Creierul lui Broca

Creierul lui Broca de Carl Sagan

Prefață

Prezentul poate fi caracterizat printr-un extraordinar ritm al cuceririlor tehnicii, științei și culturii sociale; această adevărată „explozie a cunoașterii științifice” pornește de la microcosmos, beneficiază de performanțele computerelor, ale energeticii nucleare, ale astrofizicii și astronauticii aplicate și se extinde prin pătrunderea cu „ochii minții” (dar și cu aparate tot mai sofisticate) în misterele Universului. Omenirea sfârșitului de mileniu depune eforturi imense pentru a umaniza cosmosul, a asigura resurse energetice și de hrană pentru șase miliarde de pământeni, pentru a pune la punct proiectele heliocentralelor orbitale ale viitorului sau cele de inginerie genetică, a supune fuziunea nucleară și a trimite nave automate către limitele sistemului solar sau pentru a eradica unele maladii ca SIDA ori cancerul…

Impresionante prin amploarea și înaltul lor umanism, aceste programe se bazează pe un lung șir de realizări, majoritatea obținute în ultimele decenii: pătrunderea în intimitatea celulei vii și tehnologia genetică vor putea asigura resursele de hrană necesare umanității și stopa unele boli distrugătoare; după ce a pășit pe Selena și a depus roboți inteligenți pe Marte și pe Venus, „homo cosmicus” și-a trimis emisarii automați spre limitele sistemului solar și chiar mai departe; energetica nucleară este deja o realitate generalizată, iar sursele neconvenționale fac progrese permanente; după ce au „cucerit” industria, roboții conduși de supercomputere se pregătesc să… migreze în cosmos; au fost inițiate ample programe la scară planetară, cum ar fi cunoașterea oceanului, salvarea navelor în pericol, eradicarea pustiurilor și a sărăciei lumii a treia etc.; numeroși sateliți specializați transmit programe de televiziune direct din cosmos etc. Civilizația tehnologică actuală și-a construit o cale specifică bazată pe cuceririle tehnico-științifice ale secolului XX, evoluând pe coordonatele cibernetică-informatică-fiabilitate; cu toate acestea, tehnologia rămâne un instrument destinat realizării unor cerințe, finalizării unor necesități ale omenirii. Astfel, dezvoltarea tehnologiei nucleare a fost încurajată de „foamea de energie”; zborurile cosmice – de cerința mai bunei cunoașteri a Terrei și exploatării cosmosului; ingineria genetică – de nevoia de a asigura rezerve normale de hrană pe Pământ; computerele – de necesitatea de a stabili corect (și rapid!) șansele de realizare a ambițioaselor planuri ale finelui ele mileniu…

Iată de ce apare ca o datorie de onoare a fiecărui om de știință cinstit și conștient de menirea sa să întreprindă cele mai energice acțiuni în vederea preîntâmpinării unei catastrofale conflagrații atomice pe „minunata planetă albastră” care este Pământul…

„În condițiile actuale – arăta academician doctor inginer ELENA CEAUȘESCU, președinte al Consiliului Național al Științei și Învățământului –, când o mare parte din cuceririle științei și moderne sunt utilizate în scopuri de război, pentru producerea de arme de distrugere în masă, va trebui să facem totul pentru a întări continuu conlucrarea noastră cu oamenii de știință și învățământ din întreaga lume în lupta pentru pace, pentru dezarmare, pentru înlăturarea primejdiei unui război nuclear, pentru ca știința și cultura să fie puse exclusiv în slujba păcii și înțelegerii între națiuni, a asigurării bunăstării și fericirii fiecărui popor”[1].

