Cum se nasc, traiesc si mor zeii si zeitele

Cum se nasc, trăiesc și mor zeii și zeițele

Capitolul î

AU CREZUT OARE OAMENII DINTOTDEAUNA ÎN DUMNEZEU?

Adeseori îi auzim pe credincioși spunând: „Cum au crezut bunicii noștri, așa credem și noi”. Cei care declară acest lucru sunt realmente convinși că ei cred aidoma „bunicilor lor”. De fapt acest lucru nu este deloc exact! În actualele credințe ale creștinilor, mahomedanilor sau evreilor s-au păstrat, sub straturile mai noi, o seamă de rămășițe ale credințelor mai vechi ale unor strămoși îndepărtați. Istoria omenirii dovedește că, o dată cu neîntrerupta transformare a orânduirilor economice, sociale și de stat, is-au schimbat și reprezentările religioase și credințele oamenilor.

Popii susțin că „primul om” apărut pe pământ (care, potrivit învățăturii lor popești, ar fi fost creat de dumnezeu) avea de la început un limbaj atât de bogat, cunoștea atâtea cuvinte, avea atâtea noțiuni, încât a putut să dea nume tuturor plantelor și animalelor. Potrivit teoriilor clericale, acest „prim om” cunoștea și făptura supremă – dumnezeu –, care conduce lumea, care-l crease și pe el și care este și judecătorul suprem al faptelor omenești. Cu alte cuvinte, popii ar vrea să ne convingă că religia, credința în dumnezeu ar fi existat dintotdeauna, că ea este înnăscută în om.

De fapt, acest lucru este complet greșit și nu corespunde realității. Știința care se ocupă cu originea omului demonstrează că omul provine din lumea animală, că strămoșii lui îndepărtați au fost niște animale – maimuțele antropoide.

Dacă primul om, cum vor să ne dovedească popii, a știut ce este dumnezeu, atunci și omul-maimuță și maimuțele trebuie să fi avut această noțiune. Dar niciun credincios și niciun popă nu se împacă cu această idee, deoarece ea infirmă povestea originii „divine” a religiei.

Religia are nevoie să manipuleze cu o serie întreagă de noțiuni, însă dezvoltarea noțiunilor este legată de dezvoltarea limbajului, iar dezvoltarea noțiunilor și a limbajului omului este legată de succesele tehnicii. Cel care crede că limbajul omului primitiv a fost atât de bogat, de dezvoltat încât să poată exprima și noțiunile religioase se înșală amarnic. Și astăzi mai există unele triburi înapoiate a căror limbă nu cuprinde decât câteva sute de cuvinte. La începuturile omenirii nu a existat nici măcar atâta. Afirmațiile clericilor că „cel dintâi om” ar fi avut un limbaj pe deplin dezvoltat și chiar și reprezentări despre dumnezeu sunt simple născociri. Omul nu se naște cu noțiuni gata formate, nu se naște cunoscând o anumită limbă.

Olegendă spune că un cirmuitor din India, Djelai ud-Din Akbar, a avut o discuție cu curtenii lui asupra limbii pe care o vorbeau „primii oameni”. El a poruncit ca 12 copii să fie despărțiți imediat după naștere de mamele lor și să fie închiși într-un turn; aci ei au fost hrăniți de doici mute. Copiii au rămas în grija femeilor mute și niciun om care vorbea nu avea voie să se apropie de ei. După 12 ani micii prizonieri au fost aduși în fața rajahului. La curtea acestuia se adunaseră evrei, persani, hinduși, arabi și chaldei, fiecare dintre ei încercând să dovedească pe baza propriei „sfinte scripturi” că acești copii trebuie să vorbească numai în limba lui. Dar ce s-a întâmplat? Copiii nu vorbeau niciuna din limbile existente, ci scoteau sunete și răcnete nearticulate, căutau să se facă înțeleși prin mișcări ale trupului 3.

Ce dovedește această legendă? Ea dovedește că omul nu se naște cu cunoașterea unei anumite limbi, după cum nu vine pe lume nici cu anumite reprezentări sau idei.

La întrebarea dacă oamenii au crezut dintotdeauna în dumnezeu, dacă primul om a avut sau nu o religie, trebuie să răspundem: oamenii primitivi nu au cunoscut nici religia și nici credința în zei. Ei n-au avut zei, nu pentru că ar fi înțeles absurditatea credinței în dumnezeu sau pentru că ar fi știut că orice religie este o înșelătorie, ci fiindcă religia apare abia pe o treaptă mai târzie a dezvoltării omenirii.

