sus, palierul era atât de mic, încât se ciocni de pictor, care își căuta cheia. În sfârșit, el deschise ușa.
— Nu intra, mai stai puțin. Altfel ai să te lovești de toate.
Ea rămase nemișcată. Gâfâia, inima îi bătea, urechile îi vâjâiau, era epuizată de acest urcuș în întuneric. I se părea că de ore în șir tot urcă, într-un asemenea labirint, un asemenea vălmășag de etaje și de ocolișuri, încât nu va mai izbuti niciodată să coboare. În atelier se auzeau pași grei, mâini ce bâjbâiau și deodată ceva se rostogoli ne jos, însoțit de o exclamație înăbușită. Apoi ușa se profila în plină lumină.
— Gata, intră!
Ea intră și privi, fără să distingă nimic. Unica lumânare pălea în acest pod înalt de cinci metri, plin cu o grămadă de lucruri, ale căror umbre mari se conturau ciudat pe pereții vopsiți în cenușiu. Nu desluși nimic, ridică ochii spre fereastra mare, în care ploaia bătea cu răpăitul asurzitor al unei tobe. Dar chiar în clipa aceea un fulger incendie iar cerul și tunetul îl urmă atât de curând, încât acoperișul însuși păru că se despică, înmărmurită, lividă, ea se lăsă să cadă pe un scaun.
— Drace! șopti Claude, puțin palid și el, ăsta n-a căzut prea departe… Am ajuns la timp, ce zici, parcă e ceva mai bine aici decât pe stradă?
Se îndreptă spre ușă, o închise, răsuci de două ori cu zgomot cheia în broască, în timp ce ea îl privea încremenită.
— Gata, suntem acasă!
De altfel furtuna era pe sfârșite; mai răsunară niște bubuituri îndepărtate, dar curând potopul se opri. El, cuprins acum de stinghereală, o privea pe furiș. N-o găsea rău defel; cu siguranță era foarte tânără, de cel mult douăzeci de ani. Suficient pentru a-i stârni bănuielile, în ciuda unei îndoieli nelămurite care punea stăpânire pe el, senzația vagă că, poate, ea nu mințea sută la sută. În orice caz, cu toată șmecheria ei, se înșela dacă-și închipuia că l-a tras pe sfoară. Își luă un aer și mai morocănos și spuse pe un ton puțin răstit:
— Ei, ia să ne scoatem hainele astea ude și, pe urmă, la culcare cu noi!
Spaima o făcu să se ridice. Îl examinase și ea, discret; îi apărea bărbos și slab, cu încheieturi noduroase și cu o expresie voluntară; purta o pălărie de pâslă neagră și un palton cafeniu, vechi, decolorat de ploaie. După înfățișare, părea ieșit dintr-o poveste cu bandiți și teama ei sporea. Șopti:
— Mulțumesc, mă simt bine așa, am să dorm îmbrăcată.
— Cum, îmbrăcată, cu hainele astea ude leoarcă? Nu fi caraghioasă, te rog să te dezbraci imediat.
Împinse niște scaune, trase un paravan pe jumătate rupt. Îndărătul lui, ea zări o măsuță de toaletă și un pat mic de fier, a cărui cuvertură Claude începu s-o strângă.
— Nu, nu, nu vă deranjați, domnule, vă jur că rămân așa!
Atunci el se înfurie, începu să gesticuleze, lovind cuvertura cu pumnii.
— Știi ce, ia mai lasă-mă în pace! Din moment ce-ți dau patul meu, ce te tot vaiți? Și nu mai făcea pe speriata, că n-ai de ce. Eu am să dorm pe divan.
Se îndreptă spre ea cu un aer amenințător. Încremenită, crezând că voia s-o bată, fata își scoase tremurând pălăria. Din fustele ei șiroia pe jos apa. Claude nu înceta să bombăne. Totuși, păru cuprins de îngrijorare, și în cele din urmă lăsă să-i scape așa, ca o concesie:
— Să știi că dacă ți-e scârbă, n-am nimic împotrivă să schimb cearșafurile.
Spunând acestea, le și smulse, aruncându-le pe divan, la celălalt capăt la atelierului. Apoi scoase un rând nou dintr-un dulap și făcu chiar el patul, cu o îndemânare de burlac obișnuit cu asemenea îndeletnicire. Grijuliu, potrivea pătura înspre perete, bătea perna, întindea cearșafurile.
