De cealaltă parte a miezului nopții

De cealaltă parte a miezului nopții

Pentru Jorja,

care m-a încântat de nenumărate ori.

PROLOG

Atena: 1947

Inspectorul de poliție Georgios Skouri privea prin parbrizul prăfuit clădirile și hotelurile din centrul Atenei, care se destrămau într-un dans al dezintegrării, alunecând pe lângă mașină ca niște popice uriașe dintr-o popicărie cosmică.

— Oprim circulația pentru douăzeci de minute, spuse polițistul în uniformă de la volan.

Skouri dădu absent din cap și continuă să privească jocul clădirilor. Era o iluzie care îl fascina. Căldura dogoritoare a nemilosului soare de august împresura construcțiile în valuri unduitoare, iar ele curgeau de-a lungul străzilor într-o cascadă grațioasă de oțel și sticlă.

Era ora douăsprezece și zece minute și străzile erau aproape pustii. Cei câțiva pietoni curajoși erau prea letargici pentru a arunca mai mult de o privire curioasă celor trei mașini ale poliției care se îndreptau spre Hellenikon — aeroportul care se afla la douăzeci de mile est de centrul Atenei. Inspectorul șef Skouri era în prima mașină. Dacă ar fi fost o zi obișnuită de muncă, el ar fi stat în biroul răcoros și comod, în timp ce subordonații săi ar fi muncit în căldura toridă a după amiezei, dar acestea nu erau condiții obișnuite și Skouri avea două motive bine întemeiate să participe personal la evenimente. Primul, pentru că în cursul acestei zile, avioane din întreaga lume aduceau în oraș Persoane Foarte Importante, iar el trebuia să-i întâmpine cum se cuvine și să le faciliteze trecerea prin vamă. Al doilea și cel mai important motiv era acela că în aeroport se aflau foarte mulți ziariști și reporteri de televiziune. Inspectorul șef Skouri nu era naiv. În timp ce se bărbierea în acea dimineață, i-a trecut prin minte că îl va ajuta foarte mult în carieră, dacă la jurnalele de știri va fi văzut în prezența eminentelor personalități. Era o șansă extraordinară că acest eveniment care a stârnit senzație în întreaga lume s-a petrecut pe domeniul lui și ar fi fost o naivitate din partea sa să nu profite de el. A discutat problema sub toate aspectele cu cei doi oameni care îi erau foarte apropiați: soția și amanta lui. Anna, o femeie mohorâtă, urâtă, de vârstă mijlocie, provenind dintr-o familie de țărani, i-a spus categoric să se țină departe de aeroport, să stea în umbră, pentru a nu fi blamat dacă se întâmplă ceva. Melina, îngerul lui frumos și dulce, l-a sfătuit să îi întâmpine personal pe eminenții oaspeți. A fost de acord cu el că acest eveniment l-ar putea catapulta pe culmile gloriei.

Dacă Skouri se descurca bine în această situație, putea să obțină o mărire de salariu și — cu voia Domnului — putea fi numit chiar Comisar de poliție, când actualul Comisar se va pensiona. Pentru a mia oară, Comisarul Skouri se gândi la ironia vieții sale intime — cum ar fi fost dacă Melina i-ar fi fost soție și Anna amantă? — și se întrebă din nou unde a greșit.

Acum Skouri reveni în momentul prezent și trecu în revistă ce avea de făcut. Trebuia să fie absolut sigur că totul va merge perfect la aeroport. Avea cu el doisprezece dintre oamenii lui cei mai buni. Știa că problema principală va fi menținerea ziariștilor sub control. El însuși a fost uluit de numărul mare de reporteri și ziariști care au venit la Atena din întreaga lume. A fost intervievat de șase ori, de fiecare dată în altă limbă. Răspunsurile lui, au fost traduse în germană, engleză, japoneză, franceză, italiană și rusă. Tocmai începuse să-i facă plăcere noul statut de celebritate, când l-a sunat Comisarul și i-a spus că nu este înțelept din partea unui Inspector șef de poliție să comenteze un proces de crimă care nici nu a început. Skouri era convins că adevărata motivație a Comisarului era gelozia, dar, în mod prudent, a hotărât să nu întindă coarda prea mult și a refuzat alte interviuri. Cu toate acestea, Comisarul nu va avea nici un motiv să se plângă, dacă el, Skouri, se va afla la aeroport, coordonând toată activitatea, în timp ce camerele de luat vederi vor filma sosirea celebrilor oaspeți.

