Crizanteme pentru Erna

PARTEA ÎNTÂI

1

Maiorul Bogdan Tudorașcu își întinsese lungile sale picioare, atât de lungi încât depășeau cu mult lățimea biroului său de stejar – birou pe care nu se aflau nici mapă, nici călimară, nici vreun alt obiect ce, în mod obișnuit, se găsește pe masa de lucru a unui „hârțogar”, cum obișnuia el să-i numească pe toți cei obligați să lucreze între patru pereți. În schimb, pe tăblia lucioasă a biroului, acoperită cu o placă de cris­tal veritabil, scânteietoare și cu reflexe de curcubeu atunci când soarele năvălea prin fereastră, o balerină de porțelan pornise parcă să execute o piruetă dificilă, una dintre dificilele piruete atât de mult prețuite de amatorii baletului clasic.

Maiorul Bogdan privea balerina de porțelan, ochii lui oglindeau încântare – aceeași naivă încântare de băiețaș, care îl făcea pe șeful și prietenul său, colone­lul Radu Mănăilă, să creadă că în sufletul colaborato­rului său exista o uluitoare cantitate de candoare – și cu toate acestea se întâmpla pentru prima dată s-o pri­vească fără s-o vadă și în consecință, fără să se bucure, cu obișnuita bucurie pură, dezinteresată. O privea și totuși n-o vedea, preocupat fiind de cu totul altceva. Mai exact, obsedat de cu totul altceva. În urmă cu un sfert de oră, când intrase pe ușă, observase că cifrele zilei respective de pe calendarul șefului său erau încercuite: 29 august.

29 august! Avea sentimentul că data era importantă nu numai pentru cel care o încercuise cu o linie ovală, groasă și roșie, ci, în egală măsură, și pentru el însuși. Dar, cu toate sforțările pe care le făcea, nu izbutea să-și amintească în ce consta importanța ei. De aceea deveni aproape furios, fiindcă preocuparea de a-și aminti îl priva de plăcerea, atât de necesară, cotidian necesară, ca înainte de a se înhăma la treabă, cum obișnuia el să spună, să se bucure de prezența de por­țelan a balerinei pe care, fără nici un efort de imagi­nație, izbutea s-o vadă dansând, cu o grație anacronică, da, anacronică, acompaniată de un instrument nu mai puțin anacronic: clavecinul.

Acum, din cauza efortului pe care îl făcea ca să-și amintească, imaginația lui nu mai izbutea să însufle­țească balerina, care apucase doar să schițeze gestul de a se răsuci în atât de familiara piruetă.

„Cum naiba nu-mi pot aminti! se necăji el. Baremi de-ar veni mai degrabă Ducu să-l întreb pe el!”

Dar iată că, brusc, își aminti. 29 august era data când Erna Caroți urma să fie eliberată din închisoare. Își consultă ceasul de la mână. Era trecut de zece. La ora aceea, foarte probabil că Erna fusese eliberată. Aduce­rile aminte îi năvăliră în minte ca o herghelie de cai speriată de un incendiu. Ei da, pe bună dreptate Ducu încercuise data din calendar. Era o dată care, în pri­mul rând, dacă nu în exclusivitate, pe el îl privea și, dacă o încercuise, însemna că luase sau eventual era pe punctul de a lua unele măsuri de securitate a propriei sale persoane. Pe urmă, în clipele imediat următoare, o văzu pe Erna și auzi cuvintele ei:

Am o mulțime de motive ca să vă urăsc, dintre care unul foarte important. Bineînțeles că nu sunt dispusă să mă confesez dumneavoastră, așa că este inu­til să mă întrebați care este acel motiv foarte impor­tant pentru care vă urăsc. Pot, în schimb, să vă măr­turisesc altceva: de ce l-am ales tocmai pe tânărul Vladone casă-i sucesc capul în așa măsura – rețineți, să-i sucesc capul, atât și nimic mai mult – încât eva­darea lui Balthazar să se datoreze, în cea mai mare parte, aportului adus de tânărul dumneavoastră colabo­rator, probabil cel mai tânăr. Fiindcă vă urăsc, fiindcă am vrut să mă răzbun. Faptul că Balthazar nu mai este liber diminuează satisfacția răzbunării. Probabil că timpul pe care îl voi petrece la închisoare va însu­fleți dorința răzbunării. Se va întâmpla cu mine ceea ce se întâmpla cu acele baterii care se încarcă singure sub influența razelor solare. Nu știu cât de mare va fi pedeapsa pe care urmează s-o primesc. Dar dacă voi putea supraviețui regimului de închisoare, dacă nu voi fi mult prea bătrână când voi ieși, iar dumneavoastră nu veți fi apucat să ieșiți la pensie, cred că veți mai auzi de mine, fiindcă vă voi urî în așa măsură, încât veți începe să vă temeți de răzbunarea mea.[1]