Savant, scriitor și editor cunoscut înîntreaga lume, laureat al Premiului Pulitzer, dr. Carl Eduard Sagan a optat pentru „drumul apărării active a păcii”, devenind unul dintre conducătorii mișcării americane de interzicere a experiențelor nucleare. În actuala lucrare, care poate fi considerată reprezentativă pentru multitudinea problemelor științifice abordate cu competență și responsabilitate de Carl Sagan, se atrage atenția asupra pericolului pe care îl reprezintă acumularea de armamente: „…Pentru prima oară dispunem de mijloace de autodistrugere intenționată sau accidentală. De asemenea, cred că avem mijloacele necesare pentru a depăși această vârstă a adolescenței tehnologice și a atinge maturitatea deplină bogată și îndelungată, în folosul tuturor membrilor speciei umane. Nu avem însă prea mult timp la dispoziție spre a alege pe ce drum să ne dirijăm viitorul…” (p. 78-79).

Născut la 9 noiembrie 1934, la New York, Carl Eduard Sagan a absolvit în 1954 cursurile Universității din Chicago, apoi a urmat cursuri post-universitare de astrofizică la Observatoarele astronomice Yerkes și McDonald. În perioada 1963-1968 a fost cercetător la Observatorul astrofizic Smithsonian de la Harvard, iar din 1968 este director de studii planetare la Universitatea Cornell. S-a dedicat fizicii planetelor; ca specialist și președinte al Asociației americane de planetologie a participat nemijlocit la programele Pioneer, Viking și Voyager. Dr. Sagan este totodată un promotor al mișcării CETI (Comunicații cu inteligențe extraterestre), publicând în acest sens mai multe lucrări. Împreună cu F. Drake a condus cercetări practice la observatorul de la Arecibo, precum și un program de realizare a 27 de radiotelescoape cuplate în sistemul Very Large Array (New Mexico) de „ascultare” a cosmosului. Punctul său de vedere, evidențiat și în capitolul 22 al prezenței lucrări, este că activitățile de acest fel nu trebuie să înceteze. Conectarea via satelit a unor radiotelescoape din S.U.A., Japonia și Australia, subliniază dr. Carl Sagan, ar echivala cu deschiderea unei antene de… 18 000 km!

Optimist în privința viitorului umanității, C. Sagan a conceput primele mesaje (gravate pe plăcuțele de aur ale sondelor automate Pioneer) lansate de om dincolo de limitele sistemului solar, către eventuale alte civilizații. Dacă este adevărat că aceste mesaje vor rezista factorilor agresivi ai cosmosului timp de 10 milioane de ani, tot atât de adevărat este și faptul că ele au doar o șansă la 10 miliarde să fie captate de reprezentanții uneia dintre cele 200 000 de sisteme planetare. Care ar putea adăposti o civilizație…

*

Una din cele mai importante probleme ale cunoașterii științifice contemporane este apariția, organizarea și evoluția materiei vii. După ce biochimistul sovietic A. I. Oparin și biologul englez J. Haldane au promovat cercetarea modernă a acestei probleme, susținând teza sintezei abiogene a compușilor organici biotici într-o atmosferă primitivă reducătoare, perioada 1937–1980 a cuprins o adevărată avalanșă de investigații și teorii asupra originii vieții: microstructurile chimice organizate, descoperite de A. Herrera și numite de acesta sulfobii; microsferulele proteinoidice obținute la 175° C din aminoacizi de Fox și echipa sa; teoria selecției naturale la nivel de specie chimică moleculară (M. Eiden, laureat al Premiului Nobel); teoriile despre apariția vieții „la rece”, aparținând unor specialiști precum Grant și Alburn (1967), Orgel (1969), ș.a.

O foarte recentă – și interesantă – ipoteză privind apariția vieții pe Terra a fost emisă de acad. Sovietic A. Ianșin, care a observat că aminoacizii diferă între ei după orientarea grupelor de atomi, având respectiv asimetrie de „dreapta” ori de „stânga”, dar și că cei care intră în compunerea materiei vii au totdeauna asimetrie de stânga!

Pornind de la faptul că magnetismul terestru are și el asimetrie, Ianșin presupune că o dată cu formarea nucleului planetei și apariția magnetismului planetar (activitate mai intensă în… Precambrian decât acum!), s-a produs o reorganizare a structurii atomice a multor substanțe, imprimând și aminoacizilor – sau „cărămizilor” din care provin aceștia – o asimetrie proprie substanței vii! Conform acestei ipoteze, viața ar reprezenta aproape un… dar al Pământului, ea apărând pe planeta noastră chiar și în… prezent!