— Am terminat, acum hai să faci nani!
Și cum ea, mereu nemișcată, nu spunea nimic, trecându-și degetele tremurătoare de-a lungul corsajului, fără a îndrăzni să-și desfacă nasturii, el o închise îndărătul paravanului. „Doamne sfinte! câtă pudoare!” Apoi se culcă grăbit: întinse cearșafurile pe divan, își spânzură hainele de un șevalet vechi și imediat se întinse în pat cu fața în sus. În clipa în care voi să sufle în lumânare, se gândi că ea n-o să mai aibă lumină și așteptă. Mai întâi nici n-o auzi mișcându-se: probabil că rămăsese înțepenită în același loc, lipită de patul de fier. Acum percepea un foșnet ușor de rochie, mișcări lente și înăbușite, de parcă fata s-ar fi răzgândit de zeci de ori, pândind și ea, îngrijorată de lumina care nu se mai stingea. În sfârșit, după destul de multă vreme, somiera scârțâi ușor și se așternu o tăcere deplină.
— Te simți bine, domnișoară? întrebă Claude cu o voce mult îmblânzită.
Ea răspunse într-o șoaptă abia deslușită, tremurând încă de emoție.
— Da, domnule, foarte bine.
— Atunci, bună seara!
— Bună seara!
El suflă în lumânare, și tăcerea se lăsă iar, mai adâncă. Cu toată oboseala, pleoapele i se redeschiseră curând, insomnia îl ținu cu ochii pironiți asupra ferestrei. Cerul redevenise foarte limpede, descoperindu-și stelele strălucitoare în noaptea fierbinte de iulie; în ciuda furtunii, căldura era și acum atât de sufocantă încât, deși cu brațele goale peste cearșaf, Claude se simțea dogorind. Fata asta îl preocupa, o luptă surdă se dădea în el, între disprețul pe care era încântat să-l afișeze, spaima de a nu-și încurca existența, cedând ispitei, și teama de a părea ridicol dacă nu profita de ocazie; până la urmă disprețul învinse, se socoti foarte tare, își imagină un complot întreg împotriva existenței lui liniștite și rânji mulțumit de a fi evitat ispita. Simți că se înăbușă și mai mult, își scoase picioarele peste cearșaf, în timp ce, buimac, cuprins de somnolență, desprindea din adâncul scânteierii stelelor, goliciuni voluptuoase, plămădiri vii ale trupului de femeie, căruia i se închina.
Apoi gândurile i se învălmășiră tot mai tare. Ce făcea ea oare? Multă vreme o crezu adormită, pentru că nici nu i se deslușea răsuflarea; acum însă o auzea răsucindu-se în pat ca și el, cu mii de precauții. Cu puțina lui experiență în materie de femei, încerca să analizeze istoria pe care ea i-o povestise, frapat acum de unele detalii mărunte, care-i stârneau nedumerirea; dar simțea că logica nu-i mai ajută, în fond la ce bun să-ți spargi capul degeaba? Fie că spusese adevărul, fie că mințise, lui tot nu-i păsa; n-avea niciun fel de intenție în ceea ce o privea. A doua zi urma să plece: drum bun și la revedere, n-aveau să se mai vadă niciodată. Izbuti s-adoarmă de-abia în zori, când stelele păleau. Iar ea, îndărătul paravanului, deși zdrobită de oboseală după călătoria făcută, nu-și găsea locul în așternut, chinuită de atmosfera înăbușitoare de sub acoperișul fierbinte de tablă; acum nu se mai jena atât de tare, avu chiar o bruscă tresărire de nerăbdare nervoasă, un suspin iritat de fecioară înciudată de prezența bărbatului care dormea acolo, aproape de ea.
Când deschise ochii a doua zi dimineața, Claude clipi buimac. Era foarte târziu, un val uriaș de lumină incandescentă se revărsa prin fereastra mare. Una dintre teoriile lui era că tinerii pictori, dornici să introducă lumina și soarele în tablourile lor, trebuiau să închirieze atelierele pe care le refuzau pictorii academiști, cele pe care soarele le vizita cu flacăra vie a razelor sale. Încă somnoros, se pomeni stând pe marginea patului, cu picioarele goale. De ce naiba era culcat pe divan? Își plimba ochii încă grei de somn, prin cameră, când deodată zări, pe jumătate ascuns îndărătul paravanului, un maldăr de fuste. A, da, își amintea, fata de aseară. Trase cu urechea și auzi o respirație adâncă și regulată, tihnită, ca cea a unui copil. Bun! vasăzică dormea mai departe și atât de liniștit, încât ar fi fost păcat s-o trezească. Era încă zăpăcit, se scărpina pe picioare, plictisit de aventura în care intra iar și care avea să-i strice o dimineață de lucru. Inima lui duioasă îl indigna, cel mai bine ar fi fost s-o trezească și s-o expedieze imediat. Totuși își trase încetișor pantalonii, își puse papucii, călcând în vârful picioarelor.
