Dezvaluiri socante

Dezvaluiri socante de Nora Roberts

Prolog

12 decembrie, 1974

Lui Douglas Edward Cullen îi venea să facă pipi. Nervozitatea, emoția și Cola pe care o băuse în timpul mesei de la McDonald’s, ca răsplată pentru că fusese cuminte în timp ce mămica făcea cumpărături, se combinau pentru a face să-i plesnească vezica lui de numai trei ani. Pradă chinului delicios, dansa de pe un picior pe altul, în pantofii lui roșii.

Inima-i bătea atât de puternic încât se aștepta să-i explodeze, dacă nu țipa cât mai tare sau nu fugea cât îl țineau picioarele. Îi plăceau exploziile de la televizor, dar mămica îi spusese că trebuia să fie cuminte. Dacă băiețeii nu erau cuminți, Moșul le punea în ciorapi cărbuni în loc de jucării. Nu știa sigur ce era un cărbune, dar știa că voia jucării, drept care țipa și fugea doar în mintea lui, așa cum îl învățase tăticul să facă atunci când era foarte, foarte important să stea nemișcat.

Omul de zăpadă de lângă el, mai gras decât mătușa Lucy, zâmbea. Douglas nu știa ce mâncau oamenii de zăpadă, dar acesta cu siguranță era lacom.

Nasul de un roșu viu al lui Rudolph, renul lui favorit, se aprindea și se stingea și pe Douglas îl usturau ochii. Încerca să se distreze numărând punctișoarele roșii ce-i pluteau pe dinainte. Un, doi, trei! Trei puncte roșii! Ha, ha, ha, ha, ha!

Mall-ul vuia de acordurile muzicii de Crăciun, de strigătele celorlalți copii, de plânsete de bebeluși. El știa prea bine cum plânge un bebeluș, acum că avea o surioară. Când bebelușii plâng, trebuie să-i iei în brațe și să te plimbi cu ei cântând sau să te așezi în balansoar și să-i bați pe spate până când râgâie.

Bebelușii pot râgâi foarte tare, dar nimeni nu-i pune să se scuze, fiindcă nu știu să vorbească.

În clipa aceea Jessica nu plângea. Dormea în cărucior și arăta ca o păpușică, în rochița ei roșie cu volane albe.

Așa o numea bunica pe Jessica. Păpușica ei. Uneori, însă, Jessie plângea până când fața i se schimonosea și se făcea roșie ca focul. Nimic n-o oprea din plâns, nici cântatul, nici plimbatul, nici balansoarul. Și atunci nu mai arăta ca o păpușă. Era rea și nebună. Când se întâmpla asta, mămica obosea și nu se mai juca cu el. Înainte de a veni Jessica în burta ei, nu fusese niciodată atât de obosită încât să nu se joace cu el. Uneori regreta că are o surioară care plângea, făcea caca în chiloți și o obosea pe mămica prea tare ca să se mai joace cu el, dar de cele mai multe ori era OK. Îi plăcea s-o privească cum dădea din piciorușe, iar când îl prindea de deget, îl făcea să râdă.

Bunica spunea că trebuia s-o apere pe Jessica, fiindcă asta fac frații mai mari. Fusese atât de îngrijorat, încât într-o seară se culcase lângă leagănul ei, ca să nu vină monștrii care trăiau în debara noaptea, s-o mănânce.

Dimineața se trezise însă în patul lui, și își spusese că, probabil, visase că se dusese s-o apere.

Coada înaintă puțin, și Douglas aruncă o privire cam stânjenită spre elfii zâmbitori care dansau prin atelierul Moșului. Păreau răi și nebuni, ca Jessica atunci când plângea foarte tare.

Dacă Jessica nu se trezea, n-avea s-ajungă să stea pe genunchii Moșului. Era o prostie că o îmbrăcaseră așa de elegant ca să se-așeze pe genunchii lui Moș Crăciun; ea nu putea să se scuze când râgâia și nici să-i spună Moșului ce dar voia.

Dar el putea. El avea trei ani și jumătate. Era băiat mare. Toți spuneau așa.

Mămica se lăsă pe vine și-i vorbi încet. Când îl întrebă dacă nu voia să facă pipi, Douglas clătină din cap. Mămica părea obosită, și-i era teamă că dacă se duceau la toaletă n-aveau să se mai întoarcă la coadă ca să-l vadă pe Moșul. Mămica îl strânse de mână, îi zâmbi și-i promise că nu va mai dura mult.