Atunci el, Bogdan, auzind amenințarea rostită de Erna, zâmbise, închipuindu-și că e vorba doar de o simplă lăudăroșenie. În schimb Ducu, – șeful său, colo­nelul Radu Mănăilă – care o anchetase personal pe spioană, se uitase la ea într-un anume fel, imposibil de descris, ceea ce l-a făcut pe Bogdan să nu mai aibă nici un fel de îndoială că luase în serios amenințarea. Mai târziu, când Erna, condamnată, se și afla la închi­soare, avusese prilejul să înceapă a crede că șeful și prietenul său puțin, măcar puțin, se temea de Erna.

În ziua aceea, maiorul Bogdan abia picase la sediu, frânt de oboseală, transpirat și flămând. Pe drum, tot timpul, se gândise la Erna, la straniul ei comportament din timpul anchetei, la semnificația adevărată a ame­nințării proferate la adresa șefului său. Aducerea aminte fusese declanșată de faptul că, întâmplător, tre­cuse prin fața blocului în care locuise Erna. Pe urmă, revenind la sediu și dând cu ochii de Ducu, fără nici un fel de intenție, îi spuse:

— Mai adineauri, pe Calea Victoriei, trecând prin fața blocului în care a locuit Erna, mi-am adus aminte că, atunci când va ieși, va fi încă destul de tânără ca să pună în aplicare amenințarea.

Atunci Ducu, furios, aproape că țipase la el:

— Ascultă, Bogdane! Te rog să nu-mi mai amintești niciodată de treaba aceasta. Auzi? Niciodată!

Surprins, dar mai ales intimidat de violența cu care colonelul rostise cuvintele, murmurase:

— Bine, bătrâne, bine! Și în gând adăugase: „Oare șeful se teme de răzbunarea Ernei?”

29 august! Erna era din nou liberă. În clipa aceea probabil se afla în tren, în drum spre București, hotărâtă să-și pună în aplicare răzbunarea, pe care, în anii în care stătuse închisă, și-o pregătise până la cele mai mici detalii.

Abia acum maiorul Bogdan redescoperi balerina de porțelan și i se păru că biata de ea obosise de efortul pe care îl făcea ca să se mențină în poziția aceea gra­țioasă. Îi zâmbi cu înțeles, ca și când ea ar fi fost o ființă vie în stare să înțeleagă că numai un motiv atât de grav – ieșirea Ernei din închisoare – l-a putut face s-o ignore. Întinse mâna, apucă figurina de porțelan și începu s-o mângâie absent. Se gândea tot la Erna, deși dorea să pună stavilă gândurilor, să le abată în alta direcție. Erna era din nou liberă! Și ? Ce dacă era liberă? În definitiv, era o prostie că se simțea neliniș­tit. Da, era din nou liberă și, în consecință, liberă să-și pună în aplicare amenințarea. Ce naiba, șeful, colonelul Radu Mănăilă, cel mai strălucit lucrător al contra­spionajului, să se teamă de răzbunarea Ernei? E drept, în două rânduri Erna le dăduse mult de furcă, dar aceasta nu era o dovadă. Cel puțin teoretic, Erna nu putea constitui o primejdie reală pentru un om cu expe­riența și calitățile șefului său. Totuși, dacă acesta în­cercuise în calendar data de 29 august, însemna că, cel puțin virtual, Erna reprezenta un pericol. Dar oare în ce scop șeful încercuise data din calendar? Doar ca să nu uite ziua când Erna avea să fie liberă? (Însemnarea nu părea recentă). În măsura în care îl cunoștea, o asemenea explicație nu părea plauzibilă. Probabil că ar fi mai aproape de adevăr dacă ar presupune că șeful însemnase data pentru a acționa în vreun fel.