Ceasul cu cuc bătu de ora nouă și Claude păru îngrijorat. Nicio mișcare, doar respirația aceea liniștită. Atunci își spuse că cel mai bine ar fi să-și vadă de lucru la tabloul cel mare și să mănânce mai târziu, când se va putea mișca în voie. Dar nu era în stare să ia o hotărâre. El care locuia într-o dezordine înfiorătoare, se simțea stingherit de maldărul de fuste de pe jos. Erau încă ude, cursese apă din ele. Tot bombănind, le adună una câte una și le întinse pe scaune, la soare. Inadmisibil să zvârli totul așa, la întâmplare! N-or să se usuce cât e lumea, și fata n-o să mai plece niciodată! Sucea și răsucea neîndemânatic aceste nimicuri femeiești, se încurca în corsajul de lână neagra, căuta în patru labe ciorapii căzuți îndărătul unei pânze vechi. Erau niște ciorapi gri închis, lungi și fini din fir de Scoția; îi privi cu luare aminte înainte de a-i atârna: apa scursă din poalele rochiei îi udase și pe ei; îi întinse, îi frecă cu mâinile lui calde, pentru a o expedia cât mai repede.
Din clipa în care se trezise, Claude simțise îndemnul să privească îndărătul paravanului. Această curiozitate, pe care o socotea stupidă, îi sporea proasta dispoziție. În sfârșit, când ridicând din umeri, după cum îi era obiceiul, se pregătea să-și ia pensulele, o auzi bolborosind ceva și răsucindu-se între cearșafuri; apoi, din nou, percepu respirația ușoară; nu se mai putu abține, își lăsă pensulele și privi după paravan. Dar ceea ce zări îl pironi locului, grav și extaziat; șopti:
— Ei, fir-ar să fie… ei, fir-ar să fie!
În căldura ca de seră care intra pe fereastră, tânăra fată se dezvelise; și, doborâtă după atâtea nopți albe, dormea, scăldată în lumină, atât de senină, încât nici cel mai mic freamăt nu-i tulbura goliciunea castă. În agitația care-i precedase somnul, nasturii de la bretelele cămășii se desfăcuseră și toată mâneca stângă alunecase, descoperindu-i pieptul. Avea o carne aurie, delicată ca mătasea, adevărată primăvară a trupului, doi sâni mici, pietroși, umflați de sevă, în vârful cărora se vedeau doi trandafiri palizi. Își trecuse brațul drept pe sub ceafă, capul adormit zăcea pe pernă, sânii cuminți păreau că se oferă într-o încântătoare atitudine de dăruire, în timp ce părul negru revărsat o învăluia într-o mantie întunecoasă.
— Ei fir-ar să fie. Ce frumoasă e!
Chiar așa, dar exact așa, și aproape în aceeași poziție, își imaginase el femeia pe care zadarnic o căutase pentru tabloul lui! Puțin cam subțire, firavă ca o copilă încă, dar atât de suplă, de o prospețime atât de tinerească! Și în plus, niște sâni gata formați. Unde naiba și-i ascunsese în ajun de nu-i zărise? Ce descoperire formidabilă!
Claude alergă tiptil să-și ia cutia cu pasteluri și o foaie mare de hârtie. Apoi, ghemuit pe marginea unui scăunel, și ținând hârtia pe genunchi. Începu să deseneze, cu un aer profund fericit. Toată tulburarea, toată curiozitatea trupească, toată dorința lui înfrântă se converteau în încântarea artistului, în entuziasmul său pentru tonurile frumoase și mușchii armonios îmbinați. Uitase de tânăra fată, era încântat de zăpada sânilor care lumina umerii în tonuri ambrate, delicate. O modestie anxioasă îl cuprindea în fața naturii; se făcea mic, redevenea un băiețel cuminte, atent și respectuos. Se scurse astfel aproape un sfert de oră; din când în când se oprea și clipea din ochi. Dar de teamă ca ea să nu miște. Își relua repede lucrul, ținându-și răsuflarea, ca nu cumva s-o trezească.