Douglas voia o mașinuță Hot Wheels, un soldat Joe, un garaj Fisher-Price, niște mașinuțe Matchbox și un buldozer mare și galben, ca acela pe care-l primise prietenul său Mitch, de ziua lui.

Jessica era prea micuță ca să se joace cu jucării adevărate. Ea primea doar lucruri de fetițe, rochițe caraghioase și animale de pluș. Fetele erau cam prostuțe, iar fetițele proaste de-a binelea.

El îi va spune însă Moșului despre Jessica, astfel încât acesta să nu uite să-i aducă și ei cadouri, când va veni la ei acasă coborând pe coș.

Mămica stătea de vorbă cu cineva, dar Douglas nu asculta. Nu-l interesa ce vorbeau oamenii mari. Coada înainta, și el îl văzu pe Moș Crăciun.

Era mare. Douglas se înfioră de teamă. Moșul nu părea chiar atât de mare în desenele animate sau în pozele din cărțile cu povești.

Moșul ședea pe tron, în fața atelierului. În jur erau o mulțime de elfi, reni și oameni de zăpadă, care-și mișcau capetele și zâmbeau.

Barba Moșului era foarte lungă. Abia dacă i se vedea fața. Când scoase un ho, ho, ho gros și tunător, sunetul strânse vezica lui Douglas ca o mână rea. Luminile fulgerau, un bebeluș orăcăia, elfii rânjeau.

Acum era băiat mare, băiat mare. Nu-i era frică de Moș Crăciun.

Mămica îl trase de mână și-i spuse zâmbind s-o ia înainte: „Du-te și șezi pe genunchii Moșului”.

Douglas făcu un pas înainte, apoi încă unul. Picioarele începuseră să-i tremure. Moșul îl luă în brațe.

Sărbători fericite! Ai fost cuminte?

Spaima sfâșie inima lui Douglas ca un cuțit. Elfii îl înconjurau, nasul roșu al lui Rudolph clipea, omul de zăpadă întoarse capul spre el și îi zâmbi larg.

Uriașul în costum roșu îl ținea strâns și-l privea cu ochi mici, mici de tot.

Țipând și zbătându-se, Douglas se rostogoli de pe genunchii Moșului, se lovi rău de platformă și făcu în pantaloni.

Oamenii se agitau pe deasupra lui, așa că nu putea decât să stea ghemuit și să plângă.

Apoi apăru mama, care-l trase spre ea. Era alarmată, pentru că Douglas se lovise la nas și-i curgea sânge.

Îl sărută, îl mângâie și nu-l certă pentru că-și udase pantalonii. Douglas continua să respire sacadat și se ghemui la pieptul ei. Ea îl strânse cu putere, apoi îl ridică astfel încât să-i poată rezema capul de umărul ei. Continuând să-l alinte, se întoarse. Și începu să țipe. Și să fugă.

Agățat de ea, Douglas se uită în jos și văzu căruciorul Jessicăi – gol.

PARTEA I

Povara

Ne ducem unde voim, pe suprafața lucrurilor,

oameni au trecut pe-acolo înaintea noastră.

HENRY DAVID THOREAU

1

Proiectul Antietam Creek fu stopat, când plugul buldozerului lui Billy Younger dezgropa primul craniu. Era o surpriză neplăcută pentru Billy, care stătea ghemuit în cabina de metal a mașinii, înjurând transpirat în arșița de iulie. Soția lui se împotrivea cu strășnicie subdiviziunii propuse și cu vocea ei stridentă îi ținuse o predică, dimineața, în timp ce Billy încerca să mănânce ochiurile cu cârnați.

