Dilemele capitanului

Dilemele capitanului Roman de Traian Tandin

Presimțirea

Iarnă. Noapte. Era un frig de crăpau pietrele, însă căpitanul Roman tot mai stătea la pândă într-un loc de parcare, unde presupunea că vor apărea hoții. Frigul îl îndârjise și mai mult. Se iviră zorile, dar hoții nu apărură…

„Probabil că se relaxează, au dormit toată noaptea ca să prindă forțe, iar eu…”

…Sosind la birou, căpitanul se prezentă la șeful său:

— Să trăiți!

— Noroc! Ia loc, îl invită șeful. Cum a fost azi-noapte?

— Frig, tovarășe colonel!

— Altceva?

— Nimic, în afară de frig.

— Mda. Să-ți spun de ce te-am chemat. Am primit cu poșta de azi-dimineață o anonimă spirituală. Te privește în mod direct, preciză colonelul, deschizând coperta unei mape.

— Scriptorul și-a lăsat amprentele pe ea? privi Roman spre mapa de pe birou.

— Nu, anonimul a avut grijă să-și șteargă amprentele.

„Anonimul, deci nu scriptorul!” sesiză căpitanul.

— Cu alte cuvinte, depeșa nu e scrisă!

— Da, ai sesizat bine, zâmbi șeful. Este alcătuită din litere decupate din ziare. Autorul ei vrea să fie prudent, să nu facă nicio greșeală! Citind-o am remarcat că a făcut totuși câteva greșeli de… gramatică. Dar nu numai atât… Te rog, citește!

Căpitanul Roman luă hârtia și o citi cu mult interes.

„Tovarășe căpitan Roman. Se vorbește multe lucruri elogioase la adresa d-stră. Hoți zice că aveți fler de mare copoi și că cunoașteți bine viața din metrou. Spune că nu vă dați bătut până nu-i prindeți și îi înfundați bine ca pe sticlele cu vin de Drăgășani de care îi place și lui băiatu…” Ajungând aici, ofițerul râse scurt. Anonimul voise să pară spiritual, dar din textul agramat se putea înțelege că va veni și rândul lui să fie „înfundat”. Cili mai departe: „De data asta trebuie să recunoașteți că v-ați dat bătut ca turcii la Călugăreni. Ați pierdut bătăliile și la Podul înalt sau Podu Basarab, la Grivița sau pe Calea Griviței, la Giurgiu sau pe Șoseaua Giurgiului, precum și la Poarta Albă sau Balta Albă. Ați pierdut fiindcă noi suntem patru apostoli neduși la biserică și lucrăm în viteză, depășind limita legală în localități. Avantajul călărețului… Acum vă lăsăm, că la următoarea bătălie vă vom felicita tot în scris. P.S. Nu vă obosiți să căutați amprente că n-avem.”

— Ei, cum ți se par cei „patru apostoli”? zâmbi colonelul.

— Cei „patru apostoli” au fost trei, Luca și Matei, dar am tras cu tunul și-am văzut doar unul! glumi Roman cu subînțeles.

— Drăguț, râse șeful. Rimează bine.

— Rima ar mai putea continua…

— Hai, încă una și gata! îngădui șeful.

— Scriind anonima, cu multe s-a trădat, deci cu toată stima, îl și văd… înfundat!

— Foarte drăguț! râse el din nou. Ai talent… Dacă am început de lunea cu momentele vesele, înseamnă că o să ne meargă bine toată săptămâna. Dar să revenim. Spune-mi, te rog, mai ai nevoie de locotenentul Mușat și plutonierul Drăgan în această acțiune? S-a ivit un alt caz, un furt de butelie, și nu prea am pe cine să trimit.

— Acum, după ce-am citit anonima, cred că pot renunța la ajutorul celor doi. Voi organiza pândele folosindu-mă. Numai de agenții de ordine din cursul nopții. De fapt, însuși „apostolul” mi-a dat o mai clară orientare asupra zonelor în care să-mi concentrez atenția. Locurile „bătăliilor pierdute”, enumerate de el, sunt exact locurile unde au avut loc furturi din mașini. Dacă le unim întră ele, se va forma un triunghi cu centrul în jurul Pieții Unirii. Asta-mi spune foarte mult…

— Ca și încercarea lui de a ne convinge că avem de-a face cu mai mulți infractori, cu un grup, din moment ce au acționat într-o singură noapte pe o rază așa de întinsă.