Pentru a acționa în vreun fel? Da, aceasta era sin­gura concluzie logică. Și totuși... îi era peste putință să și-l închipuie pe colonel acționând împotriva Ernei – naiba știe în ce fel! – înainte de a se fi convins ca amenințarea nu era doar o simplă lăudăroșenie, mai exact, înainte ca Erna să treacă la acțiune.

„Nu-l văd acționând – vorbi tare, ca și când s-ar fi adresat balerinei de porțelan pe care palmele sale o legănau ușurel – decât numai în cazul când... când Ducu realmente se teme de răzbunarea ei.”

În clipa aceea colonelul Radu Mănăilă intră pe ușă.

— S-a întâmplat ceva, Bogdane? întreba încă din prag.

— Nimic! Dar de ce mă întrebi?

— Fiindcă ai aerul de parcă s-ar fi întâmplat ceva.

— Nimic!... Mă gândeam!...

— Așa!

— Mă gândeam că în ultima vreme cam șomăm, bătrâne.

— Păi de aceea te-am și sfătuit să-ți iei concediu. Tu însă refuzi. Vezi să nu pățești ca anul trecut, când n-a fost posibil să pleci decât în ianuarie.

— N-aș avea nimic împotrivă dacă până atunci s-ar ivi ceva care să ne scoată puțin din amorțeala asta. Dar nimic! Numai fleacuri. Doar dacă…

Și nu mai continuă.

— Ce?

— Doar dacă întrevezi tu un posibil caz pe măsura noastră.

— Nu-ți făcea iluzii, măi băiete! Pleacă în concediu. Luna septembrie la munte e cea mai frumoasă.

Degeaba. Ducu nu se prinsese. Dar oare sesizase alu­zia? Fără îndoială! Erna pusă pe răzbunare. O Erna, care în două rânduri le dăduse mare bătaie de cap[2] pusă pe răzbunare, putea fi un caz pe măsura lor. Fără îndoială, Ducu sesizase la ce anume el, Bogdan, făcuse aluzie. Nu găsise însă de cuviință să-i răspundă. Părea preocupat să cerceteze calitatea hârtiei din care fusese colecționat carnețelul, pe care tocmai îl scosese din seif.

Văzându-l cu câtă atenție examinează carnețelul, maiorul Bogdan simți că speranța îi încolțește din nou în suflet. El știa că șeful pregătea un carnețel de fiecare dată când avea să rezolve un nou caz. Faptul că șeful se pregătea să înceapă un carnețel, chiar în ziua când Erna era din nou liberă, ce altceva putea să însemne decât că se aștepta ca ea să le dea de furcă?

Cu infinite precauții maiorul Bogdan depuse pe birou figurina de porțelan, ca să-și frece mâinile. De fiecare dată când i se oferea un prilej ele satisfacție, obișnuia să și le frece. Numai că de data asta nu se întâmpla așa. Colonelul în loc să scoată stiloul și să scrie pe prima pagină a carnețelului data și denumirea codifi­cată a „cazului” în curs de rezolvare, așa cum obișnuia, brusc, apucându-l cu două degete de un colț, cu un fel de scârbă, de parcă ar fi ținut între degete coada unui șobolan mort, îl aruncă înapoi în fișeu. Pe chipul colo­nelului, Bogdan descifră un fel de gravitate tragică, iar în ochi neliniște. Parcă dinadins, spre a-și feri privi­rea, colonelul întoarse capul spre peretele din dreapta, acolo unde era fereastra, probabil spre a se convinge dacă se mai afla sau nu la locul ei.

— Ducule! îl striga maiorul parcă spre a-l aduce la realitate, deoarece i se păru că șeful călătorea cu gândurile foarte departe.

— Te ascult, măi băiete!

— Știi că mie nu-mi place să mă vâr cu anasâna în sufletul omului. Știi, nu-i așa?

— Da! Și?

— Dar mai știu că nici ție nu-ți place.

— Dacă știi atunci e foarte bine.

Deși replica șefului era o invitație indirectă să fie lăsat în pace, maiorul totuși nu se lăsă. Acum, dacă se pornise, nu mai putea da înapoi. Voia să știe!