Personal, pe Billy îl durea-n cot de subdiviziune, dar munca era muncă, iar Dolan plătea bine, suficient de bine ca să compenseze cicălelile continue ale lui Missy. Cața naibii îi tăiase pofta de mâncare, iar un bărbat avea nevoie de un mic dejun consistent când se spetea muncind ziua-ntreagă. Ceea ce reușise să înfulece înainte ca trăncăneala lui Missy să-i taie apetitul îi cădea acum greu, constată el enervat, de dogoarea umedă și afurisită de afară. Smuci de manete, mulțumit că mașina n-avea să-i facă niciodată capul mare pentru că încerca să muncească. Nimic nu-i plăcea lui Billy mai mult, chiar și pe canicula blestemată a lui iulie, decât să-nfigă plugul cât toate zilele în pământ și să-l simtă mușcând cu poftă. Dar scoaterea la iveală a unei hârci murdare și holbate, o dată cu țărâna grasă din adânc, era de ajuns ca să-l facă, în ciuda celor o sută douăzeci de kile ale lui, să zbiere ca o fetișcană și să sară din buldozer sprinten ca o balerină.

Colegii îl vor sâcâi de-acum fără milă, până când îi va trage un pumn în nas celui mai bun prieten, ca să-și recâștige bărbăția.

În după-amiaza aceea de iulie avea însă să fugă prin șantier cu aceeași viteză și aproape cu aceeași agilitate, ca pe terenul de fotbal, în vremurile lui de glorie din liceu.

După ce își trase sufletul și-și regăsi șirul vorbelor, îi dădu raportul maistrului, iar acesta îi raportă mai departe lui Ronald Dolan.

Până când sosi șeriful de comitat, muncitorii curioși mai deshumaseră câteva oase. Fusese chemat și medicul legist, iar o echipă de știri locală îi intervievă pe Billy, pe Dolan și pe alții care puteau ajuta la umplerea spațiului de emisie pentru actualitățile de seară.

Se duse vestea. Se vorbea de o crimă, de gropi comune, de ucigași în serie. Degetele lacome storceau zeama din ciorchinii zvonurilor. La încheierea examenului medical, când oasele fură declarate destul de vechi, anumiți oameni nu știau sigur dacă erau mulțumiți sau dezamăgiți.

Pentru Dolan, care făcuse față la petiții, proteste și somații, ca să transforme cei cincizeci de acri virgini de pajiște mocirloasă și pădure într-o zonă rezidențială, vechimea oaselor nu conta, deoarece simpla lor existență îi stătea ca un cui în cap.

Două zile mai târziu, când Lana Campbell puse picior peste picior adresându-i un zâmbet fudul, Dolan abia se stăpâni să nu-i ardă una-n mutra ei drăgălașă.

— Vei constata că ordinul judecătoresc e destul de clar, îi spuse avocata zâmbitoare.

Ea fusese una dintre cele mai sonore voci care se împotriviseră construcției și acum avea suficiente motive să zâmbească.

— N-ai nevoie de niciun ordin. Am întrerupt lucrul. Cooperez cu poliția și cu comisia de planificare.

— Să zicem că e doar o măsură de siguranță în plus. Comisia de planificare a comitatului ți-a acordat șaizeci de zile ca să întocmești un raport și s-o convingi că lucrările voastre pot continua.

— Cunosc sforăriile, scumpo. Dolan construiește case-n comitatul ăsta de patruzeci și șase de ani.

Îi spunea „scumpo“ ca s-o enerveze, dar Lana nu făcu decât să zâmbească strepezit.

— M-au angajat societățile de istorie și de conservare. Îmi fac doar datoria. Membrii corpului didactic de la catedrele de arheologie și antropologie ale Universității din Maryland vor veni să viziteze șantierul. Ca persoană de legătură, îți cer să le permiți să recolteze și să analizeze eșantioane.

— Avocat de comitat, persoană de legătură… comentă Dolan, un om masiv, cu chip rumen, de irlandez, rezemându-se de spătarul scaunului. Da’ știu că ești ocupată, cucoană.

Dolan își vârî degetele mari sub bretele. Mereu purta bretele roșii, peste o cămașă de lucru albastră. Un soi de uniformă, așa o considera. Uniforma oamenilor simpli, a clasei muncitoare care dusese orașul și țara lui pe culmile gloriei. Indiferent care-i era contul din bancă – și și-l cunoștea până la ultimul bănuț – n-avea nevoie de haine fandosite ca să se dea mare. Încă mai circula cu o macara. De fabricație americană.

Dolan se născuse și crescuse în Woodsboro, spre deosebire de drăgălașa avocată de la oraș. El nu avea nevoie nici de ea, nici de altcineva care să-i spună ce-i era util comunității lui. De fapt, știa mai bine decât mulți membri ai comunității ce era mai bun pentru Woodsboro. Era un om care privea în viitor și, în același timp, avea grijă de viitorul lui.

