Cuvintelnic fără frontiere

Sau despre trădarea Anticilor de către Moderni de-a lungul, de-a latul și de-a dura vocabularului de bază

Mai multe volume de istoria artei, istoria mentalităților și filosofie, publicate din 1977. Printre ele:

Ecclesiocrația, Meridiane 1985, Teora, 1998.

Scriere și oralitate în cultura antică, Cartea Românească 1988.

Penumbra, Cartea Românească 1991, Polirom 1998.

Platon – filosofie și cenzură, Humanitas 1995.

Mașina de fabricat fantasme, Clavis 1994.

Turnirul khazar – împotriva relativismului contemporan, Nemira 1997.

Traduceri din greaca veche:

Platon – Republica, Ed. Științifică 1986, Teora 1998.

Aristotel – Metafizica, Humanitas, 2001.

CUVÂNTUL

„La început a fost Cuvântul”. Apoi a urmat Greșeala. De traducere, de interpretare, de înțelegere. Într-adevăr, textul grec originar al acelui creștin semi-gnostic, cunoscut de posteritate sub numele de „evanghelistul Ioan”, poartă la locul respectiv, cum știe oricine, logos. Sfântul Ieronim, interpretul latin al Scripturilor, a tradus eronat, sau cel puțin extrem de forțat, prin verbum (deci „cuvânt”, „vorbă”) un termen grec fundamental care însemna aproape orice avea o legătură cu limbajul articulat, numai „cuvânt” (adică substantiv, verb, adjectiv, interjecție, etc. Luate izolat) – nu. Similar au procedat și mulți alți traducători ai Evangheliilor, ca de exemplu Luther, autorii lui the „James Bible”, până la traducătorii români de mai târziu. Or, în fapt logos însemna: n discurs articulat, cu sens, alcătuit, minimum, dintr-un subiect și un predicat; n expresie verbală în general, cuvântare, spusă; n sens, semnificație; n proces interior al gândirii, raționament; n rațiune, logica discursului; n rațiune în general, rațiune universală, spirit; n regulă, lege, principiu, temei; n raport matematic; n proporție; n calcul, socoteală, cont; n definiție; n concept; n esență; n formă; n compoziție literară în proză; n discurs rațional și nu mitic, etc.

N argument, teză, expunere de motive; n subiectul discursului.

Dar exact „cuvânt” în sens propriu – adică o parte separată de vorbire, precum numele sau verbul – „logos” nu vrea să însemne niciodată! De pildă, în tratatul său Despre interpretare, Aristotel definește în felul următor logos-ul: „Logos este o emisiune vocală cu sens, ale cărei părți, separat, au /de asemenea /sens, emisiune vocală luată însă ca o expresie și nu /neapărat /ca o afirmație.”

Pentru părțile izolate de cuvânt, greaca folosea, de pildă, pe „onoma” (nume), sau pe „rhema” (verb). Să fi fost preasfântul traducător (ca și alții care l-au urmat) în asemenea măsură un ignorant al limbii eline? Câtuși de puțin! Ieronim cărturarul știa bine că „logos” nu se poate traduce prin „verbum”, dar Ieronim teologul avea, cum se spune azi, „o altă agendă” și aceasta deținea prioritatea. Cred, deci, că el era influențat de pasajele din primele versete ale Genezei, unde Dumnezeu se pune pe făcut lumea strigând în gura mare câteva „cuvinte-cheie”: lumină, întuneric, cer, ape, bărbat, femeie, etc. pe toate însoțiindu-le de predicatul „să fie”. „Și a fost!”. Era, acolo, la lucru o viziune arhaică, ce considera că rostirea numelor juste ale lucrurilor poate chiar produce lucrurile respective. Și că, în plus, lucrurile respective vor fi și „bune”! Viziunea fusese ironizată de Socrate în dialogul platonician Cratylos.

Pesemne însă că autorul micului poem despre „logos” – vreun iudeo-creștin care prelucra semnificația lui „logos” pornind de la Philon Evreul și de la filosofii stoici, ce, la rândul lor, se inspiraseră din Heraclit – nu se gândea câtuși de puțin la magia „numelor juste”.

Omul – despre care mulți cercetători se îndoiesc că a scris și restul Evangheliei atribuite apostolului Ioan – părea să fi fost adeptul unei gnoze iluministe a rațiunii cosmice, un fel de spinozist înainte de Spinoza. Eventual, Ieronim, barbarul de latin, ar fi trebuit să traducă pe „logos” măcar prin „sermo” (discurs, vorbire). Probabil însă că cel mai propriu ar fi fost termenul „rațio” (raport, rațiune, argument, temei) și atunci (iarăși tălmăcit ulterior ceva mai fidel și în același sens, în diferite limbi europene moderne, printre care și în românește) binecunoscutul text ar fi putut să sune cam așa: „La început a fost rațiunea, iar rațiunea era la Dumnezeu și rațiunea era Dumnezeu… Toate au fost create în temeiul rațiunii, iar fără o rațiune nu există nimic. În rațiune se afla un principiu vital, iar acesta era lumina cunoașterii omenești. Lumina cunoașterii strălucește în întunericul ignoranței, iar întunericul n-a reușit s-o oprească.”

Numai că, pentru creștinii primelor veacuri, traducerea din greacă sau ebraică a Scripturilor era dominată de premise teologice – azi am zice ideologice. Trebuia demonstrat cu orice preț că Mesia-Cristos fusese anunțat în scrierile sfinte ale evreilor, iar pentru a impune această idee nu era de respins sublinierea anumitor paralelisme și echivalențe între cele două Testamente, ba chiar construirea paralelismelor acolo unde acestea erau inexistente. Dacă cel Vechi începea cu cuvintele „la început” (bereșit), „Bună Vestirea” (evanghelia) în versiunea lui Ioan începea la fel: „la început” (en arche). Iar dacă, imediat, Facerea sugera rostirea Cuvintelor divine, iată că și Ieronim va traduce pe „logos” prin „verbum” (cuvânt), pentru a susține, dincolo de legitim, dragul său paralelism.