— N-am uitat că despre o anume persoană mi-ai in­terzis să mai deschid vorba.

— E bine că n-ai uitat.

— Totuși am să mă prefac, bătrâne, că am uitat și am să te întreb: Ce ai de gând să faci?

Colonelul întoarse capul și îl privi cu o uimire sinceră.

— Nu înțeleg! Ce am să fac în legătură cu ce? Cu cine?

— Cu Erna. Ce Dumnezeu, bătrâne, zău că n-are nici un haz să te prefaci ca și când astăzi nu s-ar fi întâmplat nimic.

— Și, mă rog, ce s-a întâmplat? întrebă colonelul privindu-l cu o candoare, care pe maior îl cam des­cumpăni.

— Erna e liberă. Astăzi i-au dat drumul. Sau, dacă până în clipa asta încă nu i-au dat, o vor face de acum încolo.

— Să sperăm că anii pe care i-a petrecut în închi­soare au vindecat-o de spionaj.

— Bine, dar nu despre asta e vorba, replică maio­rul, aproape furios că șeful său se eschivează să abor­deze un subiect care în clipa aceea îi obseda pe amândoi. Sunt și eu de părere că Erna s-o fi lecuit de spio­naj. În două rânduri când ne-a înfruntat i-am venit de hac. Prima dată ne-a scăpat ca prin urechile acului, ca să nu spun că ne-a scăpat numai fiindcă noi, după ce am prins în plasă peștele cel mare, pe Balthazar, nu ne-a mai interesat plevușcă sau, mai exact, fiindcă nu ne-am dat seama că ceea ce luam noi drept plevușcă – pe Erna – de fapt, chiar dacă nu era unul de „mărimea” lui Balthazar, făcea totuși parte din aceeași specie.

— Unde vrei să ajungi, măi băiete? întrebă colonelul, parcă puțin plictisit.

— Ai răbdare, bătrâne. Ai să vezi imediat. Erna nu e numai frumoasă. Este și foarte deșteaptă. Până la ea, nici un alt infractor, implicat în unul din cazurile rezol­vate de noi cu succes, nu ne-a dat atâta bătaie de cap. E drept că meritul nu a fost al ei integral, de vreme ce, în amândouă cazurile, am urmărit în primul rând să punem mâna pe Balthazar. Totuși, ea a fost aceea care a acționat cu îndrăzneală, pricepere, fantezie și ingeniozitate. Cu toate acestea nu cred că ar mai tenta-o să-și măsoare forțele cu ale noastre. Cred că a tras învățăminte din repetatele insuccese ale lui Balthazar, în cazul când propriile înfrângeri nu i-au fost de ajuns. Toate acestea mă fac să cred că Erna nu se va lăsa ispitită, pentru a treia oară, să facă spionaj.

— De acord! Și?

— Ce vreau să mai spun? Da! Că pe Erna nici măcar nevoia de bani nu o poate împinge să o ia de la înce­put. Din moștenirea pe care i-a lăsat-o sud-americanul ei – moștenire care n-ar fi exclus să reprezinte, de fapt, răsplata pecuniară a „Trustului” pentru serviciile aduse – Erna n-a apucat să cheltuiască decât doar un sfert. Deci, fiind la adăpost și de orice fel de griji materiale, avem toate motivele să sperăm că s-a lecuit s-o mai facă pe Mata Hari.

— În cazul acesta, ce anume te neliniștește? îl în­trerupse colonelul, privindu-l din nou cu o candoare care nu părea deloc simulată.

— Spune-mi, Ducule, tu vezi vreo deosebire între revanșă și răzbunare?

— Nu are nici o legătură una cu alta.

— De acord: nu are nici o legătură. Una-i scripca, alta-i iepurele. Ei bine, Balthazar, marele Balthazar, de fiecare dată când i-am venit noi de hac, ce ți-a spus? Ți-a spus că în runda următoare își va lua revanșa. Este, bătrâne?

— Exact.