O interesantă ipoteză a fost prezentată la unele congrese de românul Romulus Scorei: în 1984 el a prezentat principiul claustrării funcțiilor chimice, un model cuantic al originii vieții la temperaturi foarte joase, temperaturi care favorizează scăderea exponențială a vitezei reacțiilor chimice. (Noțiunea de claustrare definește aici segregarea informațională a moleculelor chimice, într-un câmp electric intens și la temperaturi criogenice.) Luând în considerare modelul de formare a sistemelor stelare prin acreția unui nor de praf interstelar în rotație lentă (ipoteza astrofizicianului A. Boss, 1985), Scorei consideră că prezența granulelor de materie interstelară evoluate chimic în faza de acreție protoplanetară la temperaturi joase ar constitui factorul necesar de claustrare chimică. Formarea oceanului planetar (format, conform acad. Sovietic Vernadski, în golul lăsat prin „smulgerea” Lunii din globul pământesc!) ar fi favorizat acelor bioclusteri intrarea în faza de evoluție biologică, formele metabolice diferențiindu-se de cele nemetabolice și evoluând către faza de celulă vie…

Fără a intra în probleme specifice de biologie sau apariție a vieții pe Terra, Carl Sagan apreciază, și în această carte, posibilitatea cognoscibilității apariției și evoluției vieții, pe care o consideră răspândită larg într-un univers care, treptat, devine tot mai accesibil cunoștințelor noastre. Acestei probleme sau, mai concretă ingineriei genetice, Carl Sagan apreciază că omenirea actuală trebuie să îi acorde un mai larg cadru de cercetare decât, spre exemplu, migrării, în viitoarele secole, în sistemul solar sau în Galaxie! Încă în cap. 4 el ține să sublinieze în prezenta lucrare că ideea construirii coloniilor spațiale este pe cât de atrăgătoare pe atât de costisitoare, având și „calitatea” de a distrage atenția de la cele mai stringente probleme ale umanității finelui de mileniu (poluarea, lipsa materiilor prime și a energiei, alimentația, înarmările excesive etc.).

Genetica, știința chemată să descifreze apariția și evoluția „viului”, trebuie să furnizeze răspunsuri definitorii în domeniul structurii vii, cea mai complicată structură materială cunoscută.

Așa cum a arătat președintele Republicii Socialiste România, NICOLAE CEAUȘESCU, „Nu există realități și fenomene, legități ale dezvoltării lumii ce nu pot fi cunoscute, ci numai care nu sunt încă cunoscute. Iată de ce trebuie să acționăm permanent pentru înțelegerea și cunoașterea a noi și noi taine ale naturii și Universului, pentru aprofundarea legităților generale ale dezvoltării societății omenești, ale progresului uman…

În cadrul celei mai tinere ramuri a geneticii – ingineria genetică –, tehnologia ADN-ului recombinant va deveni una din cele mai perfecționate metodologii de sinteză biologică a unor produși de mare necesitate pentru diferite ramuri ale științei și economiei; astfel, în agricultură, transferând unor soiuri de plante cultivate genele corespunzătoare, li se poate ameliora rezistența la boli specifice și spori productivitatea; în medicină, unele terapii actuale vor fi modificate folosind hormonii de creștere; prin modificarea aparatului ereditar al fotosintezei va spori randamentul clorofilei și astfel va fi eliminat pericolul insuficienței plantelor de cultură chiar pentru populația mileniului al V-lea! Desigur, experiențele de inginerie genetică trebuie efectuate cu foarte mare grijă, spirit de răspundere și probitate științifică și morală.