Totuși, deși era atât de cufundat în munca lui, raționamente vagi începură să-l agite. Cine să fie? Categoric nu o stricată cum crezuse la început, căci prea era proaspătă. Dar oare de ce-i spusese a poveste atât de neverosimilă? Și el își imagina altele posibile: o novice picată la Paris cu un amant care o părăsise; sau vreo mic-burgheză pe care o prietenă o convinsese să facă o escapadă la Paris și care acum nu mai îndrăznea să se întoarcă acasă; sau alte drame mai complicate, tot felul de perversiuni candide și extraordinare, lucruri înfricoșătoare pe care nu le va cunoaște niciodată. Aceste ipoteze îi sporeau incertitudinea. Începu să-i schițeze chipul, studiindu-l cu multă grijă. Partea de sus era de o mare blândețe, fruntea limpede, netedă ca luciul unei oglinzi, nasul mic, cu nări fine și nervoase; sub pleoape simțeai zâmbetul ochilor, un zâmbet care probabil îi lumina întreg obrazul. Partea de jos a feței strica însă această strălucire duioasă: maxilarul era proeminent, buzele foarte groase și sângerii lăsau să se vadă dinții puternici și albi. Era ca o izbucnire pătimașă a pubertății tumultuoase și inconștiente din aceste trăsături, ce se topeau într-o delicatețe copilărească.
Deodată, un freamăt străbătu, asemeni moarului, pielea satinată. Poate că, în sfârșit, simțise privirea pătrunzătoare a bărbatului care o cerceta astfel. Deschise ochii mari și scoase un strigăt.
— Vai Doamne!
Stupoarea o paraliza, locul necunoscut în care se afla, băiatul acesta fără haină, numai în cămașă, îngenuncheat în fața ei și sorbind-o din ochi. Apoi, înnebunită, trase dintr-odată cuvertura și o strânse cu amândouă brațele peste piept, cu sângele biciuit de o asemenea spaimă și pudoare, încât roșeața arzătoare a obrajilor i se revărsă până în vârful sinilor ca un val trandafiriu.
— Ei, ce s-a întâmplat? strigă Claude, nemulțumit, ridicând creionul de pe hârtie, ce te-a apucat?
Cu cearșaful strâns în jurul gâtului, ghemuită, chircită, abia zărindu-se din fundul patului, ea nu mai scotea o vorbă și nici nu mai mișca.
— Doar n-am să te mănânc… Ia hai, fii drăguță, mai stai puțin așa…
Un nou val de căldură îi înroși urechile. Sfârși prin a îngăima:
— A, nu… nu… domnule!
Atunci el se supără de-a binelea; îl apucau deseori asemenea explozii de mânie. Încăpăținarea ei i se părea stupidă.
— La ascultă, ce importanță are? Ce mare nenorocire dacă am să știu cum arăți dezbrăcată?… Am mai văzut eu și altele.
Atunci, ea izbucni în hohote de plâns și el se înfurie peste măsură, deznădăjduit, scos din fire în fața schiței, ia gândul că nu va isprăvi și că mironosița asta îl împiedica să obțină un studiu bun pentru tabloul lui.
— Vasăzică nu vrei? Asta e prostie curată? Ia spune, drept cine mă iei?… Nici nu m-am atins de tine! Dacă m-aș fi gândit la prostii, aș fi avut o ocazie destul de bună astă-noapte, ce zici? Află drăguță, că puțin îmi pasă de toate astea! Chiar dacă mi-ai arăta totul… Și să știi că nu-i deloc frumos să-mi refuzi acest serviciu, pentru că la urma urmei te-am cules de pe drumuri, ai dormit în patul meu.
Ea plângea și mai tare, cu capul în pernă.
— Îți dau cuvântul meu că am nevoie, altfel nu te-aș mai sâcâi.