— Erna însă, care este femeie și, din păcate, ca orice femeie, nu știe să piardă, când s-a văzut arestată nu te-a felicitat, și nici nu te-a anunțat că își va lua revanșa, așa cum a făcut-o Balthazar, ci te-a amenin­țat că se va răzbuna pe tine în ziua când va fi din nou liberă. Dacă în locul Ernei ar fi fost o altă femeie, am putea crede că pur și simplu s-a lăudat. Întrucât te-a amenințat Erna, ar fi o prostie să ne închipuim că a făcut-o din fanfaronadă. Îmi vin în minte cuvintele ei din ultima zi a procesului.

— Vrei să ți le reproduc? întrebă colonelul ironic.

— Dacă le mai ții minte...

— Cum să nu!

Și colonelul reproduse amenințarea Ernei cuvânt cu cuvânt, fără nici un fel de modulație în voce, de parcă nu el ar fi vorbit.

— Exact! Văd că n-ai uitat nici măcar un singur cuvânt. Și după cum prea bine știi, nici ea nu este bătrână – a făcut numai șapte din cei doisprezece ani la câți a fost condamnată – și nici tu nu ai ieșit încă la pensie, în concluzie, bătrâne, deoarece Erna nu-i o gâscă tâmpită, care s-a apucat de spionaj fiindcă avea nevoie de niște bani în plus ca să-și cumpere niscai peruci, niscai zorzoane din pachet, ci Erna, cred, bătrâne, că avem motive să ne temem de răzbunarea ei. Mă bag și eu în aceeași cofa, deși mie nu mi-a făcut cinstea de a mă amenința cu răzbunarea ei. Suntem însă prieteni. E clar, bătrâne, nu-i așa?

Colonelul nu-i răspunse imediat. Privea din nou fe­reastra prin care se vedea un cer albastru ca o mediterană. Din profil, colonelul arăta mult mai tânăr decât vârsta pe care o avea. Dealtfel, în general era foarte greu să-ți dai seama câți ani avea în realitate. În dese rânduri, pe stradă, Bogdan observase că femeile, mai ales cele tinere, îl priveau cu un ciudat interes, așa cum știu ele să privească bărbații față de care simt o inexplica­bilă atracție. La început, maiorul fusese intrigat – pri­etenul său împlinise cincizeci și cinci de ani – dar, pe urmă, găsise explicația. În ciuda anilor, colonelul con­tinua să fie un bărbat frumos. Mai exact, dacă femeile îl plăceau, aceasta se datora faptului că era într-un anume fel frumos. Frumusețea lui nu se mai purta, nu mai era modernă. Era o frumusețe anacronică, caracteri­zată printr-o anumită distincție, printr-o anumită finețe, de parcă natura, plămădindu-l, migălise cu pasiune și îndelung la cizelarea chipului său. Or, tocmai aceasta atrăgea curiozitatea femeilor, în special a tinerelor fete.

Maiorul Bogdan se întrebă cât timp va mai privi colonelul fereastra, și dacă se gândea măcar să continue discuția. Era însă hotărât să nu se dea bătut până când nu avea să afle ce gândește în legătură cu răzbunarea Ernei.

„Număr până la cinci, și dacă nici până atunci nu catadicsește să-mi răspundă, continui predica”.

Dar nu mai fu nevoie să numere. Colonelul întoarse capul, îl privi și, involuntar, schiță un zâmbet parcă trist, parcă, mai curând, timid.

— Uite, sunt de acord cu tine că Erna nu a renunțat la hotărârea ei de a se răzbuna. Mai mult, împărtășesc punctul tău de vedere că anii de detențiune au îndârjit-o în loc s-o cumințească. Totuși, tu pui problema, ca să zic așa, într-un mod alarmist. Desigur, nu pot să ignor faptul că va încerca să se răzbune. Dar asta nu în­seamnă că trebuie neapărat să-mi și fie frică de ea.

—...Și chiar nu ți-e frică deloc? întrebă maiorul, părându-i însă imediat rău că pusese întrebarea. „Șeful” avea acum tot dreptul să se simtă jignit. Ce Dumnezeu, doar era colonelul Mănăilă, omul care venise de hac superspionului Balthazar.

— Poate că puțin-puțin mi-e frică, Bogdane. Nu mă jenez s-o recunosc. Știu, o știm amândoi, că, teoretic, n-ar trebui să-mi fie. Erna e singura, pe când eu, noi, suntem o întreagă instituție. Forțele sunt inegale. Putem lua mă­suri ca fiecare pas al ei să ne fie cunoscut, putem ani­hila din fașă orice tentativă de... de răzbunare. Apropo, știi că Erna a ieșit din închisoare azi-dimineață la ora zece?