— Amândoi suntem oameni ocupați, așa că voi trece direct la subiect.

Lana era convinsă că urma să șteargă rânjetul acela condescendent de pe mutra lui Dolan.

— Nu poți continua lucrările înainte ca șantierul să fie examinat de reprezentanții comitatului, iar pentru asta trebuie să se preleveze mostre. Orice artefacte excavate nu-ți vor fi de niciun folos. Știm amândoi că, în privința asta, cooperarea va contribui mult la rezolvarea problemelor dumitale de imagine.

— Nu le consider probleme, replică Dolan, desfăcându-și brațele vânjoase de muncitor. Oamenii au nevoie de case. Comunitatea are nevoie de locuri de muncă. Proiectul Antietam Creek oferă și una și alta. Ăsta se numește progres.

— Treizeci de locuințe noi. Intensificarea traficului pe niște drumuri inadecvate, aglomerarea școlilor deja suprapopulate, pierderea farmecului rural și a spațiului natural.

Acel „scumpo“ nu reușise s-o irite, dar vechile argumente, da. Lana trase aer în piept, apoi îl expiră încet.

— Comunitatea a luptat împotriva proiectului. E vorba de „calitatea vieții“. Dar asta-i altă problemă, continuă ea, înainte ca Dolan să poată răspunde. Până când oasele vor fi testate și datate, sunteți blocați.

Bătu cu degetul în ordinul judecătoresc și continuă:

— Probabil că Dolan Development vrea ca procesul să se accelereze. Poți plăti testarea. Datare cu radioactiv.

— Să plătesc…?!

„Mda“, își spuse ea, „acum cine-a câștigat?“

— Ești proprietarul terenului. Și al artefactelor. Știi că vom lupta împotriva construcțiilor, îngropându-te în ordine judecătorești și somații până se rezolvă totul. Plătește cei doi dolari, domnule Dolan, continuă Lana, ridicându-se în picioare. Avocații dumitale îți vor da același sfat.

Lana așteptă ca ușa biroului să se închidă în urma ei și abia apoi își permise să zâmbească. Ea porni cu pași calmi, trăgând adânc în piept aerul dens al zilei de vară, în timp ce privea în lungul străzii principale din Woodsboro, stăpânindu-și dorința de a dansa de încântare. Ar fi fost prea nedemn, dar fu cât pe ce să-și continue drumul în pas săltat, ca o puștoaică de zece ani. Era orașul ei. Comunitatea ei. Casa ei. Și așa era de când se mutase de la Baltimore, cu doi ani în urmă.

Era un oraș plăcut, cu tradiții istorice, alimentat de bârfe, protejat de distanță și de umbrele înalte ale munților Blue Ridge împotriva extinderilor urbane.

Mutarea la Woodsboro constituise o schimbare uriașă pentru o fată născută și crescută într-un mare oraș. Dar, după decesul soțului ei, nu mai putuse suporta amintirile de la Baltimore. Moartea lui Steve o marcase profund. Avusese nevoie de aproape șase luni ca să-și regăsească echilibrul, să iasă din pâcla cleioasă a durerii și să facă față vieții. Îi era în continuare dor de Steve. Locul ocupat de el în existența ei rămăsese gol, însă trebuia să funcționeze în continuare. Și apoi, mai era și Tyler. Copilul ei. Băiatul ei. Comoara ei. Nu-l putea aduce înapoi pe tăticul lui, dar putea să-i ofere o copilărie cât mai fericită. Acum avea spațiu unde să alerge un câine, și vecini, și prieteni, și o mamă în stare de orice ca să-l știe fericit și în siguranță.

Lana se uită la ceas. Era ziua în care Ty se ducea la prietenul lui, Brock, după programul de la grădiniță. Peste o oră, urma s-o sune pe Jo, mama lui Brock, doar ca să se asigure că totul era în ordine.

Se opri la intersecție, așteptând lumina verde a semaforului. Traficul era lent, ca întotdeauna în orașele mici.

Lana nu arăta ca o locuitoare dintr-un oraș mic. Garderoba ei fusese aleasă cândva, pentru a corespunde cu imaginea unei avocate în ascensiune de la o mare companie urbană. Și-o fi mutat ea firma într-un orășel cu nici patru mii de locuitori, dar asta nu însemna că nu putea să se îmbrace, în continuare, ca o femeie de succes.