În timp ce mașina gonea pe Sygrou Avenue, de-a lungul falezei, spre Phaleron, Skouri simți că îi tremură stomacul de emoție. În mai puțin de cinci minute va ajunge la aeroport. Revăzu în minte lista tuturor personalităților care vor sosi la Atena înainte de căderea serii.

Armand Gautier avea rău de înălțime. De fiecare dată când zbura cu avionul avea o teamă profundă, izvorâtă dintr-o dragoste excesivă față de propria persoană, care acum se combina cu agitația obișnuită de pe coasta Greciei în sezonul turistic, ceea ce îi provoca o stare de rău violent. Era un bărbat înalt, ascetic, cu trăsături intelectuale, frunte înaltă și gura crispată într-o expresie sardonică. La douăzeci și doi de ani, Gautier a contribuit la crearea noului val din industria cinematografică franceză, iar în anii care au urmat a avut succes și în domeniul teatrului. Acum, recunoscut ca unul dintre cei mai mari directori de film din lume, Gautier trăia din plin acest rol. Până în ultimele douăzeci de minute, zborul a fost foarte plăcut. Stewardesele l-au recunoscut și s-au agitat în jurul lui, lăsându-l să înțeleagă că îi stăteau la dispoziție și pentru alte activități. Câțiva pasageri au venit la el și i-au spus cât de mult îi admiră filmele și piesele de teatru. Dar pe el l-a interesat doar studenta aceea drăguță de la Colegiul St. Anne, din Oxford. Scria acum o teză despre teatru, pentru profesorul ei și a ales ca temă activitatea lui Armand Gautier. Discuția lor a mers bine până când fata a rostit numele Noellei Page.

— Ați fost directorul ei, nu-i așa? a întrebat ea. Sper că voi reuși să intru la proces. Va fi un circ.

Gautier se trezi strângând cu putere brațele fotoliului și această reacție l-a surprins. Chiar după toți acești ani amintirea Noellei îi producea o suferință foarte vie. Nimeni nu l-a mângâiat vreodată cum a făcut-o ea și nimeni nu îl va mai mângâia la fel. De acum trei luni, de când Gautier a citit despre arestarea Noellei, nu s-a mai putut gândi la nimic altceva, l-a trimis telegrame, i-a scris, s-a oferit să o ajute, dar nu a primit niciodată răspuns. Nu dorea să participe la proces dar nici nu putea sta departe. În sinea sa se scuza că dorește să vadă cât de mult s-a schimbat Noelle. Și totuși, în intimitate, trebuia să recunoască adevăratul motiv. Omul de teatru din el trebuia să fie prezent, trebuia să participe la dramă, să studieze chipul Noellei în timp ce judecătorul îi va spune dacă va trăi sau va muri.

Vocea metalică a pilotului se auzi în interfon, anunțând că vor ateriza la Atena în trei minute și emoția la gândul că o va vedea din nou pe Noelle, îl făcu pe Armand Gautier să uite răul de înălțime.

Doctorul Israel Katz zbura spre Atena de la Capetown, unde lucra ca neurochirurg, șef de personal la spitalul Groote Schuur, un spital construit de curând. Israel Katz era recunoscut ca unul dintre cei mai mari neurochirurgi din lume. Revistele medicale anunțau continuu noile sale cercetări. Printre pacienții săi se afla acum un prim-ministru, un președinte și un rege.

Se rezemă confortabil de spătarul fotoliului, în avionul BOAC. Era un bărbat de înălțime medie, cu o față inteligentă și expresivă, ochii de un căprui intens și mâinile suple, mereu agitate. Doctorul Katz era obosit și din această cauză începuse să simtă obișnuita durere din piciorul drept, piciorul amputat acum șase ani.

A avut o zi lungă. A făcut o operație înainte de revărsatul zorilor, a vizitat pacienții, apoi a participat la ședința Consiliului de Conducere, de unde a plecat direct la aeroport și a luat avionul spre Atena. Soția sa, Esther, a încercat să-l convingă să nu plece.