— Fără îndoială. El s-a trădat singur, în însuși cuprinsul anonimei, că posedă un autoturism, de care se folosește la comiterea furturilor. Și nu este unica greșeală… Am mai dedus că locuiește în București, în perimetrul triunghiului acela, cunoaște expresiile argotice de ultimă oră, ceea ce mă îmbie să presupun că trăiește în lumea celor certați cu legea sau are legătură cu ea…

— Trăiește și are legătură cu ea! accentuă colonelul. Să ne gândim numai la valorificarea obiectelor furate, unde are nevoie neapărat de o a doua sau chiar a treia „mână”.

— Da, aprobă căpitanul. E posibil să nu fi suferit nicio condamnare, să nu fi fost amprentat niciodată, după cum se înțelege din post-scriptum. Mai știm despre el că este căsătorit sau a fost căsătorit, are un copil sau locuiește împreună cu un copil în clasa I. Dovada: multe dintre literele lipite provin dintr-un alfabetar! De aici se poate omite și supoziția că nu prea posedă ziare sau cărți, colecția sa fiind foarte săracă în acest sens.

— … Și mai bogată, poate… în sticle de „Drăgășani”! surâse colonelul. Oricum, „apostolul” ne-a oferit date prețioase despre el, cea mai importantă fiind aceea că lucrează singur, ajutându-se de un autoturism, și, deci, că nu ne confruntăm cu mai mulți infractori diferiți, așa cum am presupus până acum. Ai dezlegare, în numele meu, să folosești în pânde agenții de ordine din zonele respective, iar dacă va fi nevoie, și pe sectoriști. Mai rămâne, așadar, să vă confruntați și cu frigul și cu voi înșivă, deoarece știu că o pândă îți macină nervii.

— Cred că mai urmează să ne confruntăm și cu o eventuală greșeală a infractorului! mai adăugă Roman. A făcut prea multe greșeli cu anonima, și crede prea mult în „izbânzile” sale, încercând să ne persifleze și pe noi. Această atitudine îl va duce în pragul unei noi greșeli. De-aici i se va trage capitularea, presimt!

— De regulă cam așa se întâmplă cu cei care își iau „aripi” ca el, dar noi trebuie să fim prudenți, să amplasăm bine posturile și să nu așteptăm numai o greșeală de-a sa.

— Am înțeles, dar eu sunt de părere că tocmai prudența despre care vorbiți, dumneavoastră îl va împinge la greșeală!

— Tot ce se poate, dar nu cumva profunzimea presimțirii tale izvorăște, dintr-un pic de pizmă? îl privi șeful pe sub sprâncene.

— Nu, tovarășe colonel! reacționă căpitanul. N-am nimic cu „spirituala” anonimă, care-mi este adresată în mod direct. Dimpotrivă! Mi-ar face plăcere ca în fiecare caz de care mă ocup să primesc „știri” de la omul necunoscut pe care lupt să îl descopăr. Cel puțin m-ar hrăni cu convingerea că este sănătos, că are umor… Dacă s-ar putea, le-aș da și adresa de-acasă numai să-mi scrie…

— Bine, îi strânse mâna colonelul. Atunci aștept să-ți văd „presimțirea” în carne și oase!

— Să-trăiți.!

…Trecuse de miezul nopții, iar frigul devenise tot mai aprig. Zgârciți în mișcări, pentru a nu se desconspira, colaboratorii aflați la pândă erau gata să intervină ori de câte ori se apropia sau se depărta vreo mașină. Aflat undeva, în mijlocul dispozitivului, căpitanul Roman ținea legătura cu ei prin stația, de emisie-recepție. Un semnal, și s-ar fi îndreptat imediat într-acolo, dar „apostolul” întârzia...