*

Ultimul deceniu ar putea fi denumit „deceniul descoperirilor în astrofizică”, deoarece aici, mai mult poate decât oriunde, abundă informațiile despre noi și noi descoperiri de galaxii, de stele, de procese cosmologice. Astfel, un satelit specializat ne-a adus recent informația că la „numai” 15 000 de ani-lumină există 6 mici galaxii, dintre care trei emit radiații „X”, fiind sediul a zeci de mii de stele ce gravitează în jurul unor… „pete negre”, adevărate „prăpăstii” gravitaționale în care se prăbușește materia interstelară și chiar stele întregi! În anul 1983, la Kitt Peak s-a descoperit o foarte depărtată galaxie (aflată la 10 miliarde de ani-lumină!), care „fuge” de Calea Lactee cu… 20 000 km/s! În 1986 a fost înregistrată, tot la Kitt Peak, prezența a șapte galaxii care se află într-un stadiu incipient al dezvoltării și ale căror energii depășesc tot ceea ce s-a înregistrat până în prezent; aceasta ar putea servi la corectarea actualelor teorii privind formarea galaxiilor. Aceluiași scop i-ar putea servi și descoperirea în constelația Ursa Mare a unor aștri care, posedând energii de 10¹⁰–10¹⁵ ori mai mari decât cea a Soarelui, emit jeturi de materie având lungimi de… 5–6 ani-lumină!! La finele anului 1986, dr. Hyron Spinard și echipa sa au comunicat despre descoperirea unei galaxii în formare – o protogalaxie –, aflată la 2 miliarde de ani-lumină de Terra; această galaxie, care se pare că ar fi sediul a sute de miliarde de stele, a început brusc să se formeze cu 200 de milioane de ani în urmă, ca urmare a ciocnirii și contopirii a două galaxii mai mici! Recent, astrofizicienii conduși de prof. D. Sanders au obținut fotografii ale unor zone din galaxii aflate evident în proces de coliziune și pe cale de a se transforma în quasari! De fapt, studiul quasarului 3S 273 l-a determinat pe acad. Severnîi, directorul Observatorului astronomic din Crimeea, să emită ideea existenței unor procese energetice necunoscute încă în Univers; canadianul J. Kormendy a descoperit în centrul nebuloasei Andromeda o imensă pată neagră, cu masa superioară de 10 milioane de ori celei a Soarelui și a cărei existență s-ar explica doar ca urmare a colapsului gravitațional a mii de stele pitice albe! Astronomii V. Petrosian (Stanford) și R. Lynds (Kitt Peak) au descoperit în 1986 trei uriașe arcuri luminoase, conținând miliarde de stele, care traversează, pe distanța de 300 de mii de ani-lumină, spații aflate la peste 300 de milioane de ani-lumină de Pământ! Să fie aceste arcuri-jeturi de mare energie propulsate în spațiu de quasari, sau sunt roiuri de stele aflate în formare, ca urmare a traversării galaxiilor de către mai multe pete negre?!

Asemenea probleme, foarte interesante și actuale, au constituit una din temele favorite ale dr. Sagan în prezenta lucrare, fiind abordate în capitolele 17, 19, 24, 26 și în altele, lucrarea neputând desigur include și unele din noile date și ipoteze astrofizice mai sus arătate, ele fiind emise ulterior.

*

Teoriile asupra apariției, evoluției sau structurii Universului constituie adevărate „pietre de încercare” pentru astrofizica contemporană; un exemplu poate fi edificator: telescopul de la bordul stației interplanetare sovietice „Prognoz” 9 a permis obținerea unui „portret electronic” al radiației din Universul de acum… un miliard de ani! Analiza acestei radiații-relicvă, idee sugerată de astrofizicianul sovietic N. Kardașev, a permis încă o confirmare a ipotezei Marii Explozii Inițiale (Big Bang) de acum 15-20 miliarde de ani!