Purta un taior de vară din in albastru, a cărui croială clasică îi punea în evidență trupul suplu și delicat. Părul blond îi încadra fața plăcută. Avea ochi albaștri, rotunzi, un nas în vânt și o gură arcuită senzual.

Lana intră în Treasured Pages, zâmbindu-i omului de la tejghea, și, în sfârșit, execută dansul victoriei.

Roger Grogan își scoase ochelarii înălțându-și sprâncenele argintii și stufoase. Era un bărbat de șaptezeci și cinci de ani încă viguros și în formă, cu un chip care o ducea pe Lana cu gândul la un spiriduș poznaș. Purta o cămașă albă cu mâneci scurte, iar părul, o combinație de alb și argintiu, îi exploda în zulufi rebeli.

— Pari destul de plină de tine. Cre’ că l-ai văzut pe Ron Dolan.

— Chiar de-acolo vin, răspunse Lana, și mai făcu o piruetă, înainte de a se rezema de tejghea. Ar fi trebuit să vii cu mine, Roger, să-i vezi mutra.

— Ești prea aspră cu el, o dojeni Roger, bătând-o cu un deget peste nas. Nu face decât ce crede el că e bine.

Lana se mulțumi doar să-și încline capul, și Roger izbucni în râs.

— N-am spus că-s de-acord cu el. Băiatu’ e tare de cap, la fel cum era și babacu-său. N-are minte să vadă dacă o comunitate e dezbinată și din ce cauză. Trebuie să se mai gândească.

— O să se gândească acum, îi promise Lana. Testarea și datarea acelor oase îi vor aduce niște amânări prelungite. Și dacă avem noroc, vor fi destul de vechi ca să atragă atenția – atenția la nivel național – asupra șantierului. Putem tergiversa lucrările luni de zile, poate chiar ani.

— Și el e la fel de căpos ca tine. Deja ai reușit să-l ții în loc câteva luni.

— Cică-i progres, ceea ce face el! mormăi Lana.

— Nu-i singurul care gândește așa.

— Singurul, nesingurul, se înșală. Nu poți planta casele așa cum semeni porumbul. Pronosticurile noastre arată că…

Roger ridică o mână.

— Bați la uși deschise, doamnă avocat.

— Mda… oftă ea. După ce obținem expertiza arheologică, vom mai vedea. Abia aștept. Între timp, cu cât se amână redeschiderea lucrărilor, cu atât mai mult pierde Dolan, iar noi câștigăm timp ca să adunăm bani. S-ar putea să accepte totuși să vândă terenul Societății de conservare din Woodsboro. Ce-ar fi să mă lași să te invit la masă? Putem sărbători victoria de azi.

— Ce-ar fi să lași tu un tip tânăr și arătos să te invite la masă?

— Ar fi o mare prostie, pentru că mi-ai furat inima, Roger, de prima dată când te-am văzut

Nu era departe de adevăr.

— De fapt, dă-o dracului de masă. Hai să fugim la Aruba împreună! zise ea

Aceste cuvinte îl făcură să chicotească și aproape că roși. Își pierduse soția în același an în care murise și soțul Lanei. Adeseori se întreba dacă nu era și acesta unul dintre motivele legăturii care se stabilise atât de repede între ei.

Îi admira mintea ascuțită, unda de îndărătnicie, devotamentul desăvârșit față de fiul ei. Avea și el o nepoată cam de aceeași vârstă cu ea – undeva, în lume…

— Una ca asta ar pune pe jar tot orașul, nu? Ar fi cea mai tare chestie de când l-au prins pe pastorul metodist jucând fripta cu dirijorul corului. Adevărul e că am niște cărți de catalogat pe care tocmai le-am primit. N-am timp de prânzuri, nici de insule tropicale.

— Nu știam că ai primit un stoc nou. Ăsta e?

Roger dădu ușor din cap, iar Lana luă cu grijă un volum.

Micul magazin era un sanctuar al cărților rare cu care făcea comerț Roger. Mirosea a piele și hârtie veche, și a Old Spice pe care-l folosea proprietarul de când se știa.