Frigul îi intrase în oase și căpitanului, dar acum parcă îl, suporta mai ușor ca în alte nopți. „Să; fie, oare, presimțirea?... Mai sorbi o gură de ceai din termosul pe care i-l dăduse Elena și își mai aranjă puțin fularul în jurul gâtului. „Bine că nu ninge sau viscolește. Asta ne-ar mai fi lipsit!” Deodată, aparatul începu să hârâie. Se prevestea emiterea unui mesaj. Recepționă. „Aici, postul numărul patru! auzi vocea agitată a unui subofițer. Infractorul și-a făcut apariția în zona mea, dar a reușit să fugă! Este cu o Dacia 1300, albastră!”

Căpitanul se îndreptă glonț spre postul numărul patru. „Dacă nu l-am prins acum, așa o să-mi petrec nopțile până la pensie!” își zise.

— Eram prea departe de el! zise subofițerul respirând repede. A vrut să spargă o mașină tocmai acolo, la al doilea stâlp. Am fugit spre el, dar a avut timp să facă câteva manevre desperate cu mașina și s-o ia pe străduța întunecoasă, din laterală.

— I-ați observat numărul?

— Nu. Distanța și întunericul nu mi-au permis.

— Formidabil! exclamă Roman supărat, îndesându-și căciula pe cap. Și unde zici că a întors, mașina?

— Uitați acolo, lângă troianul de zăpadă afânată, din marginea drumului!

Roman studie bine locul, urmele de roți.

— A dat-o și înapoi se vede! murmură el.

— Da, și încă de două ori! zise subofițerul. Ultima dată a intrat bine de tot cu spatele în zăpadă. Mă bucuram că aici va rămâne. A reușit totuși s-o urnească…

— Formidabil! exclamă iarăși căpitanul, dar mult mai tare decât prima oară.

Subofițerul îl privi derutat. De astă dată, exclamația era de bucurie.

— Ha, ha! râse subofițerul când își dădu seama despre ce era vorba.

— I-am, spus eu tovarășului colonel, că hoțul va face o greșeală! zâmbi Roman. Hai, acum, la miliție să identificăm „presimțirea” și apoi să facem cunoștință cu ea în carne și oase!

*

…Splaiul Independenței. Autoturismul miliției opri în spatele unei Dacii 1300, albastre, parcată pe trotuar, lângă o poartă.

— Asta e mașina, rosti subofițerul, 5-B-19… Da, e garată chiar în fața curții lui.

Afară se luminase. Intrară în curte și după ce studiară casa dintr-o privire, bătură la o ușă. În prag, apăru un bărbat în pijama și cu ochii roșii de nesomn.

— Cine este ?

— Miliția! îi arătă legitimația căpitanul.

— Aveți mandat? zise gazda cu tupeu, ridicându-și mâneca pijamalei și-privind, la ceas.

— Avem, bineînțeles! Poate că vă deranjează că v-am sculat odată cu găinile, dar am ținut cont că v-ați culcat odată cu ele!… replică Roman caustic. De fapt, ne puteți și confirma, din moment ce cronometrați timpul atât de bine, încât nici noaptea nu vă lipsiți de ceasul de la mână… Ce oră e acum?…

Bărbatul privi derutat la ofițer, apoi își consultă ceasul.

— E șase și patru minte! zise el crispat.

— Deci, suntem cu patru minute după ora legală de începerea unei percheziții! ținu căpitanul să-i arate cu cine a intrat în joc. Atunci să-ncepem! îi făcu semn gazdei că-l urmează.

— Vă rog să mă scuzați, dar n-am vrut să vă jignesc, se dădu bărbatul într-o parte. A fost numai o glumă…

— La mine n-a fost glumă! Iată autorizația de percheziție.

— Bine, dar s-ar putea să fie, totuși, o greșeală, încercă gazda cu un aer inocent. Eu mă numesc Păun Alexandru. Poate căutați pe altcineva?…

— Nu caut pe nimeni în afară de dumneata! Numele, prenumele și adresa sunt scrise clar în autorizația de percheziție.