Tot ceea ce a dezvăluit știința despre viața oamenilor primitivi, precum și despre originea și dezvoltarea credințelor religioase infirmă teoriile clericale despre „veșnicia” religiei. A fost o vreme când oamenii n-au cunoscut nicio religie. Iar azi a venit vremea când milioane de oameni renunță la religie, se dezic de ea. Religia este un fenomen istoric, adică nu veșnic, ci trecător, care apare în anumite condiții și dispare în alte condiții corespunzătoare. Învățătura marxist-leninistă despre societate răspunde foarte clar la întrebările de ce apare religia și în ce condiții, și de ce astăzi milioane de oameni renunță la ea.

În articolul „Socialismul și religia”, scris în 1905, Lenin spunea următoarele despre rădăcinile sociale ale religiei: „Religia este una din formele asupririi spirituale care apasă pretutindeni asupra maselor populare, strivite de munca prestată veșnic pentru alții. Neputința claselor exploatate în lupta împotriva exploatatorilor dă naștere credinței într-o viață mai bună dincolo de mor- mint, tot așa de inevitabil cum neputința sălbaticului în lupta cu natura dă naștere credinței în zei, draci, în minuni etc.” *

în 1913, într-o scrisoare adresată lui Maxim Gorki, Lenin a exprimat aceeași idee în legătură cu cauzele care dau naștere credinței în dumnezeu, arătând că noțiunea de dumnezeu se naște din faptul „că asupra omului apasă greu natura înconjurătoare și jugul de clasă” **. Așadar religia a apărut la oamenii sălbatici ca rezultat al neputinței lor de a lupta împotriva forțelor naturii, iar o dată cu apariția împărțirii în clase a societății, la aceste rădăcini ale religiei s-a mai adăugat și asuprirea de clasă a maselor populare de către exploatatori. O dată cu dispariția asupririi de clasă începe și procesul dispariției religiei. Tocmai un asemenea declin al religiei se constată în țara socialismului victorios – U.R.S.S.

Capitolul al Il-lea

CUM APAR CREDINȚELE RELIGIOASE

Când oamenii de știință au început să facă săpături, ei au descoperit rămășițele multor specii de animale care au trăit odinioară pe pământ, dar care apoi au dispărut cu desăvârșire. Scheletele multor animale care azi nu mai există pot fi văzute în muzee. Uneori, în peșteri sau pur și simplu în pământ, printre rămășițele animalelor de odinioară se găsesc și resturi de schelete omenești. Este evident că în astfel de peșteri s-a adăpostit cândva omul ptimitiv. El se ascundea în peșteri pentru a se feri de animalele sălbatice, după ce alunga de acolo pe dușmanii săi – ursul cavernelor și tigrul. După aceste rămășițe, cât și după altele, savanții au izbutit să reconstituie felul de viață al oamenilor primitivi,

Scheletele animalelor și ale oamenilor care au trăit cândva pe pământ nu s-au păstrat în întregime. Totuși, pe baza rămășițelor descoperite, oamenii de știință au putut să reconstituie întregul schelet al anumitor animale. Câteodată, cu prilejul săpăturilor făcute ulterior, s-au găsit oasele care lipseau din scheletul animalelor respective și s-a constatat că învățații făcuseră o reconstituire justă pe baza oaselor găsite anterior. Tot astfel, după anumite urme, după date răzlețe, care ne informau despre viața omului primitiv, s-a putut reconstitui întregul tablou al trecutului îndepărtat al omenirii.

De la cei mai vechi oameni nu au rămas niciun fel de cărți, întrucât ei nu știau să scrie. Totuși s-au păstrat altfel de urme ale vieții oamenilor primitivi. Astfel, cu ajutorul săpăturilor s-au dat la iveală așezări ale oamenilor primitivi, morminte ale lor și, în sfârșit, pe alocuri s-au descoperit pe pereții unor peșteri desene care înfățișau chipuri de oameni, de animale ori scene de vânătoare, scrijelate cu pietre ascuțite.

După vechile morminte care datează de pe vremea când oamenii nu cunoșteau folosirea metalelor, ci întrebuințau numai unelte de piatră (era de piatră) putem să

ne dăm Seama cum se îngropați morții pe atunci. Iar când, în astfel de morminte, găsim și vase sau arme, ne putem face o idee despre credințele religioase ale oamenilor din acea vreme. Pentru noi, de exemplu, este limpede că, dacă într-un mormânt se puneau vase cu alimente sau arme alături de mort, aceasta înseamnă că pe vremea aceea se credea că și după moarte omul are aceleași nevoi ca în timpul vieții.