O librărie de carte rară nu era genul de magazin pe care s-ar fi așteptat cineva să-l găsească într-un orășel de provincie cu doar două semafoare. Lana știa că majoritatea clienților veneau, la fel ca marfa, de la mari distanțe.

— E foarte frumoasă, comentă ea, plimbându-și un deget peste cartea legată în piele. De unde ai primit-o?

— De la un agent din Chicago. Roger ciuli urechile, la auzul unui sunet venind din fundul magazinului. Dar a venit cu ceva și mai valoros. Se opri, căci auzise ușa dintre magazin și scara care ducea la etaj deschizându-se. Lana îi privi chipul luminându-se de plăcere și se întoarse într-acolo. Cel pe care-l văzu avea o față dură. Părul de un castaniu închis, cu luciri aurii, genul care cu vârsta devenea alb-argintiu, își spuse ea, i se revărsa într-o claie, până la gulerul cămășii.

Ochii căprui închis, adânciți în orbite, păreau cam melancolici. Ca și gura. Chipul acela, reflectă Lana, exprima atât inteligență, cât și voință. Inteligent, dar și încăpățânat, fu prima ei concluzie. Apoi recunoscu că era influențată de felul în care Roger își descrisese adesea nepotul.

Faptul că arăta de parcă tocmai s-ar fi dat jos din pat, trăgând într-o doară pe el o pereche de blugi vechi, adăuga la combinație și un aer sexy.

Lana simți un mic fior plăcut, cum de mult nu i se mai întâmplase.

— Doug.

Acel singur cuvânt exprima mândrie, plăcere și dragoste.

— Mă întrebam când ai de gând să cobori. Întâmplător, ai ales bine momentul. Ea e Lana. Ți-am vorbit despre ea. Lana Campbell, nepotul meu, Doug Cullen, făcu el prezentările.

— Încântată de cunoștință, zise Lana și îi întinse mâna. N-am reușit să ne întâlnim niciodată de când am venit în Woodsboro.

Doug Cullen îi strânse mâna, cercetându-i fața.

— Dumneata ești avocata?

— Recunosc. Tocmai venisem să-i dau lui Roger ultimele vești despre povestea cu Dolan. Și să-i fac puțină curte. Cât timp stai în oraș?

— Nu știu sigur.

„Un tip laconic”, își spuse ea și încercă din nou:

— Călătorești mult făcând comerț cu cărți de anticariat. Cred că e fascinant.

— Îmi place.

Roger se grăbi să umple pauza jenantă.

— Nu știu ce m-aș face fără Doug, Nu mai pot bate drumurile ca altădată. În plus, are și simțul afacerilor. Dacă nu prelua el munca de teren, ar fi trebuit să mă retrag și m-aș fi plictisit de moarte.

— Cred că e bine pentru amândoi să aveți un interes comun și o firmă de familie.

Întrucât conversația părea deja să-l plictisească pe Doug, Lana se întoarse spre bunicul lui.

— Ei, Roger, dacă tot m-ai refuzat, cred că e timpul să mă întorc la treabă. Ne vedem la întâlnirea de mâine seară?

— Voi fi acolo.

— Mi-a părut bine de cunoștință, Doug.

— Mhm. Ne mai vedem.

Când ușa se închise în urma ei, Roger oftă zgomotos.

— „Ne mai vedem“? Asta-i tot ce poți spune când vorbești cu o femeie frumoasă? Îmi frângi inima, băiete.

— Nu-i cafea, sus. Nici prea multă minte. Bine că pot vorbi în puține cuvinte.

— Am o cafetieră-n spate, replică Roger dezgustat Fata asta-i deșteaptă, drăguță, interesantă și, adăugă el în timp ce Doug ieșea pe ușa din spatele tejghelei, liberă.

— Nu caut o femeie.

Aroma de cafea îi trezi simțurile. Își turnă o ceașcă, își opări limba cu prima sorbitură și se simți, din nou, împăcat cu lumea.

Sorbi din nou, aruncând o privire peste umăr spre bunicul lui.

— Cam fandosită bucățică pentru Woodsboro.

— Credeam că n-ai observat.

Doug zâmbi și chipul posomorât îi deveni mai abordabil.

— Văzut, observat. Altă mâncare de pește.

— Știe cum să se aranjeze. Asta nu-nseamnă că-i fandosită.

— N-am vrut s-o jignesc.