— Acum nu mai poți face nimic pentru ea, Israel.

Poate că avea dreptate, dar Noelle Page și-a riscat odată viața pentru a o salva pe a lui și el se simțea dator. Gândindu-se acum la Noelle avea același sentiment indescriptibil, pe care l-a avut de fiecare dată în prezența ei. I se părea că amintirea ei putea estompa toți acești ani care i-au separat. Sigur, era o fantezie romantică. Nimic nu putea aduce înapoi acei ani. Doctorul Israel Katz simți tremurul avionului, observă trenul de aterizare, în timp ce aparatul începea coborârea. Privi pe hublou și văzu panorama orașului Cairo unde va lua un avion TAE spre Atena — și spre Noelle. Era vinovată de crimă? În timp ce avionul atingea pista, doctorul se gândi la cealaltă crimă oribilă pe care Noelle a comis-o la Paris.

Philippe Sorel se afla pe puntea yachtului personal privind spre portul Piure. I-a făcut plăcere călătoria pe mare, pentru că a fost una din rarele ocazii când a reușit să scape de fani. Sorel era o atracție pentru întreaga lume deși ascensiunea sa a fost împotriva tuturor așteptărilor. Nu era un bărbat frumos. Dimpotrivă. Avea fața unui boxer care a pierdut ultimele zece meciuri — a avut nasul rupt de mai multe ori, avea părul rar și șchiopăta ușor în mers. Dar nimic din toate aceste lucruri nu conta, pentru că Philippe Sorel avea sex appeal. Era un bărbat educat, vorbea blând și acest amestec de blândețe lăuntrică și chip de șofer înnebunea femeile și îi făcea pe bărbați să îl considere un erou. Acum, în timp ce yachtul său se apropia de port, Sorel se întreba din nou ce caută el aici. A amânat un film pe care dorea să îl realizeze, numai pentru a participa la procesul Noellei. Era foarte conștient că se găsea singur și vulnerabil în fața ziariștilor, lipsit de protecția agenților și managerilor săi. Cu siguranță reporterii vor sugera că participarea sa la procesul fostei sale amante era o încercare de publicitate gratuită. Din orice punct de vedere ar fi privit problema, experiența se dovedea a fi agonizantă, dar Sorel trebuia să o vadă din nou pe Noelle, trebuia să știe dacă o poate ajuta. Yachtul aluneca ușor spre port, iar Sorel se gândi din nou la Noelle, acea Noelle pe care a cunoscut-o, pe care a iubit-o, cu care a trăit. Ajunse la aceeași concluzie: Noelle era capabilă să comită o crimă.

În timp ce yachtul lui Philippe Sorel se apropia de coasta Greciei, asistentul personal al Președintelui Statelor Unite se afla într-un Clipper Pan American, la o sută de mile în aer, îndreptându-se spre Aeroportul Hellenikon. William Fraser avea cam cincizeci de ani, era un bărbat prezentabil, cu părul alb, fața ridată și maniere autoritare. Acum privea fix un carnețel pe care îl ținea în mână, dar căruia nu i-a întors pagina de mai bine de o oră. Fraser s-a învoit pentru această călătorie, deși Congresul trecea printr-o criză politică. Știa foarte bine cât de dureroase vor fi următoarele săptămâni și totuși simțea că nu are de ales. Era o călătorie de răzbunare și gândul acesta îl umplea de satisfacție. În mod deliberat Fraser își alungă gândurile despre procesul care avea să înceapă mâine și privi pe hubloul avionului. Dedesubt văzu o barcă legănându-se agale spre coasta Greciei.