Deși limbajul oamenilor se schimbă mereu, totuși și el a păstrat multe urme din trecutul îndepărtat. Chiar și noi folosim expresii care cândva au avut un înțeles cu totul diferit decât cel de azi. Urmărind pas cu pas dezvoltarea limbii, putem afla multe și în ceea ce privește viața și credințele omului primitiv.

Un alt izvor al cunoștințelor noastre asupra credințelor oamenilor din vechime îl constituie mitologia, adică legendele transmise din generație în generație despre fel de fel de zei, eroi etc. După aceste legende putem să ne dăm seama cum își reprezentau oamenii primitivi lumea și care erau credințele lor religioase.

Oaltă sursă de informații sunt obiceiurile din popor, superstițiile și datinele, care se păstrează adesea de-a lungul secolelor, oamenii nemaiștiind după o vreme care este semnificația lor adevărată. Acestea servesc drept mărturii despre timpurile îndepărtate. Tot astfel, după riturile și datinile religiilor de azi, putem să urmărim și să explicăm datinile și reprezentările religioase ale omului primitiv.

Mai dispunem și de o altă sursă pentru studierea credințelor primitive, și anume cercetarea modului de viață al unor triburi înapoiate sub raportul civilizației, triburi existente încă în unele locuri pe glob. E adevărat că și aceste triburi vin în contact cu popoare mai civilizate, împrumută multe obiceiuri de la acestea, astfel încât nu putem spune că avem de-a face cu „oameni primitivi”, că credințele lor sunt „primitive”. Totuși viața și credințele acestor oameni ne oferă un material de studiu imens din care putem înțelege cum au apărut și s-au dezvoltat credințele religioase în general.

Astfel, pe baza multor date științifice din cele mai diferite ne putem da seama de felul de viață și de credințele oamenilor din vechime.

Povestea popească după care primii oameni ar fi trăit într-un fel de rai, că în jurul lor au conviețuit pașnic tigrii și oile este numai un basm bun poate de adormit copiii, căci omenirea nu a cunoscut niciodată o „eră de aur” pe pământ. Omul primitiv a trebuit să ducă o luptă neobosită, îndârjită pentru existență. Animalele de pradă, care trăiau în jurul lui, aveau colți ascuțiți și ghiare necruțătoare. Aceste animale erau mult mai puternice decât omul. În schimb, spre deosebire de animale, omul știa să-și facă unelte de muncă și astfel își asigura superioritatea asupra animalelor. El a învățat să facă arme care i-au slujit atât la vânătoare cât și în scop de apărare. La început, uneltele sale de muncă au fost foarte simple,

primitive – ramuri de copaci, bețe, bite, apoi o piatră fixată de un băț (un fel de ciocan sau topor) cu ajutorul unor fibre de plante. Mai târziu oamenii au învățat să facă și unelte tăioase, ascuțite din piatră. Datorită muncii sociale și uneltelor de muncă, omul și-a făurit singur forța cu care nu-l înzestrase natura (gheare, colți etc.) și de care dispuneau animalele. Din acel moment el a fost în stare să zdrobească țeasta unui animal, să-l vâneze, să-l rănească de moarte. Folosirea focului a fost, de asemenea, rezultatul muncii colective a omului. Aceasta l-a făcut pe om și mai puternic, deși, după toate probabilitățile, la început omul nu știa să facă focul, ci se folosea numai de „focul natural” (de exemplu, focul aprins de un trăsnet în timpul unei furtuni). Totuși omul nu stăpânea natura, ci depindea întru totul de ea și de forțele ei. Tocmai neputința sălbaticului în lupta cu natura dă naștere credinței în zei, draci, minuni etc., astfel a definit Lenin cauzele apariției credințelor religioase.

Formele reprezentărilor religioase ale oamenilor primitivi au fost bineînțeles cât se poate de diferite, în funcție de condițiile concrete de viață ale fiecărui grup social. Pe baza a numeroase date putem menționa doar cele mai caracteristice forme de reprezentări religioase primitive.

„… Religia – scria Engels – nu este altceva decât oglindirea fantastică în mințile oamenilor a forțelor exterioare care domină viața lor de toate zilele, o oglindire în care forțele pământești iau forma unor forțe suprapămân- tești. La începuturile istoriei, forțele naturii sunt cele care au dobândit în primul rând o astfel de oglindire, trecând în cursul dezvoltării ulterioare, la diferitele popoare, prin personificări din ce în ce mai variate și mai pes- trițe“ *.

Religiile vechi se caracterizează prin personificarea și divinizarea forțelor naturii, iar rămășițe ale acestor credințe găsim la toate religiile din zilele noastre. În religiile multor popoare, soarele, luna, stelele sunt reprezentate ca ființe vii, iar fenomene ale naturii ca ploaia, vântul, furtuna etc. Sunt considerate ca acțiuni ale acestor ființe. În închipuirea sălbaticului toată lumea care-l înconjoară este populată de ființe vii, mai puternice decât omul.