Tonul ofuscat al bunicului său îl amuza pe Douglas.

— Nu știam că-i gagică-ta.

— Dacă aș avea vârsta ta, să fii sigur că nu stăteam pe gânduri!

— Bunicule… înviorat de cafea, Doug îl cuprinse pe Roger cu un braț pe după umeri, vârsta nu înseamnă nimic. Eu aș zice să-i dai bice. Pot să iau asta cu mine sus? Trebuie să-mi fac toaleta și să mă duc la mama.

— Bine, bine… îl expedie Roger cu un gest. „Ne mai vedem“… mormăi el, în timp ce Doug pornea spre scara din fundul magazinului. Ce să-ți povestesc…!

Callie Dunbrook sorbi ultimele picături de Pepsi dietetic, în timp ce înfrunta traficul din Baltimore. Calculase prost momentul pentru plecarea din Philadelphia – unde ar fi trebuit să-și petreacă un concediu de trei luni. Acum își dădea seama.

Când primise telefonul prin care i se cerea o consultație, nu ținuse seama de timpul necesar deplasării, nici de traficul de la orele de vârf și nici de circulația nebună pe șoseaua de centură din Baltimore, în acea după-amiază de miercuri.

Nu-i mai rămânea decât să se descurce și o făcea claxonând în draci, conducându-și Land Rover-ul vechi prin niște spații mai potrivite pentru o jucărie. Puțin îi păsa de gândurile negre ale șoferilor cărora le trecea prin față.

Ieșise de pe teren de șapte săptămâni și posibilitatea de a reveni o împingea înainte la fel de irezistibil ca și felul în care conducea mașina de teren cu dublă tracțiune.

Îl cunoștea destul de bine pe Leo Greenbaum ca să-i recunoască emoția reținută din glas. Destul de bine ca să știe că nu era el omul care s-o cheme la Baltimore să vadă niște oase, dacă nu se aștepta să fie deosebit de interesante. Dumnezeu îi era martor că avea nevoie de un nou proiect. Se plictisise de moarte să scrie articole pentru ziare, să le citească pe cele scrise de alți confrați, să țină prelegeri. Pentru Callie, arheologia nu însemna săli de clasă și texte publicate, ci săpături, măsurători, caniculă, ploaie și gângănii care te devorează de viu.

Când la postul de radio pe care-l asculta începu un buletin de știri, puse un C.D. Cu vorbăria nu putea înfrunta traficul intens. Cu rock-ul rău și agresiv, da.

Din boxe izbucni Metallica, și imediat simți cum i se ridică moralul. Bătu cu degetele în volan, apoi îl apucă strâns și se repezi printr-o nouă deschizătură. Ochii ei, de un căprui-auriu intens, lucită în spatele ochelarilor de soare.

Callie avea părul lung, pentru că-i era mai ușor să și-l lege la spate sau să și-l strângă sub pălărie – ca acum – decât să se ducă la coafor. În plus, știa că îi stă bine cu pletele drepte, aurii.

Avea ochii codați, cu sprincene aproape drepte. Pe măsură ce se apropia de treizeci de ani, fizionomia ei drăgălașă devenea tot mai atrăgătoare. Când zâmbea, îi apăreau trei gropițe – câte una în fiecare obraz bronzat, și o a treia chiar deasupra colțului drept al gurii.

Bărbia ei rotunjită delicat nu dezvăluia ceea ce fostul ei soț numise „un creier pietros de încăpățânare“.

În fond, același lucru îl putea spune și ea despre el și o făcea de câte ori avea ocazia.

Callie apăsă pe frână și coti aproape fără să încetinească, pentru a intra în parcare.

Firma Leonard G. Greenbaum and Associates se afla într-o cutie de oțel cu zece etaje pe care, după părerea lui Callie, nimic n-o putea reabilita din punct de vedere estetic, însă laboratorul și tehnicienii erau cei mai buni din țară.

După ce parcă, sări din mașină, luând contact cu canicula de afară. Începu să transpire înainte de a ajunge la intrarea în clădire.

Recepționera ridică privirea și văzu intrând o femeie cu trup robust, atletic, purtând o pălărie din pai urâtă și niște ochelari cu rame metalice.

— Sunt doctor Dunbrook, îl caut pe doctor Greenbaum.

— Semnați aici, vă rog.

Îi dădu lui Callie o legitimație de vizitator.