De fapt, încă cu șase sau șapte decenii în urmă, mulți confundau Calea Lactee cu Universul cognoscibil (metagalaxia); în prezent, datorită mijloacelor astrofizicii și astronauticii, cunoștințele noastre despre sistemul solar, Galaxie, metagalaxie, Univers au evoluat excepțional: a putut fi precizat centrul Galaxiei în „apropierea” stelei Gamma din constelația Săgetătorului, unde a și fost localizată o pată neagră botezată Sgr A-Vest, cu un diametru uriaș (10 milioane km), în preajma căreia s-a descoperit o aglomerație foarte densă de stele (cca 100 miliarde!), precum și un uriaș disc de materie gazoasă intergalactică (!); radiofotografiile cosmice înregistrate de M. Morris și F. Yusef-Zadef de la Universitatea Columbia au revelat niște stranii fire gigantice din materie cosmică, explicabile doar prin ipoteza strings-surilor, emisă de astrofizicienii Jeremiah Ostriker și Edward Witten de la Universitatea Princeton; pentru explicarea cauzelor neomogeneității Universului s-a admis că materia intergalactică este „susținută” de presiunea unor imense câmpuri electromagnetice produse de firele dense ale unui ansamblu „materie–energie” pură, denumite strings. Aceste fire au diametre atomice și lungimi cosmice, iar materia este atât de densă, încât 1 km din aceste fire cântărește cât Pământul! Energia pe care ar trebui s-o posede un asemenea string ar corespunde unor curenți electrici de 100 miliarde de amperi!... Imediat după Big Bang, o dată cu răcirea foarte intensă și rapidă a amestecului primar de materie și radiație, aceste strings-uri s-au contractat, contorsionat și întretăiat, formând o structură de rezistență pentru întregul Univers. Evident, ipoteza strings-urilor nu este agreată de toți astrofizicienii, urni considerând că galaxiile se află amplasate pe un fel de… bule imense cu diametre cuprinse între 6 și 150 milioane de ani-lumină (!), alții apreciind că galaxiile, printre care și Calea Lactee, „aleargă” prin Univers cu viteze cosmice, atrase de o uriașă și necunoscută forță aflată dincolo de posibilitățile de explorare ale astronomilor și care ar putea fi un imens… rezervor de antimaterie aflat la limitele Universului cognoscibil…

Și în cazul acestor ipoteze, vârsta Universului rămâne tot o problemă controversată; după așa numitul „orologiu fotonic” (fenomenul deplasării galaxiilor spre roșu), astrofizica a considerat că Universul accesibil (metagalaxia) are vârsta de 15-20 miliarde de anii O dată cu descoperirea în spațiul intergalactic a moleculelor compuse, a apărut noțiunea de „orologiu molecular”, care conferă Universului o durată de viața mai mare. (Chimistul sovietic V. Strelițki a calculat că pentru formarea în spațiul intergalactic a unor molecule cu șapte atomi – așa cum s-a descoperit recent – sunt necesari 10 miliarde de ani.)

*

Cunoașterea tot mai aprofundată a Universului pune în joc cele mai performante realizări tehnico-științifice actuale: radiotelescoape, telescoape ambarcate la bordul sateliților și care funcționează în gama radiațiilor X, ultraviolete, gama sau infraroșii, platforme extraterestre dotate cu echipamente automate sofisticate etc.

Încă din „Introducerea” la prezentul volum, Carl Sagan își definește cartea ca pe un volum consacrat explorării Universului de pe poziții științifice. El abordează o tematică extrem de amplă: de la educație la structura Universului, de la mituri sau legende la roboți și clima pe alte planete, de la viață și moarte la explorarea planetelor, natura inteligenței, cercetarea formelor de viață în cosmos etc., toate subiectele fiind abordate într-un spirit pe care-l putem numi, fără exagerare, materialist-științific. În toate cazurile, comun este faptul că autorul pornește de la ipoteza că totul în Univers, în natură este în interacțiune. Cei care au cercetat articolele apărute în revista americană de astronomie și astrofizică Icarus, al cărei redactor șef este dr. Sagan, pot oricând confirma aceasta.

Este un fapt recunoscut astăzi că numeroase din informațiile noi despre obiecte astronomice din cele mai curioase au fost „aduse” pe Terra ca urmare a observațiilor efectuate pe orbită de sateliți specializați, cum ar fi OAO (Orbiting Astronomical Observatory) sau IRAS (InfraRed Astronomical Satellite); astfel, IRAS a descoperit în Galaxie nori Cirus infraroșii cu temperaturi estimate, la 35 K care ar fi legați gravitațional de Soare (!); o mare cantitate de praf galactic format din silicați; zone „încălzite” între 30 și 800 K, ceea ce indică stele în curs de formare, precum și unele surse de radiați IR necunoscute, care ar putea fi corpuri cerești cu totul noi! Este de așteptat ca asemenea cercetări să continue în perioada 1988-1993, o dată cu lansarea satelitului SIRT (Shuttle Infrared Telescope Facility).

