Despre Hristos

Prelegere

Ceea ce am atins cu dumneavoastră la întâlnirea precedentă a fost, de fapt, preludiul discuției noastre de astăzi, pentru că toate nu erau decât felurite abordări ale subiectului central din creștinism, anume, care este contribuția lui Hristos, care este semnificația lui Hristos pentru viața fiecărui creștin în parte.

Și atunci când tratăm subiectul mai îndeaproape, nu pot să nu remarc un lucru straniu, un lucru pe care îl constat la numeroase suflete ortodoxe, în numeroase familii dreptmăritoare. Iar constatarea este următoarea: adeseori, poposind la cineva, observ cu multă tristețe – chiar și în casele unor tineri slujitori bisericești – că în locul dedicat al casei, în "ungherașul sfânt", nu se află vreo icoană de-a Mântuitorului. În multe case ea lipsește cu desăvârșire. E drept, există icoane ale Maicii Domnului, din cele mai variate, sunt și o mulțime de icoane mai mici și mai mari ale Sfinților. Dar oamenii nici nu sesizează vreo lipsă prin faptul că nu au icoana lui Hristos. Ca să vă dați seama, în Epistola către Evrei, Ap. Pavel vorbește despre sfinți ca fiind "nor de mărturii" (Evrei 12:1). Se crează impresia, însă, că în mintea unor oameni acest "nor" devine atât de dens că nu mai lasă să se întrezărească "Soarele" după el – tocmai Acela despre Care aceia mărturisesc.

Sau, să zicem, cum se poate altfel ajunge la aceiași neglijență subconștientă (dar subconștient înseamnă și adevărat, cel puțin în cazul dat), la această neatenție față de Hristos. În arta iconografiei există un principiu prin care se pune în evidență valoarea personajului prin statură – cu cât este mai important personajul, cu atât mai mare (dimensional) apare el pe icoană. Dimpotrivă, personajele secundare vor fi reprezentate prin dimensiuni mai mici. Spre exemplu, pe icoană, împăratul și cei supuși lui – împăratul va fi reprezentat ca stând deasupra tuturor, sau în alt caz, pe icoană, Hristos cu Sfinții Săi – Sfinții vor fi pictați uneori cu două-trei măsuri mai jos față de Hristos. Nu e vorba doar de Tradiția Ortodoxă: în toată arta zisă "ideografică" se procedează la fel. Dat fiind acest principiu din pictura religioasă, devine mai clară uimirea cu care întâlnești acele "iconostase" din casele noastre, pe care – chiar dacă este – icoana Mântuitorului nu este decât foarte mică. Iar în centru se pune, arbitrar, icoana cea mai mare, cea mai "frumușică", din cele disponibile. În felul acesta, o icoană a Sf. Nicolae-mai mare – va sta pe centru, iar icoana lui Hristos – undeva deoparte. Nu este o atitudine plauzibilă: Hristos trebuie să stea pe centrul vieții noastre toate.

Ca aceasta să devină și convingerea dumneavoastră, vom lua aminte, astăzi, la Evanghelie, să ne dăm seama ce loc ocupă Hristos pe filele biblice.

Înainte de a purcede, însă, să mai facem o constatare, particulară gândirii religioase. O persoană cu adevărat religioasă, se va preocupa mai ales de cugetarea la – și de grija față de – viitorul său. Conștiința religioasă se interesează nu atât de întrebările despre proveniența noastră, despre originea lumii, cât – mai ales – de problema destinației noastre finale, de soarta din urmă a tuturor. Amintiți-vă, cum spunea Cuviosul Serafim de Sarov: "Doamne, cum îmi va fie mie să mor?".

Aceiași particularitate se atestă și în narațiunea biblică. În prelegerea trecută am discutat despre începutul lumii – vă amintiți, "La început Dumnezeu a creat cerul și pământul" – dar iată că această relatare mai cere o precizare. E vorba de faptul că în orice sistem religios-filosofic, descrierea începutului lumii se face, de regulă, ca proiecție în trecut a așteptărilor escatologice. Cu alte cuvinte, omul își concepe o speranță, că pentru noi oamenii, că pentru a noastră lume, e posibil un anume viitor.

Desigur, nu neapărat speranță – la fel de bine omul își poate concepe și o teamă față de un careva viitor. După care, firește, va căuta să fie și consecvent [logic], ajungând să-și explice că pentru ca acest viitor al lumii să se producă, se cuvine și un trecut – un început – pe potrivă. Spre exemplu, imaginându-și un viitor în care toată materia, toate individualitățile, se vor "absorbi" în absolutul divin.

Acest gânditor va fi constrâns să-și închipuie și o stare de început a lumii similară, un fel cum au "izvorât" acelea din respectivul absolut divin. Dacă absolutul este așa "dornic" să le "absoarbă" pe toate în sine – este limpede că lumea nu putea să provină prin "consimțământul liber" al acestuia, ci printr-un oarecare păcat, printr-o oarecare tulburare sau calamitate originară.