— La etajul doi, o îndrumă ea.

În timp ce pornea spre lifturi, Callie își consultă ceasul. Întârziase trei sferturi de oră. Efectele Quarter Pounder-ului pe care-l înfulecase la volan începuseră să dispară și se întrebă dacă-l putea tapa pe Leo de o masă.

La etajul doi, găsi o altă recepționeră, care îi spuse să aștepte.

Se pricepea la așteptat, așa că se așeză pe un scaun. Își folosea resursele de răbdare proprii profesiei ei. Ce vină avea ea că nu-i mai rămăseseră prea multe pentru alte domenii? Nu putea să lucreze decât cu ceea ce avea.

Leo n-o lăsă să aștepte prea mult. Avea un mers rapid care îi amintea lui Callie de felul cum se mișca un ogar galez ale cărui picioare gonesc prea repede în comparație cu restul trupului. Puțin mai scund decât ea, avea o coamă castanie lucioasă, pe care și-o pieptăna pe spate și o vopsea fără jenă. Chipul îi era ars de soare și de vânt, iar ochii căprui mijeau înapoia ochelarilor cu lentile pătrate, fără rame. Ca de obicei, purta niște pantaloni maro lăbărțați și o cămașă de bumbac mototolită.

Leo veni direct la Callie și o sărută – era singurul bărbat dintre cunoștințele ei care, fără a-i fi rudă, avea voie s-o facă.

— Arăți bine, blondino.

— Nici tu n-arăți prea rău.

— Cum a fost drumul?

— De groază. Ai grijă să merite, Leo.

— A, cred c-o să merite. Ce-ți mai face familia? întrebă el, în timp ce o conducea pe culoar.

— Excelent. Mama și tata au plecat din Dodge pentru două săptămâni. Au fugit în Maine, ca să scape de căldură. Clara ce face?

Cu gândul la soția sa, Leo clătină din cap.

— S-a apucat de olărit. Mă aștept ca de Crăciun să primesc o oroare de vază.

— Și copiii?

— Ben se distrează cu acțiunile și obligațiunile, iar Melissa jonglează cu maternitatea și stomatologia. Cum o fi reușit un căutător de aur bătrân ca mine să crească niște copii atât de normali?

Leo deschise o ușă și-i făcu semn să intre.

Se așteptase s-o ducă într-unul dintre laboratoare, dar văzu în fața ei un birou însorit, bine utilat.

— Uitasem ce amenajări deosebite ai făcut Nu te chinuie dorința să revii la săpături?

— A, din când în când. De obicei, trag un pui de somn și-mi trece, dar de data asta… Ia uită-te aici.

Se duse la birou, descuie un sertar și scoase o pungă de celofan sigilată în care se afla un fragment de os.

Callie luă punga și examină osul dinăuntru.

— Pare să fie o parte dintr-o tibie. După mărime cred că aparține unei femei tinere. Este foarte bine conservat.

— La cât apreciezi vechimea, din ochi?

— E din vestul Maryland-ului, nu-i așa? De lângă un râu. Nu-mi place să ghicesc. Ai eșantioane de sol și raportul stratigrafic?

— Slăbește-mă. Hai, blondino, plusează.

— Hmm…

Încruntată, Callie întoarse punga pe-o parte și pe alta. Voia să simtă osul sub degete. Începu să bată din picior, într-un ritm al ei, lăuntric.

— Nu cunosc terenul. La prima privire, fără beneficiul testării, l-aș aprecia la trei până la cinci sute de ani vechime. S-ar putea să fie și mai vechi. Depinde de sedimente și de umiditate.

Întoarse iar osul și intuiția începu să-și spună cuvântul.

— E din perioada Războiului Civil, nu? Poate chiar mai vechi. Nu-i de la un soldat rebel.

— E, într-adevăr, dinaintea Războiului Civil, zâmbi Leo. Cu vreo cinci mii de ani în urmă.

Când Callie ridică brusc capul, remarcă entuziasmul lui Leo.

— Raportul de datare cu radioactiv, preciză el, dându-i un dosar.

Callie parcurse paginile și remarcă faptul că Leo făcuse testul de două ori, cu trei mostre diferite prelevate din același sit.

Când ridică iar privirea, zâmbetul ei exprima același entuziasm ca cel al lui Leo.