Dimineata, la pranz si seara
Aa
Dimineața
Capitolul 1
— Știți că suntem urmăriți, domnule Stanford? îl întrebă Dmitri.
— Da. Fusese conștient de acest lucru în ultimele douăzeci și patru de ore.
Cei doi bărbați și femeia erau îmbrăcați obișnuit, în încercarea de a se amesteca printre turiștii care se plimbau pe străzi, în aerul proaspăt al dimineții. Dar era foarte greu să nu fii recunoscut într-un oraș mic cum era St. Paul-de-Vence.
Harry Stanford fusese primul care-i observase, pentru că erau prea obișnuiți și se străduiau prea mult să nu se uite în direcția lui. Oriunde se ducea, unul dintre ei îi era în preajmă.
Harry Stanford era și foarte ușor de urmărit. Avea aproape un metru nouăzeci, un profil aristocratic al o coamă de păr alb care-i depășea destul de mult gulerul cămășii. Era însoțit de o brunetă izbitor de frumoasă, tânără, și de Dmitri Kaminsky, bodyguard-ul lui, un tânăr înalt, voinic și puternic ca un taur. Le-ar fi și greu să ne piardă din ochi, se gândi Stanford.
Știa cine-i trimisese și de ce. Simțea pericolul iminent. Învățase cu mulți ani în urmă să se încreadă în instinctele lui. Intuiția și instinctul îi fuseseră de mare ajutor și-l făcuseră să devină unul din cel mai bogați oameni din lume. Revista Forbes estimase averea lui la șase miliarde de dolari, în timp ce Fortune 500 apreciase că era de șapte miliarde. The Wall Street Journal, Barron’s și Financial Times publicaseră toate câte un articol despre el, încercând să-i explice magia și inegalabilul simț al momentului, care îl ajutaseră să creeze corporația Stanford Enterprises. Însă nici unul nu reușise pe deplin.
Erau de acord în privința unui singur lucru: energia lui inepuizabilă. Era neobosit. Filosofia lui era simplă; o zi în care n-ai încheiat o afacere e o zi pierdută. Îi hărțuia pe adversarii lui, pe salariați, pe toți cei care veneau în contact cu ei. Era un fenomen, mai puternic chiar decât viața însăși. Se considera un om religios. Credea în Dumnezeu, iar acel Dumnezeu care, credea el, voia ca el să fie bogat și să se bucure de succes, și ca toți dușmanii lui să moară.
Harry Stanford era o persoană publică, iar presa știa totul despre el. Dar Harry Stanford era și o persoană particulară, despre care presa nu știa nimic. Scriseseră cu toții despre charisma lui. Despre stilul lui luxos de viață, despre avionul particular și iahtul lui, despre reședințele legendare din Hobe Sound. Maroc, Long Island, Londra, sudul Franței și, bineînțeles, Rose Hill, în Black Bay, Boston. Dar adevăratul Harry Stanford rămânea o enigmă.
— Unde mergem? întrebă femeia.
Era prea preocupat ca să-i răspundă. Perechea de pe celălalt trotuar folosea un foc încrucișat, se schimbau din nou partenerii. Odată cu simțul pericolului, Stanford simți o mânie profundă. Îi invadaseră intimitatea îndrăzniseră să-l urmărească până aici, în raiul lui secret, unde se ascundea de restul lumii.
St. Paul-de-Vence e o așezare pitorească, medievală, situată în vârful Alpilor maritimi, între Cannes și Nisa. E înconjurat de o priveliște încântătoare, spectaculoasă: dealuri și văi acoperite de flori sălbatice, orhidee și păduri de pini. Satul, un amalgam de studiouri ale pictorilor, galerii și magazine cu antichități, este un magnet care atrage turiști din lumea întreagă.
Harry Stanford și însoțitorii lui porniră pe Rue Grande.
Stanford se întoarse spre femeie.
— Sophia, îți plac muzeele?
— Da, caro.
Era dornică să-i fie pe plac. Nu mai cunoscuse pe nimeni ca Harry Stanford. De-abia aștept să le povestesc prietenelor mele despre el. Nu credeam că mai am ceva de învățat despre sex, dar, Doamne, e atât de inventiv! E magnific! Sunt extenuată!
Au pornit-o în sus, pe deal, spre muzeul de artă Fondation Maeght, unde au admirat colecțiile de tablouri aparținând lui Bonnard, Chagall și ale aftor pictori contemporani. Când Harry Stanford se uită întâmplător în urmă, o observă pe femeie la celălalt capăt algaleriei, privind un Miró.
Stanford se întoarse spre Sophia.
— Ți-e foame?
— Da. Dacă ți-e și ție. Nu trebuie să fiu prea insistentă.
— Bine. Vom lua masa la La Colombe D’or.
La Colombe D’or era unul din restaurantele preferate ale lui Stanford. Amenajat într-o casă construită în secolul al XVI-lea, la intrarea în partea veche a orășelului. Stanford și Sophia stăteau la o masă în grădină, lângă piscină.
