Dictionar Robert de nume proprii

Treptat, lucrurile deveniseră mai puțin feerice. Fabien și Lucette se certau întruna. El, care fusese atât de fericit aflând că ea e însărcinată, îi spunea acum:

Să termini cu toată nebunia asta când va apărea copilul!

Mă ameninți?

El pleca, trântind ușa.

Totuși, era sigură că nu-i nebună. Voia doar ca viața să fie intensă și plină de densitate. Nebună ar fi fost dacă ar fi vrut altceva. Ea voia ca fiecare zi, fiecare an să-i dea cât se poate de mult.

Acum vedea că Fabien nu este la înălțime. Era un băiat nor-mal. Se jucase de-a căsătoria și acum se juca de-a bărbatul însurat. Nu avea nimic dintr-un Făt-Frumos. Lucette îl enerva. El spunea:

— Asta-i! Are o criză!

Uneori era drăguț cu ea. îi mângâia pântecele, spunând:

— Dacă-i băiat, îl vom numi Tanguy. Dacă-i fată, îi vom spune Joelle.

Lui Lucette nu-i plăceau deloc asemenea prenume.

În biblioteca bunicului, găsise o enciclopedie din secolul trecut. Aflai în ea tot felul de prenume fantasmagorice, care preves-teau destine hirsute. Lucette le nota conștiincios pe bucăți de hârtie, pe care uneori le pierdea. Mai târziu, cineva descoperea, ici-colo, vreo hârtiuță boțită, pe care era scris „Eleuthere” sau „Lutegarde”, și nimeni nu pricepea înțelesul acestor cadavre prețios delicate.

Foarte curând, bebelușul începuse să miște în pântecele ei. Ginecologul spunea că nu avusese niciodată de-a face cu un fetus care să se miște atât de mult: „E un caz rar!”

Lucette surâdea. Bebelușul ei era încă de pe acum un caz excepțional. Era epoca, nu foarte depărtată, când nu era încă posibil să cunoști înainte de naștere sexul copilului. Dar fetiței însărcinate îi păsa prea puțin de asta.

— Va fi un dansator sau o dansatoare, decretase ea, cu capul plin de vise.

— Nu, spunea Fabien, va fi un fotbalist sau vreo muiere pisăloagă.

Ea îi arunca priviri ucigașe. El nu spunea asta din răutate, ci doar ca să o tachineze. Dar ea vedea în aceste gânduri de băiețandru semnul unei vulgarități fără leac.

Când era singură și fetusul se mișca nebunește, ea îi vorbea drăgăstos:

— Dansează, copilașul mamei. Eu te voi ocroti, nu te voi lăsa să devii un Tanguy fotbalist sau o Joelle muiere pisăloagă, vei fi liber să dansezi unde vei vrea, la Opera din Paris sau în fața unor țigani.

Treptat, Fabien își luase obiceiul să dispară de acasă toată după-amiaza. Pleca după ce lua masa și se întorcea seara pe la zece, fără să dea vreo explicație. Istovită din cauza sarcinii, Lucette nu avea puterea să-l aștepte. Când el se întorcea, ea dormea. A doua zi dimineața, el rămânea în pat până pe la unsprezece și jumătate. Bea o ceașcă mare de cafea și fuma o țigară, privind în gol.

— Te simți bine? Nu te obosești prea mult? îl întrebă ea într-o bună zi.

— Dar tu? îi răspunse el.

— Eu fac un copil. N-ai aflat?

— Cum să nu aflu? Nu vorbești decât despre asta.

— Închipuiește-ți cât e de obositor să fii însărcinată.

— Nu-s eu de vină. Tu ai vrut. Nu pot purta eu în pântece copilul în locul tău.

— Putem ști ce faci în fiecare după-amiază?

— Nu.

Ea izbucni, mânioasă:

— Nu mai știu nimic de tine! Nu-mi mai spui nimic!

— În afară de copil, nu te mai interesează nimic.

— Fii interesant și atunci mă vei interesa.

Sunt interesant.

— Fă-mă să te privesc cu interes, dacă ești capabil.

El suspină și se duse să caute un toc de piele din care scoase un revolver. Ea făcu ochii mari.

— Asta fac în fiecare după-amiază. Trag cu revolverul.

— Unde?

— într-un club secret. N-are importanță unde.

E încărcat cu gloanțe adevărate?

— Da.

— Ca să omoare oameni?

— Cam așa ceva.

Ea mângâie arma, fascinată.

— Trag din ce în ce mai bine. Lovesc ținta chiar în mijloc, din prima încercare. E o senzație pe care nu ți-o poți închipui. Îmi place la nebunie. Când încep, nu mă mai pot opri.

— Înțeleg.

Nu li se întâmpla prea des să se înțeleagă.