— Precis?

— Da. Acum o jumătate de oră am telefonat directo­rului închisorii ca să-i reamintesc că astăzi e ziua când Erna urmează să fie liberă.

— Pentru asta i-ai telefonat? se miră maiorul.

— Dar tu ce ai crezut? Există vreun alt motiv?

— Nu știu. Totuși, numai ca să-i reamintești să-i dea drumul?

— Da! Repet, i-am telefonat ca să-i reamintesc. Știu, nu era nevoie, totuși i-am telefonat.

— Dacă te-ar auzi cineva, ar crede că simți nevoia s-o știi liberă, observă Bogdan întrucâtva ironic, cel puțin în intenție.

— Este vorba de cu totul altceva, măi băiete. Nu știu cum să-ți explic mai bine, ca să nu mă înțelegi greșit. Probabil că ultimele trei luni Ernei i s-au părut cele mai lungi. Poți să mă crezi că nici mie nu mi s-au părut mai scurte. Timp de trei luni am așteptat cu nerăbdare ziua când ea avea să fie din nou liberă.

— Cu alte cuvinte, în sfârșit liberă să-și pună în apli­care răzbunarea!

— Ia-o cum vrei. Eu aș spune altfel: am așteptat cu nerăbdare ziua când Erna va avea libertatea să acți­oneze. Este o formulare – cel puțin așa mi se pare mie – mai aproape de adevăr.

— După mine, bătrâne, tot un drac.

— Mă rog!

— Bine, dar de ce această nerăbdare? insistă maio­rul. Îți face plăcere să te știi în pericol? Zău că nu pricep!

— Ai să pricepi imediat! Mai adineauri, ți-am spus că, teoretic, n-ar trebui să mă tem de vreme ce ea e singură, iar noi o instituție. Asta o știm nu numai noi, ci și ea. O știe acum, dar a știut-o tot atât de bine și în ziua când m-a avertizat că se va răzbuna. Ești de acord, nu-i așa?

— Categoric! Și?

— Tu însă ai afirmat – și eu am fost de acord cu tine – că ar fi o prostie dacă am considera amenin­țarea Ernei drept o simplă lăudăroșenie. Asta ar trebui să însemne că Erna este hotărâtă să-și măsoare forțele cu ale noastre. Da, asta ar trebui să însemne!

— Și nu înseamnă?

— Nu! Pentru că ea – dacă n-a renunțat cumva la răzbunare – cu mine vrea să-și măsoare forțele.

— Ba cu noi, bătrâne. Erna nu-i proastă ca să-și în­chipuie că te vom lăsa singur. Hotărâtă fiind să se răz­bune pe tine, în ultimă instanță își va asuma riscul să se războiască cu instituția noastră.

— Măi băiete, eu n-aș fi chiar atât de categoric în a face o asemenea afirmație. Erna doar ne-a oferit o mulțime de dovezi că e deșteaptă. Chiar tu ai recunos­cut mai adineauri.

— E dată naibii de deșteaptă, bătrâne!

— Ei bine, tocmai fiindcă e atât de deșteaptă nu cred că va risca să se războiască – așa cum ai afirmat tu – cu instituția noastră. Până acum, de câte ori a făcut-o, a pățit-o. Cred că s-a învățat minte și nu va mai fi ispitită să încerce pentru a treia oară. E mult mai probabil că va căuta – probabil că a și găsit – un mijloc de a se putea răzbuna, dar în același timp să facă imposibil orice sprijin din partea instituției noastre.

— Cum, Ducule? O vezi pe Erna pândindu-te la un colț de stradă și împușcându-te?

— N-o văd, băiețaș, n-o văd! Erna nu-i o femeie cu creier de găină. Cred că un asemenea mod de a se răzbuna l-ar considera sub demnitatea ei.

— Poate o vezi atrăgându-te într-o cursă, mai exact dându-te pe mâna vreuneia dintre fostele ei „călugă­rițe”, ca să te compromită?

— Nu este o răzbunare gen „Erna”.