Potopul acesta de lacrimi îi uimea, i se făcu rușine de propria-i asprime și tăcu, jenat, lăsând-o să se potolească un pic; apoi reluă, cu o voce foarte blândă:
— Bine, dacă te necăjește așa de tare, hai să nu mai vorbim despre asta… Numai că… dacă ai ști… Am în tabloul ăsta un personaj care nu-mi iese deloc și tu ai fi atât de potrivită! Eu, când e vorba de afurisita asta de pictură, aș fi în stare să omor pe mama și pe tata… Asta e… Iartă-mă… Ascultă, dacă ai fi drăguță, m-ai lăsa câteva minute doar. Stai, liniștește-te, nu vreau bustul, nu-ți cer bustul! Capul, doar capul! Măcar de-aș putea isprăvi capul… Hai, fii drăguță, potrivește-ți iar brațul ca înainte și-ți voi fi recunoscător pentru tot restul zilelor mele!
Acum o implora, își agita rugător creionul, mânat de emoția dorinței lui puternice de artist. De altfel nici nu se mișcase, ghemuit pe scăunelul scund, departe de ea. Atunci ea prinse curaj, își descoperi chipul înseninat. Ce putea să facă? Era la cheremul lui și el avea un aer atât de nefericit! Totuși mai avu o ezitare, o ultimă tresărire de sfială. Și încetișor, fără a spune un cuvânt, își scoase brațul gol, îl strecură din nou sub cap, având grijă să-și țină, cu mâna cealaltă pe care o ascundea, cuvertura strânsă bine în jurul gâtului.
— Vai, ce bună ești!… Am să mă grăbesc, îți dau drumul imediat.
Aplecat asupra desenului, nu-i mai arunca decât priviri atente de pictor, pentru care femeia a dispărut și care nu mai vede decât modelul. La început ea se îmbujorase iar, gândul la brațul gol, la acel puțin din ea însăși pe care cu ingenuitate l-ar fi arătat la un bal, aici o umplea de jenă. Dar băiatul i se păru atât de rezonabil, încât se liniști, obrajii i se răcoriră, gura i se destinse într-un surâs vag de încredere. Acum, îl studia și ea, printre pleoapele întredeschise. Cum o mai îngrozise, încă din ajun, cu capul lui mare, cu barba așa de deasă, cu gesturile repezite! De fapt nu era urât, în adâncul ochilor lui căprui se citea o imensă duioșie, iar nasul, surprinzător ca formă, un nas delicat de femeie, se pierdea în firele zburlite din jurul gurii. Un tremur ușor, ca o neliniște nervoasă îl agita, o pasiune neostoită parcă însuflețea creionul din mâna lui cu degete subțiri, mână care o emoționa fără să știe de ce. Nu se putea să fie un om rău, n-avea, probabil, decât sălbăticia timidului. Toate acestea ea nu le analiza conștient, dar le intuia, sfârșind prin a se simți Ia largul ei acolo, ca în casa unui prieten.
Deși, ce-i drept, atelierul continua să o intimideze puțin. Îl examina cu priviri îngrijorate, puțin descumpănită de atâta dezordine și delăsare. În fața sobei se îngrămădea și acum cenușa din iarna trecută. În afară de pat, o măsuță de toaletă și de divan, nu mai erau alte mobile decât un dulap vechi și prăpădit din stejar și o masă mare de brad încărcată de pensule, culori, farfurii murdare, o lampă de spirt, și pe ea o cratiță în care fusese fidea. Printre șevaleturi șchioape, niște scaune desfundate. Lângă divan, lumânarea din ajun zăcea într-un colț pe parchetul care probabil se mătura o dată pe lună; doar ceasul cu cuc, un ceas imens, pictat cu flori roșii, i se păru curat și vesel, cu tic-tacul lui sonor. Dar ceea ce o înspăimânta mai ales erau schițele atârnate de pereți, fără rame, un șuvoi gros de schițe care cobora până la pământ, unde se îngrămădea într-un fel de talmeș-balmeș. Nu văzuse niciodată o pictură atât de fioroasă, de aspră și stridentă, în tonuri de o violență care o izbea ca înjurătura unui birjar, proferată în fața ușii vreunui han.
Își lăsase ochii în jos, atrasă totuși de un tablou întors, tabloul mare la care lucra pictorul, și pe care în fiecare seară îl întorcea cu fața la perete, pentru a-l putea aprecia mai bine dimineața, în ineditul primei priviri. Ce putea să ascundă oare acest tablou, de nici nu îndrăznea să-l arate? Iar prin camera spațioasă plutea, desprinzându-se din geamuri și neîmblânzit de niciun stor, curgând ca aurul lichid peste toate aceste mobile stricate a căror mizerie nepăsătoare o sublinia, un val de soare fierbinte.