Speranța biblică este cu totul alta. În Vechiul Testament se regăsește în cuvintele dreptului Iov: "în trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. în ziua cea de pe urmă, [Dumnezeu] va ridica iar din pulbere această piele a mea ce se destramă. ochii mei, nu ai altuia, Îl vor privi" (Iov 19:25-27) [ajustat după traducerea rusească]. Această speranță culminează pe paginile Noului Testament, prin făgăduința Cerului Nou și a Pământului Nou în Împărăția lui Dumnezeu. E remarcabil cum în Împărăția lui Dumnezeu, nu va "sta" doar Dumnezeu, ci și altceva și altcineva, vom fi și noi cu dumneavoastră. Cu toate că Dumnezeu le va umple pe toate în veci, totuși se va găsi și pentru oameni – inclusiv așa cum suntem astăzi, din trup și suflet – un viitor, un viitor în veșnicie. Ca să justifice o asemenea speranță, Providența S-a îngrijit – corespunzător – să înscrie, încă din primele rânduri de Scriptură, felul minunat cum a fost adusă la existență această altă realitate, ciudată și ne-dumnezească. Dumnezeu în "afara" Sa, în "neant", crează lumea, pentru ca mai apoi, să o cheme la co-muniune cu plinătatea Sa.

Permiteți-mi să reiterez. Când zicem că Dumnezeu a făcut lumea din nimic, să înțelegem că, de fapt și-a "mărginit" prezența Sa atunci când crea spațiul, timpul, lumea materială și că într-un fel, Se "retrăgea" de acolo, oferindu-le acestora [celor create] "autonomie" – El Singur rămânând în așteptare: "Iar acum, mă lăsați să intru. Dar să o faceți de bunăvoie [liber] ". În caz că omul nu se lasă înduplecat, se reactualizează acea nimicnicie primordială a existenței noastre, pentru că asta este în esență viața noastră – o existență "scoasă" din neant. Lăsată în voia ei, se destramă, pentru că omul în sine e lipsit de principiul vital pe care și-l însușește numai prin co-muniune cu ceea ce se cheamă VIAȚA cu litere mari. E limpede, dar, că ruperea acestei comuniuni va scoate la iveală "înrudirea" noastră cu neantul din care am fost luați, iar omul, în separare de Dumnezeu, devine bolnăvicios, se sufocă, se corupe și moare. Tocmai astea au fost, spre regret, primele dibuiri ale omului: am încercat să ne descurcăm de unii singuri, fără Dumnezeu, prin detașare de la comuniunea cu El, Singura Punte între existență și non-existență. Întorcând fața de la Dumnezeu, am pășit pe tărâmul morții.

Am mai văzut cu dumneavoastră, în primul capitol de la Facere, că Dumnezeu a creat lumea în șase zile – și nu într-o clipeală – iar prin acest din urmă fapt, s-a făcut cunoscută și o trăsătură remarcabilă a Creatorului, aparte de cele ce țin de creație. Era un fel de a spune că Dumnezeu este îndelung-răbdător, că "știe" să îngăduie imperfecțiunea în lume. Acel "pământ", deși "netocmit și gol", era totuși simpatic [blând] în ochii Creatorului – dincolo de perfecțiunea formală și de plenitudinea vitală de care abia urma să se bucure.

Dumnezeu este dragoste și Dumnezeu este Tatăl. Iată prin excelență rațiunile pentru care Creatorul îngăduie o creațiune pângărită [nereușită] și nu o nimicește, chiar dacă ea Îl refuză. Omul, părăsindu-L pe Dumnezeu, a pășit spre moarte. Iar pentru Dumnezeu aceasta nu înseamnă decât un singur lucru: "Fie. Voi merge după el".

Să luăm aminte la cele spuse, pentru că înseamnă mult. Atunci când parcurgem scrierile Noului Testament și dăm de parabola cu oaia pierdută, să chibzuim un pic asupra motivului pentru care păstorul pleacă în căutarea-l. La ce bun să o găsească? Oare ca să o jupoaie? Oare ca să o pedepsească exemplar, spre a tututor învățătură, să se știe ce este Suprema Justiție și cum legea se cuvine a fi împlinită? Departe acest gând! Păstorul o face pentru altceva: o caută să-l redea siguranța. Păstorul o vrea acolo unde nu sunt lupii răpitori.

Omul s-a îndepărtat mult de la Dumnezeu, deci Dumnezeu trebuie să vină la el. Dumnezeu trebuie să Se facă om. [text reajustat]

Permiteți-mi, aici, să fac o mică remarcă: în gândirea unor Sfinți Părinți bizantini se poate citi următoarea reflecție la acest subiect. Dacă omul nu era să cadă în păcat, Dumnezeu oricum ar fi venit la el. Ceea ce avea să difere, totuși, în cazul acesta, era Întruparea ne-dureroasă și ne-pătimitoare. Nu se ajungea la Cruce. Doar Naștere, fără Cruce, fără Îngropare.

Dar omul a căzut. A pășit în tărâmul morții, deci trebuie recuperat, trebuie "scos" de acolo. Și iată Dumnezeu se pornește după el, îl caută pe pământ, iar când pe vreunul nu-l găsește, coboară chiar mai jos, în infern.

Vom reveni, pe parcurs, la aceste cugetări și anume: ce înseamnă plecarea lui Dumnezeu în căutarea omului, care pe drept cuvânt se cheamă Mântuire [l.rus. "Salvare"], pentru că anume lucrarea Mântuitorului [l.rus."Salvatorul"] și stă în a scăpa pe "accidentat", localizându-l și degajându-l de sub "dărâmături".