Personificând forțele naturii, omul primitiv avea în același timp cele mai confuze reprezentări despre propria lui natură. Fenomene ca boala, moartea, visele nu erau încă înțelese de oameni; ei credeau că în om acționează anumite forțe sau ființe, după cum și astăzi există destui oameni care cred că în cel bolnav „sălășluiește necuratul”. Pentru omul primitiv fenomenul morții era de neînțeles. Mutându-se încontinuu dintr-un loc în altul, ei trebuiau să părăsească pe cei răniți la vânătoare, ca și pe cei bolnavi. Se întâmpla ca cel rănit sau bolnav, peste câteva zile să se întoarcă la grupul său. Se mai întâmpla și ca grupul să se reîntoarcă la locul de unde plecase și unde îl părăsise pe bolnav sau rănit lăsându-l aproape mort și să-l găsească viu și sănătos. Apoi, rudele vedeau în vis pe bolnavi, pe morți, vorbeau cu ei sau mergeau împreună la vânătoare. Toate acestea i-au făcut pe primitivi să creadă că rubedeniile părăsite fără suflare continuă să trăiască, iar acest lucru se întâmplă pentru că în om trăiește o ființă deosebită – spiritul, sufletul – și că visele, moartea sau boala sunt provocate de acest spirit sau suflet.

Omul primitiv nu putea să deosebească visul de realitate, așa cum îl deosebim noi. De altfel, și în zilele noastre mai există oameni care consideră visele drept realitate. De pildă, aproape toți „sfinții” bisericii creștine, ca și ai altor religii, își în- temeiau o mare parte din învățăturile lor pe „ceea ce văzuseră în vis”.

După cum și astăzi oamenii religioși cred că vedeniile din vis corespund anumitor fenomene din realitate, tot astfel și primitivii atribuiau viselor lor semnificația unor fapte reale.

Dacă facem un studiu al limbilor, constatăm că la toate popoarele de azi, cu mici excepții, s-au păstrat rămășițe din acele vremuri îndepărtate când omul credea că în timpul somnului, al leșinului și al morții se desprinde ceva care sălășluiește în el și care îi mișcă mâinile, picioarele și celelalte părți ale corpului, dar care poate părăsi corpul, poate să lupte, să se bucure, să sufere, să vadă pe cei ce au murit de mult, să vorbească cu aceștia etc. De unde vin de fapt expresii ca: „și-a ieșit din fire”, „și-a revenit”, „a pășit spre veșnicie” „, și-a scos sufletul”, „și-a dat duhul” etc.? Cum au apărut aceste expresii? Ce-au însemnat ele la vremea lor? Când sălbaticul spunea „și-a revenit „, el atribuia acestor vorbe sensul propriu, căci, după credința lui, leșinul sau boala grea se datorau faptului că sufletul bolnavului pleca în altă parte, iar însănătoșirea consta în aceea că sufletul se întorcea din nou, adică omul „își venea în fire”.

în reprezentările oamenilor, sufletul era copia, dublura corpului. Sufletul putea suferi, putea simți foame, sete, putea să aibă nevoie de hrană sau de băutură. Aceste reprezentări străvechi despre suflet există și în religiile din zilele noastre.

De credința în suflet și în spirite se leagă și o serie de datini și obiceiuri privitoare la îngrijirea mortului: sălbaticii socoteau că el continuă să existe și de aceea trebuie să i se asigure toate lucrurile de care s-a folosit și în viață, inclusiv hrană. Din această cauză în mormintele străvechi găsim vase cu resturi de hrană și arme necesare pentru vânătoare. Ulterior, aceste reprezentări despre suflet, ca și grija pentru el după moarte au căpătat cele mai diferite forme. Astfel, normanzii4 își legau morții de bărci, ca să nu fie luați de valuri, și pregăteau aceste bărci ca și cum mortul ar fi plecat într-o călătorie lungă. La multe

popoare oamenii de vază se înmormântau nu numai cu armele, dar și cu sclavii, sclavele și soțiile lor, cu vite, cai etc. Mortul era pregătit pentru o călătorie lungă, „pleca” cu tot ceea ce folosise în viață.

Forma timpurie a religiei, care la oamenii primitivi se exprima prin credința în suflete și spirite ascunse în obiecte, poartă în știință numele de animism.

În vremuri străvechi omul nu se separa de natură, nu făcea vreo deosebire esențială între el și animale.