Desigur, cercetarea planetelor cu ajutorul mijloacelor astronauticii aplicate este deja un bun câștigat al umanității finelui de mileniu, un loc aparte fiind consacrat planetelor Marte și Venus, „vecinii” planetari ai Pământului.

Prezenta lucrare a dr. Sagan se constituie într-o adevărată pledoarie pentru continuarea unor asemenea expediții de cunoaștere a celor două planete, dar și a unora din „lumile” înghețate de la limitele sistemului solar (Saturn, Titan etc,); o dată cu această pledoarie, Carl Sagan folosește prilejul pentru a analiza critic o lucrare care, sub aspectul unor interesante ipoteze științifice, ascunde, de fapt, necunoașterea astronomiei și chiar a celor mai simple legi ale mecanicii cerești. Critica lucrării „Lumi în ciocnire” permite autorului, experimentat scriitor și fin cunoscător al psihicului cititorului iubitor al lucrărilor de astronomie și planetologie, să ne introducă în intimitatea celor care descoperă stelele, astrele sau cometele (cap. 17) dar și a celor care încearcă să descopere tainele Universului (cap. 24). Totodată, prezentând viața și unele aspecte ale operei lui Albert Einstein (cap. 3) Carl Sagan nu uită să atragă atenția asupra pericolelor actuale la adresa omenirii (înarmarea, poluarea etc.), dar și să sublinieze că în nici un caz atractivitatea falsă a unor mituri moderne (vizitele extratereștrilor, astronomia populației dogon din Mali etc.) nu ne poate permite să facem rabat de la cunoașterea corectă, științifică a fenomenelor vieții sociale și materiale… Mai mult, în cea de a doua parte a lucrării prezente, autorul arată respectul său pentru o literatură s.f. corect scrisă, dar critică vehement exagerările celor care, fără argumente, vor cu orice preț să demonstreze vizitarea Pământului de către extratereștri. El îi consideră pe acești propagatori de pseudoștiință la fel de periculoși ca pe cei pe care îi numește „paradoxiști” și care, de fapt, sunt niște șarlatani.

Revenind la planeta furtunilor (Venus), Carl Sagan folosește prilejul criticii aduse autorului lucrării „Lumi în ciocnire” pentru a arăta că această planetă mai are încă multe necunoscute, pe care știința le va descifra treptat.

În ce privește planeta Marte, deși se părea că enigmele legate de existența sau inexistența unor forme de viață fuseseră complet elucidate în 1976 de stațiile automate Viking (nu există forme de viață, ci numai o chimie „ciudată”!), iată că „planeta roșie” suscită din nou atenția; în 1979 explorarea suprafeței marțiene cu radarul a părut să evidențieze în zona Solis Lacus unele rezerve subterane de apă naturală. (Unii specialiști consideră că, în urmă cu milioane de ani, pe Marte ar fi avut loc o catastrofală inundație, o parte din apă fiind absorbită de solul marțian, restul fiind pierdută în atmosfera planetară; de aici și recenta ipoteză că eroziunea unor cratere ar avea caracteristici similare cu unele țărmuri maritime terestre!) Pentru elucidarea numeroaselor semne de întrebare ridicate încă de Marte, au fost recent elaborate mai multe proiecte de cercetări: astfel, în 1988, se lansează stația automată sovietică Phobos (de fapt două stații), care va survola atât planeta cât și satelitul care a dat numele misiunii; o rază laser va „pipăi” solul satelitului, brăzdat de puternice eroziuni, iar ecoul reflectat de astru ar putea permite o analiză a scoarței acestuia. Se pare că un robot ar urma chiar să aterizeze pe enigmaticul astru! Tot spre Marte va porni în 1992 sonda interplanetară VESTA, concepută de specialiștii sovietici și francezi, pentru a cartografia scoarța planetară de la altitudinea de 1 000 m; este prevăzută desprinderea din stația principală a unei sonde care, folosind probabil propulsia gravitațională planetară, se va îndrepta către asteroizii dintre Marte și Jupiter…