— Asta de unde ai mai scos-o? Ca să faci o ase­menea afirmație, că nu ar fi o răzbunare gen Erna, ar trebui să știi în ce fel obișnuiește ea să se răzbune. Or, până în prezent, ea nu ne-a oferit o mostră de răz­bunare marca „Erna”.

— Exact! Nu ne-a oferit o asemenea mostră și, în consecință, de acord cu tine că nu știm în ce fel obișnuiește să se răzbune. În schimb însă, ni s-a oferit pri­lejul să-i descifrăm, măcar cât de cât, psihologia. Și dacă nu mă înșel, dacă am izbutit s-o cunosc într-o oarecare măsură, așa cum îmi place să cred, am îndoieli serioase că va încerca să se răzbune folosind ca momeală vreuna din „călugărițele” ei. Și știi de ce?

— De ce? întrebă maiorul aproape fără voie.

— Pentru că sunt convins că, la rândul ei, m-a intuit măcar în atâta măsură, încât să înțeleagă că, datorită unei experiențe dureroase din trecut, am devenit imun față de anumite tentații și că a încerca să se răzbune în acest fel va însemna, cu anticipație, un eșec. Îți dai seama desigur că, înainte de a se hotărî pentru o anume răzbunare, Erna trebuie să fie sigură – sau aproape sigură – de reușită, deoarece în situația ei nu-i este îngăduit să greșească. Nu ești de aceeași părere?

— Ba da!

— Atunci, măi băiete, caută altceva.

— Încerc, dar în zadar. Nu-mi dă deloc prin minte cum ar putea ca să se răzbune, ca noi s-o recunoaștem drept o răzbunare marca „Erna”. Dar ce ar fi dacă ai încerca și tu?

Colonelul ridică din umeri. Brusc se ridică din foto­liul pe care stătuse și începu să se plimbe prin cameră, cu mâinile la spate, străbătând spațiul cu pași mici și uniformi. Chipul său, care exprima o anume gravitate tristă, trăda abia acum adevărata sa vârstă.

— Am încercat, dar în zadar. La fel ca tine îmi este imposibil sa întrevăd în ce fel s-ar putea răzbuna. Și de ce crezi că posibila răzbunare mă neliniștește? Pen­tru că nu văd în ce fel ar putea ea să lovească, ca să pot para la timp lovitura. Înțelegi? Și deoarece nu pot, am sentimentul că sunt vulnerabil, că sunt la discreția ei și că, atunci când se va hotărî să lovească, mă va găsi complet descoperit. Dacă nu Erna, ci Baltha­zar m-ar fi amenințat că se va răzbuna, nu m-aș fi temut. În general, răzbunarea unui bărbat este previ­zibilă. Cine însă poate prevedea în ce fel se poate răz­buna o femeie? Fantezia lor se dovedește inepuizabilă în a găsi procedee dintre cele mai ingenioase.

— Ce-ar fi dacă mi-ai da voie să mă ocup eu de Erna, bineînțeles în timpul meu liber. După părerea mea, dacă vom ști în ce fel înțelege ea să-și organizeze viața, acum când este din nou liberă, poate că vom putea prevedea în ce fel intenționează să se răzbune. Și atunci teama noastră va dispărea.

— Bogdane, băiete, vreau să clarific două probleme. Prima: Nu sunt de acord ca Erna să fie supravegheată atâta vreme cât nu există un motiv obiectiv, vreau să spun atâta vreme cât nu desfășoară o activitate subver­sivă. Faptul că m-a amenințat că se va răzbuna, și că eu sunt convins că nu a făcut-o din simplă fanfaronadă este cu totul altceva. Cu alte cuvinte, este o treabă care ne privește pe mine și pe ea. Și acum, cea de-a doua problemă care, socot eu, trebuie clarificată: în război, când pornești la atac, ți-e frică. Pentru că știi că șansele de a supraviețui sunt minime. Asta rațional vorbind. De aceea, un ostaș cu cât este mai lucid, cu atât îi este sau ar trebui să-i fie mai tare frică. Asta nu înseamnă că atunci când se dă semnalul de debușare la atac, de frică se ascunde în groapă. În schimb cei mai puțin lucizi, cei cărora nu le place și nici nu au obișnuința să privească adevărul în față, pornesc la atac în mai mică măsură stăpâniți de frică. Mistificându-se, mai mult sau mai puțin voit, se cramponează de irațional: „Poate că nu tocmai pe mine mă va găsi glontele inamic”. E de prisos să-ți spun că eu fac parte din prima categorie.