Auguste Lanchon avea rău de mare și de trei zile era îngrozit. Avea rău de mare pentru că vaporul pe care s-a îmbarcat la Marsilia a intrat în raza de acțiune a mistralului; era îngrozit pentru că se temea că soția sa va afla ce făcea el. Auguste Lanchon avea șaizeci de ani, era un bărbat chel și gras, cu picioare scurte și îndesate și o față a cărei expresie era întărită de ochii bulbucați și buzele subțiri între care atârna veșnic o țigară mototolită. Lanchon avea un magazin de îmbrăcăminte la Marsilia și nu-și putea permite — cel puțin așa îi spunea mereu soției sale — o vacanță ca oamenii bogați. Bine, își reaminti el, dar aceasta nu era o vacanță. Trebuia să o mai vadă o dată pe draga lui Noelle. După ce l-a părăsit, în toți acești ani, el i-a urmărit cu aviditate ascensiunea, citind cu lăcomie rubricile de scandal ale revistelor. Când Noelle a jucat primul rol într-o piesă de teatru, el a luat trenul spre Paris, să o vadă și numai secretara aceea proastă a fost vinovată că ei nu s-au întâlnit. Mai târziu a văzut filmele în care a jucat Noelle, le-a văzut de nenumărate ori, amintindu-și cu nostalgie cum a făcut dragoste cu ea. Deși această excursie era foarte costisitoare, Auguste Lanchon știa că merită fiecare bănuț. Prețioasa lui Noelle își va aminti vremurile bune trăite împreună și îl va ruga să o protejeze. El va mitui judecătorul și câțiva funcționari — dacă nu costa prea mult — și Noelle va fi eliberată, el o va instala într-un apartament la Marsilia și ea îi va sta la dispoziție, după pofta inimii.

Doamne, dacă nu ar afla soția lui!

În inima Atenei, Frederick Stavros muncea într-un birou modest la etajul al doilea al unei clădiri dărăpănate din cartierul Monastiraki. Stavros era un tânăr harnic și ambițios, care lupta din greu să se afirme în profesia pe care și-a ales-o. Pentru că nu-și putea permite să angajeze un asistent făcea singur toată munca migăloasă de cercetare a cazurilor. Nu-i plăcea această latură a activității sale, dar la cazul acesta o făcea conștiincios pentru că știa că dacă va câștiga procesul va fi renumit și nu va trebui să se mai gândească la ziua de mâine. Va reuși să cumpere un birou luxos, să angajeze funcționari și să se înscrie la cel mai modern club, Athenee Lesky, unde îi va întâlni pe potențialii săi clienți. De fiecare dată când Frederick Stavros ieșea acum în lume, era recunoscut și oprit pe stradă de oameni care i-au văzut fotografia în ziar. În câteva săptămâni a trecut pragul anonimatului și a devenit avocatul care îl apăra pe Larry Douglas. În sufletul său Stavros trebuia să recunoască faptul că nu avea clientul cel mai bun. Ar fi preferat să o apere pe strălucitoarea Noelle Page, nu pe necunoscutul Larry Douglas, dar și el, Stavros, era un necunoscut. Pentru moment era mulțumit că devenise participant activ în cel mai senzațional proces de crimă a secolului. Dacă acuzații vor fi achitați, toată lumea se va umple de glorie. Un singur lucru îl neliniștea pe Stavros, nu îi dădea pace. Ambii acuzați erau învinuiți de a fi comis aceeași crimă, dar pe Noelle Page o apăra un alt avocat. Dacă Noelle Page era achitată și Larry Douglas era condamnat… Stavros se cutremură și încearcă să-și alunge din minte acest gând. Reporterii îl întrebau mereu dacă el crede că acuzații sunt vinovați. Zâmbea în sinea sa de această naivitate. Ce importanță avea faptul dacă erau vinovați sau nu? Ei aveau dreptul la cea mai bună apărare pe care o cumpărau banii. În cazul său, Stavros recunoștea că ideea era puțin exagerată. Dar în cazul avocatului care o apăra pe Noelle Page… ah, aici aveau dreptate. Napoleon Chotas era cel mai strălucit avocat. Chotas nu a pierdut niciodată un proces important. Gândindu-se la acest lucru Frederick Stavros zâmbi în sinea sa. Pentru nimic în lume nu ar fi recunoscut față de altcineva, dar el plănuia să ajungă pe culmile gloriei folosindu-se de talentul lui Napoleon Chotas.

În timp ce Frederick Stavros muncea în biroul său modest, Napoleon Chotas participa la un dineu într-o casă luxoasă din cartierul select al Atenei, Kolonaki. Chotas era un bărbat firav și emaciat, cu ochii triști și o față ridată. Înfățișarea lui ascundea un creier incisiv și inteligent. Acum mânca desertul fără prea multă tragere de inimă, preocupat de procesul care avea să înceapă mâine. Cea mai mare parte a conversației din seara aceea s-a concentrat asupra procesului. S-a discutat la modul general pentru că invitații erau prea discreți ca să pună întrebări directe. Dar spre sfârșitul serii, când uzo și coniacul și-au făcut efectul, gazda a întrebat:

— Spune-ne și nouă, crezi că sunt vinovați?