— Așa este… dar mai sunt și alții cu numele de Păun, forță gazda.

— Poate că au fost! îi aruncă o privire căpitanul.

— ?!

— Da, pentru că înafară de dumneata și de acarul Păun, eu nu cunosc pe altcineva cu acest nume. Numai că Păun a fost ceea ce știm cu toții, iar dumneata… ești alt Păun!

— Mă rog, dacă eu sunt persoana care vă interesează, aș putea să știu ce urmăriți cu această percheziție? zise el, îndreptându-și bluza pijamalei.

— Da, sigur că da. Urmărim un… alfabetar!

— Vorbiți ca la clasa-ntâi? căută Păun să nu se trădeze nici măcar cu un gest.

— Probabil, ca și el!… arătă căpitanul ghetele unui copil ce stăteau orânduite în antreu.

— A nepotu-meu!

— Și el știe că-i lipsesc litere din alfabetar?

— Nu știu, zău, tovarășe căpitan, dar aveți, așa, un fel de a vă exprima, că omul nu mai știe când glumiți sau când vorbiți serios, zâmbi știrb Păun. Ce naiba…

— Deci nu ești convins că mă interesează un alfabetar, că mi-a plăcut anonima, chestiile cu turcii…

Păun căpătase o paloare ciudată. „Dracu’ m-a pus… Nu, trebuie să fiu tare! se îndreptă el de spate. O găsi literele lipsă, că-i isteț, se vede, dar nu va da peste marfă, că e dusă! Apoi, n-are cum să facă dovada că în seara asta am fost la furat, deoarece nu m-a prins!…”

La percheziție nu se constată nimic altceva, decât lipsa acelor litere din alfabetar, ce fuseseră aplicate pe anonimă, precum și prezența în cămară a numeroase sticle goale… de „Drăgășani”!

— E suficient ce-am găsit, zise Roman.

— Cum adică, vreți să mă înfundați cu probe lipsă? Ha, Ha! zise Păun plin de sine.

— Probele „lipsă” vor fi completate cu faimoasa urmă de la locul faptei! veni rândul lui Roman să triumfe.

— Ce urmă dom’ne? N-aveți nimic! îi privi infractorul de sus.

— Ba e prea clară, deși e-ntoarsă! interveni subofițerul care tăcuse până atunci. Numa’ s-o vezi!…

— Da, numai s-o vezi!… întări și căpitanul.

Hoțul fu luat în mașina miliției și dus, spre convingere, la locul de unde reușise să fugă cu câteva ceasuri mai înainte. El rămase consternat, când dădu cu ochii de urma care îl învinuia ca o oglindă, căci și oglinda are darul de a prezenta imaginea inversă a realității…

Recunoscu faptele și făcu declarații complete în legătură cu tăinuitorii și plasatorii cărora le încredințase obiectele furate spre valorificare.

…Căpitanul Roman bătu la ușa șefului său.

— Intră! auzi vocea groasă a colonelului.

— Să trăiți! salută el vesel.

— Iar vreo rimă? presimți colonelul.

— Dacă-mi permiteți?…

— Bine, dar să fie ultima.

— Cei „patru apostoli” au fost trei, Luca și Matei, dar am tras din tun, și-a rămas Păun… Păun Alexandru! O „presimțire” în carne și oase!…

— Bravo! Felicitări! îi strânse mâna colonelul. Ai fost la înălțimea… presimțirilor mele. Și alor dumitale, bineînțeles! completă imediat.

Căpitanul râse…

— Și mai las-o încolo de rimă! se „încruntă” șeful.

— Dar, dacă mai primesc o anonimă?…

Lăsându-l pe Păun cu jurămintele sale, că nu va mai scrie niciodată o anonimă de „spirit” pe adresa miliției, dumneavoastră v-ați dat seama, stimați cititori, care a fost urma pe care a lăsat-o la locul faptei și pe baza căreia a fost identificat?

Răspuns:

Urma pe care Păun a lăsat-o la locul faptei nu era altceva decât însuși conturul numărului de circulație al autoturismului său și care, bineînțeles s-a imprimat invers în zăpada afinată.