— Da!... Bineînțeles!... Totuși, bătrâne, nu înțeleg unde vrei să ajungi. Fiindcă...

— Fiindcă exemplul nu ți se pare potrivit, i-o tăie colonelul, care se lăsă să cadă în fotoliu cu un fel de voluptate, de parcă trupul, din cale afară de istovit, era pregătit să guste plăcerea unei odihne mult așteptate.

— Mda! într-o oarecare măsură, recunoscu maiorul.

— Ai perfectă dreptate, măi băiete. Fiindcă între situația mea prezentă și aceea a combatantului aflat pe punctul de a porni la atac nu există nici un fel de asemănare. Ai să mă întrebi: în acest caz, de ce l-am folosit? Deoarece chiar în cazul pericolului su­prem – moartea – omul, în anumite împrejurări, își poate înfrâna teama. Dacă nu m-ai fi întrerupt, ai fi aflat gândul meu până la capăt. Dar nu-i nimic. Ai să-l afli imediat. Dacă fac abstracție de perioada răz­boiului, ulterior, ca lucrător în cadrul Securității, m-am găsit de câteva ori în situații în care a trebuit să acți­onez știind dinainte că s-ar putea să plătesc cu viața. Ei bine, dacă ți-aș spune că în împrejurările acelea nu mi-a fost frică, ar însemna să fiu un mare ipo­crit. Da, mi-a fost, dar n-am dat înapoi. Revenind acum la iminenta sau, ca să nu fiu chiar atât de categoric, la posibila răzbunare a Ernei, trebuie să-ți spun că, și în cazul când ea ar reuși, am îndoieli serioase că s-ar putea solda cu moartea mea. Și cu toate acestea mi-e teamă de răzbunarea ei, deși am convingerea – dacă vrei una intuitivă – că nu va încerca să mă suprime. Ți-o declar deschis și cu toată sinceritatea. Da, da, băiete, mă tem de răzbunarea ei mai mult decât m-am temut atunci când viața mea a fost în joc.

— Al naibii să fiu dacă înțeleg, bătrâne! Cum adică? Te temi de răzbunarea Ernei mai mult decât te-ai temut atunci când realmente ți-ai riscat viața?

— Exact!

Maiorul clătină capul a neîncredere.

— Știi ce gândesc, Ducule? Că, fără să-ți dai seama, încerci să te mistifici. Sau, dacă eventual greșesc, în­seamnă că nu sunt în stare să te înțeleg.

— Ca să fiu sincer, nici eu nu mă înțeleg prea bine. Ca să-ți dau un motiv de și mai mare mirare, ia notă de aceasta: Dacă aș ști că Erna vrea să se răzbune pe mine împușcându-mă, mi-ar fi mai puțină teamă decât îmi este acum când am convingerea – repet: intui­tivă – că nu va încerca să mă lichideze.

— Nu te supăra, Ducule, că ți-o spun, dar mi se pare absurd ceea ce susții. În definitiv, frica este mai mare sau mai mică în raport cu periculozitatea. Vătămarea vieții înseamnă pericolul cel mai mare și, în consecința, frica, teama maximă. Tu spui că altceva, mai puțin periculos, te face să te temi mai mult decât dacă te-ar paște pericolul morții. Absurd! Cum nu se poate mai absurd!...

— Nu neg. În nouăzeci și nouă de cazuri dintr-o sută e – așa cum afirmi tu – absurd. Fiindcă moar­tea posibilă reprezintă pericolul maxim și, în consecință, nu există o altă frică mai mare decât aceea din clipele când ea îți apare ca iminentă. Repet, în nouăzeci și nouă de cazuri dintr-o sută. Dar iată există o excepție. Mi-e teamă de răzbunarea Ernei, așa cum ar fi trebuit să-mi fie dacă aș ști că mă va ucide.

— Și, mă rog, de ce teama asta exagerată?

— Fiindcă nu sunt în stare să întrezăresc măcar în ce va consta răzbunarea ei. Am însă presentimentul că ea va avea consecințe mai grave decât suprimarea mea fizică.