În cadrul pregătirii misiunii „Omul pe Marte”, după expediția VESTA vor fi lansate mai multe stații automate spre Marte; Mars Lander (1994) va efectua foraje; Mars Rover (1996) se va deplasa pe solul marțian, efectuând alte teste în vederea descifrării acelei „chimii ciudate”; Mars Return Sample (1998) ar putea aduce pe Terra mostre de sol marțian! Conform studiului întreprins de cercetătorii de la Los Alamos, zborurile cu om spre Marte impun rezolvarea problemelor legate de menținerea condițiilor vitale pe durate foarte lungi, de 2-3 ani (recordul, care aparține cosmonauților sovietici, este în jurul unui an de rămânere în orbită), precum și de protecție la acțiunea prelungită a radiațiilor cosmice. Se pare că acestea vor fi asigurate în anul 2010, iar în 2035, se va instala chiar o bază marțiană!

Subliniind, așa cum am amintit deja, importanța ca ținte spațiale a planetelor înghețate de la extremitatea sistemului solar, precum și a unora dintre sateliții acestora (în special Titan, în atmosfera căruia ar putea fi condiții pentru existența vieții), dr. Sagan face în capitolele 16-19 o fascinantă trecere în revistă a unor programe de explorare a sistemului solar și chiar a unei părți a Galaxiei, subliniind rolul roboților în această operă a viitorului, care acum apare destul de apropiat. Excepțională introducerea cititorului în unele secrete ale modului cum se atribuiau (și se atribuie încă) denumirile astrelor sau ale unora din formele de relief ale acestora (cap. 14), precum și intuiția autorului care (încă din 1979) sublinia atenția care va fi acordată la sfârșitul secolului planetei Marte. (Marte nu este singura țintă cosmică a anilor 1990-2000: în 1989 sonda americană automată „Magellan” va porni spre Venus, iar Voyager 2 va survola planeta Neptun; în 1995 vor porni spre Jupiter emisarii automați europeni Galileo și Cassini, iar cam în aceeași perioadă undele Caesar și Craft vor porni către comete (Tempel 2 etc.).)

În 1985 a avut loc cea mai recentă explorare a planetei Venus, efectuată de sondele automate1 sovietice VEGA 1 și 2 (după care aceste sonde și-au îndreptat „ochii electronici” către cometa Halley). Vega 1 a reușit o aterizare excelentă în regiunea Câmpiei Rusalka de pe Venus, spectrometrele permițând obținerea din mostrele de sol venusian a indiciilor sigure că acolo există siliciu, calciu, magneziu și aluminiu; similar, sonda de pe Vega 2 a relevat roci bogate în aluminiu și siliciu, dar sărace în fier și magneziu (oarecum similare unor roci selenare vechi).