Chotas a răspuns inocent:

— Cum ar putea fi? Unul dintre ei este clientul meu.

Vorbele spirituale au smuls zâmbete din partea oaspeților.

— Cum este de fapt Noelle Page?

Chotas ezită un moment.

— Este o femeie foarte neobișnuită, răspunse el cu grijă. Este frumoasă și talentată…

Spre surprinderea sa descoperi că nu dorește să vorbească despre ea. De fapt nimeni nu ar fi reușit să o descrie pe Noelle în cuvinte. Până acum câteva luni el însuși știa vag de existența ei, ca persoană renumită de care se ocupau ziarele mondene și care poza pentru copertele revistelor. Nu a văzut-o niciodată și dacă s-a gândit vreodată la ea, a făcut-o cu disprețul indiferent pe care îl simțea față de toate actrițele. Toate erau numai trup și nu aveau minte deloc. Dumnezeule, cât greșise! Din momentul în care a întâlnit-o pe Noelle s-a îndrăgostit irevocabil de ea. Din pricina Noellei Page el a încălcat legea de căpătâi a meseriei sale: să nu te implici niciodată emoțional într-un caz. Chotas își amintea și acum după-amiaza aceea când i s-a cerut să o apere. Își împacheta bagajele pentru o vacanță de trei săptămâni pe care avea de gând să o petreacă la Paris și Londra împreună cu amanta sa. Atunci era convins că nimic nu-l va putea împiedica să plece în vacanță. Și totuși l-au împiedicat două cuvinte. Cu ochii minții revăzu scena — valetul a intrat în dormitor și i-a întins telefonul spunând: „Constantin Demiris”.

Pe insulă nu se putea ajunge decât cu elicopterul sau yachtul, dar atât aeroportul cât și portul erau patrulate douăzeci și patru de ore pe zi de gărzi înarmate. Insula era domeniul privat al lui Constantin Demiris și nimeni nu îndrăznea să vină aici dacă nu era invitat. De-a lungul anilor, a fost vizitat de regi și regine, președinți și ex-președinți, vedete de cinema, renumiți cântăreți de operă, scriitori și pictori faimoși în întreaga lume. Toți au venit aici cu emoție. Constantin Demiris era unul dintre cei mai bogați oameni din lume și unul dintre cei mai puternici, avea gust și stil și știa cum să cheltuiască banii pentru a crea frumosul.

Acum, Demiris stătea relaxat în fotoliul pufos din biblioteca bogat lambrisată și fuma o țigară egipteană, un amestec special de tutun făcut numai pentru el, gândindu-se la procesul care va începe mâine dimineață. De luni de zile, ziariștii au încercat să ajungă la el, dar el pur și simplu nu a fost disponibil. Era suficient că amanta sa avea să fie judecată pentru crimă, suficient că numele său va fi târât în mocirla acestui caz, fie și numai indirect. A refuzat categoric să exagereze publicitatea, acceptând interviuri. Se întreba ce simte Noelle acum, în acest moment, în celula închisorii de pe strada Nikodemous. Dormea? Era trează? Îi era frică de chinul care o aștepta? Se gândi la ultima discuție cu Napoleon Chotas. Avea încredere în Chotas și știa că acesta nu îl va dezamăgi. Demiris l-a lăsat intenționat pe avocat să înțeleagă că pentru el nu conta dacă Noelle era vinovată sau nu. Chotas trebuia să aibă grijă să se ridice la nivelul onorariului stupefiant pe care Constantin Demiris îl plătea, să o apere. Nu, nu avea nici un motiv de îngrijorare. Procesul va merge bine. Constantin Demiris era un om care nu uita niciodată nimic — își aminti că florile preferate ale Catherinei Douglas erau Triantafylias, frumoșii trandafiri grecești. Întinse mâna și luă carnețelul de pe birou. Scrise: Triantafylias. Catherine Douglas.

Măcar atât putea face pentru ea.