După un timp, lui Claude tăcerea începu să i se pară apăsătoare. Din dorința de a fi politicos și mai ales ca s-o distragă de la poză, se gândi să-i spună ceva, indiferent ce. Dar oricât de mult căută, nu găsi altceva decât:
— Cum te cheamă?
Ea deschise ochii, pe care-i ținuse până atunci închiși, ca și cum i se făcuse din nou somn.
— Christine.
Păru mirat: nici el nu-și spusese numele. Stăteau așa din ajun, unul lângă altul, fără să se cunoască.
— Pe mine mă cheamă Claude.
Privind-o în clipa aceea, o văzu izbucnind într-un râs vesel. Era izbucnirea jucăușă a unei fete încă fetiță. I se părea caraghios acest schimb tardiv de nume. Pe urmă o altă idee păru s-o înveselească:
— La te uită! Claude și Christine, amândouă încep cu aceeași literă.
Din nou se așternu tăcerea. El clipea, cu gândul aiurea, simțind că și-a epuizat toată fantezia verbală. Dar fata i se păru nerăbdătoare, și de teamă să nu se miște, reluă la întâmplare, doar ca să-i rețină atenția:
— E cam cald.
De data aceasta, ea fu gata să pufnească în râs; era veselă din fire și veselia îi revenea și izbucnea în mod spontan, acum că începuse să se liniștească. Din pricina zăpușelii, se simțea în pat ca într-o baie, cu pielea jilavă și palidă, în culoarea lăptoasă a cameliilor.
— Da, e cam cald, răspunse ea foarte serioasă, în timp ce ochii i se înveseleau.
Claude conchise atunci cu aerul lui bonom:
— E din cauza soarelui ăstuia. Ei, dar nu-i nimic, îți face bine să simți soarele pe piele… Zău că azi noapte, acolo, în fața ușii, ne-ar fi prins tare bine.
Amândoi izbucniră în râs și el, încântat că găsise în sfârșit un subiect de conversație, îi puse întrebări despre pățania ei, fără curiozitate și de fapt sinchisindu-se foarte puțin de purul adevăr, animat numai de dorința de a prelungi ședința.
Christine îi povesti simplu, în câteva cuvinte, cum se petrecuseră lucrurile. În dimineața precedentă plecase de la Clermont, pentru a veni la Paris, unde urma să se angajeze ca domnișoară de companie la văduva unui general, doamna Vanzade, o bătrâna foarte bogată care locuia la Passy. În mod normal trenul sosea la ora nouă și zece, și totul era aranjat: o cameristă urma s-o aștepte, se înțeleseseră chiar prin corespondență asupra unui semn de recunoaștere – o pană cenușie la pălăria ei neagră. Dar iată că puțin mai sus de Nevers, trenul dăduse peste un marfar care deraiase și ale cărui vagoane sfărâmate împiedicau trecerea. Din clipa aceea încurcăturile și întârzierile se ținuseră lanț: mai întâi călătorii așteptaseră la nesfârșit în vagoanele oprite, apoi fuseseră obligați să coboare și, lăsându-și acolo bagajele, făcuseră trei kilometri pe jos până să ajungă la o stație unde se hotărâse formarea unui tren de salvare. Se pierduseră două ore, se mai pierdură apoi alte două din pricina perturbației produse de accident pe toată linia, astfel încât intraseră în gară cu patru ore întârziere, de-abia la ora unu noaptea.
— Ce ghinion! o întrerupse Claude, la fel de neîncrezător și totuși puțin impresionat, surprins de felul simplu în care se puteau explica toate complicațiile iscate de această întâmplare. Și, desigur, n-ai mai găsit pe nimeni în gară?
Evident, Christine n-o mai găsise pe camerista doamnei Vanzade care fără îndoială se plictisise s-o mai aștepte. Acum descria agitația care o cuprinsese în gara Lyon, această hală mare, necunoscută, neagră, goală și curând pustie la acea oră târzie din noapte. La început nu îndrăznise să ia o trăsură și se tot plimbase cu geanta ei mică, sperând că va veni cineva. Apoi se hotărâse, dar era târziu și nu mai rămăsese acolo decât un birjar foarte murdar, duhnind a vin, care îi tot dădea târcoale, oferindu-și serviciile cam în doi peri.
— Da, unul dintre ăia: azi aici, mâine colea, reluă Claude, interesat acum, de parcă ar fi asistat la plăsmuirea unui basm. Și te-ai urcat în birja lui?