În 1986, sondele Voyager au „redescoperit” planeta Uranus (perioada de rotație de 16-17 ore; axa polului magnetic este înclinată cu 55° față de axa de rotație; atmosfera conține hidrogen și heliu; s-au precizat încă două noi inele; au fost descoperiți încă 12 noi sateliți; pe Oberon, Titania, Miranda și pe Ariel fotografiile au evidențiat activități geologice, poate chiar urme ale unui vechi vulcanism!). După ce, în martie 1979, Voyager 1 descoperise inelul de natură pietroasă și lat de 6 000 km din jurul lui Jupiter, analiza fotografiilor transmise de aceeași stație în noiembrie 1980 a relevat existența în jurul planetei Saturn a unui inel lat de câteva sute de kilometri, format din circa 25 000 tone de hidrogen și atât de rarefiat încât niciodată nu ar fi putut să fie observat de pe Pământ. (Se pare că existența inelelor constituie un fenomen tipic pentru sistemul solar!) Deși sondele Voyager au adus evidente probe despre existența a 10 noi sateliți saturnieni, se pare că cele mai interesante date s-au referit în final la misterioasa lume de pe Titan (satelit al planetei Saturn): scoarța gălbuie a lui Titan, formată din hidrocarburi congelate, evoluează într-un nor de hidrogen cu temperatura de cca 200 K, arătând mereu aceeași față planetei mamă; conform datelor de la stațiile Voyager, atmosfera relativ densă și groasă (observată în 1944 de astronomul G.P. Kuiper), este formată din azot, argon, metan și hidrogen, având la sol temperatura azotului lichid, iar în stratosferă, chiar minus 85-95 °C! Mările de la suprafața astrului, pline de azot lichid, sunt mereu alimentate de ninsori formate din metilamine înghețate. A fost recent elaborat un model al interiorului satelitului Titan: un conglomerat de roci înghețate (densitate cca 2,1 g/cm³) care ar înconjura un nucleu metalic, totul fiind acoperit cu o crustă groasă din gheață de amoniac și metan. Să ascundă acest astru viață în atmosfera sa relativ caldă? Savanții, printre care și Carl Sagan, par a răspunde afirmativ; evident, nu e vorba decât de o supoziție științifică… Nu același lucru se poate spune acum despre Triton, înghețatul satelit al planetei Neptun, care se afirmă că ar fi cel mai ciudat satelit planetar din sistemul solar: cu un diametru de 3 500 km (mai mare decât al planetei Mercur!), satelitul Triton „aleargă” pe o orbită joasă în sens invers rotației planetei; atmosfera sa de azot și metan, de zece ori mai puțin densă decât aceea a Pământului, „plutește” deasupra unui ocean format din azot lichid presărat cu sloiuri de metan înghețat. Există variații sezoniere cu o durată de… 41 de ani; ca urmare a expunerii timp de 82 de ani (tereștri) către Soare a unui pol, gazele înghețate din atmosfera astrului (azot, metan, neon și argon) sfârșesc prin a se vaporiza și a se îndrepta către polul opus; unde se vor condensa intens. Desigur, la 24 august 1989, când Voyager 2 va survola Neptun și probabil pe cei trei sateliți ai acestei planete (satelitul N1 a fost descoperit în 1981; el are doar 700 km în diametru și se afirmă că ar fi fost la origine un asteroid captat de atracția neptuniană!), savanții vor afla mai multe despre această lume înghețată.

*

Se afirmă că într-una din lucrările sale (probabil în Filiera cosmică, 1971), dr. Carl Sagan și-ar fi exprimat indignarea privind conținutul anumitor programe de televiziune; savantul ar fi subliniat că dacă asemenea emisiuni ar fi vreodată captate de reprezentanții unei alte civilizații galactice, aceștia ar fi în mod sigur șocați de ceea ce ar putea defini prin „gradul pământean de subdezvoltare”: scene de violență, război și teroare, o sexualitate exacerbată, imagini apocaliptice privind rezultatele unei înarmări excesive, distrugeri ecologice, analfabetism și foamete etc. Dacă orice om cinstit trebuie să fie de acord cu indignarea dr. Sagan, nu același lucru se poate afirma despre cei care, asemenea fizicianului Hubert Reeves, încearcă să ne convingă asupra faptului că nu mai poate fi vorba de nici un fel de contacte cu vreo civilizație extraterestră, deoarece orice civilizație care a atins așa-numitul „prag tehnologic” în domeniul radioelectronicii a descoperit desigur bomba atomică cu câteva milenii în urmă și… s-a autodistrus!

Nu putem ști dacă Reeves a citit ori nu cartea Principiile fizice ale teoriei cuantice scrisă de Werner Heisenberg și publicată de acesta în 1930, dar este sigur că nu a luat cunoștință de următoarea afirmație a savantului: „Ridicarea la un nivel superior a speciei umane s-a realizat prin dezvoltarea uneltelor; deci tehnica nu poate fi cauza pierderii conștiinței în epoca noastră”.

Conf. dr. ing. Florin ZĂGĂNESCU

Secretar științific

al Comisiei de astronautică

a Academiei R.S.R.

iunie1988