Prince, ciobănescul german al lui Stanford, stătea la picioarele lui, mereu la pândă. Oriunde mergea Stanford, era și Prince. Se zvonea că la comanda lui Harry Stanford animalul putea sfâșia gâtul cuiva. Dar nimeni nu-și dorea să verifice autenticitatea acestui zvon.
Dmitri stătea singur la o masă de lângă intrare, observându-i foarte atent pe toți cel care intrau și ieșeau.
Stanford se întoarse spre Sophia.
— Să comand eu pentru tine, draga mea?
— Te rog.
Harry Stanford se mândrea cu faptul că era un mare cunoscător al mâncărurilor fine. Comandă salată verde și fricassé de lotte.
În timp ce erau serviți, Danielle Roux, proprietara restaurantului, se apropie zâmbind de masa lor.
— Bonjour. Vă simțiți bine la noi, domnule Stanford?
— Minunat, madame Roux.
Și așa avea să fie continuare Sunt niște pigmei, care încearcă să doboare un uriaș. Dar vor fi dezamăgiți crunt.
Sophia zise:
— N-am mai fost niciodată aici. E atât de frumos!
Stanford își concentră atenția asupra femeii de lângă el. Dmitri o agățase pentru el, la Nisa, cu o zi înainte.
***
— Domnule Stanford, v-am adus pe cineva.
— Ai avut vreo problemă? îl întrebase Stanford.
— Niciuna.
O văzuse în holul hotelului Negresco și se apropiase de ea.
— Scuzați-mă, vorbiți engleza?
— Da.
Avea un ușor accent italian.
— Tipul pentru care lucrez eu ar vrea să luați masa cu el.
Fusese indignată.
— Nu sunt o puttana! Sunt actriță, zisese ea. De fapt, avusese un rol de numai două replici într-un film al lui Giuseppe Tornatore. De ce-aș lua masa cu un străin?
Dmitri scosese din buzunar un teanc de hârtii de o sută de dolari. Îi dădu cinci hârtii.
— Prietenul meu este foarte generos. Are un iaht, dar se simte singur.
Urmărise cum expresia ei trecea de la indignare la curiozitate, apoi se transformase În Interes.
— De fapt, se întâmplă ca acum să fiu între două filmări. Zfmbi. Ce rău ar fi dac-aș lua totuși masa cu prietenul tău?
— E perfect. Va fi încântat.
— Unde e?
— La St. Paul-de-Vence.
Dmitri alesese bine. Era italiancă. Până în treizeci de ani. Senzuală ca o pisică. Bine făcută. Privind-o mai bine, Harry Stanford luă pe toc o hotărâre.
— Îți place să călătorești, Sophia?
— Ador să călătoresc.
— Bine. Vom pleca într-o scurtă excursie. Scuză-mă o clipă.
Sophia îl urmări intrând în restaurant și îndreptându-se spre cabina telefonică.
— Aș vrea să trimit un mesaj echipajului iahtului Blue Skies. Whisky bravo lima nouă opt zero…
Conversația dură cinci minute. Când Stanford termină ce avea de spus, formă numărul aeroportului din Nisa. Dar discuția dură mult mai puțin de astă dată.
Apoi i se adresa lui Dmitri, care ieși în grabă din restaurant. Se reîntoarse la Sophia.
— Ești gata?
— Da.
— Hai să ne plimbăm.
Avea nevoie de timp ca să elaboreze un plan.
Era o zi perfectă. Râuri de lumină argintie se revărsau peste oraș.
S-au plimbat pe Rue Grande, au trecut de biserică și s-au oprit la boulangerie, ca să cumpere pâine proaspătă. Când au ieșit afară, unul din cei trei urmăritori era în fața bisericii și se prefăcea c-o studia. Ca și Dmitri.
Harry Stanford îi întinse pâinea Sophiei.
— Ce-ar fi să o duci tu înăuntru? Vin și eu în câteva minute.
— Bine. Zâmbi și-i șopti. Să te grăbești, caro.
Stanford o privi cum se îndepărta, apoi i se adresă lui Dmitri.
— Ce-ai aflat?
— Femeia și unul dintre tipi stau la Le Hameau.
Harry Stanford cunoștea hotelul.
— Și celălalt?
— La Le Mas d’Artigny. Ce vreți să fac cu ei, domnule?
— Nimic. Am să mă ocup eu de ei.
Vila lui Harry Stanford era situată pe Rue de Casette, lângă primărie. Era o casă cu cinci etaje, din pietre și alabastru. La subsol erau garajul și pivnița în care se păstrau vinurile. O scară de marmură ducea spre dormitoare, spre birou și terasă. Întreaga casă era mobilată cu antichități franțuzești și plină de flori.
Când Stanford se întoarse la vilă, Sophia îl aștepta în dormitor. Era goală.
— Ce-a durat atât, îi șopti.
Ca să supraviețuiască între două filmări. Sophia Matteo făcea rost de bani ca call-girl. Se obișnuise să se prefacă că ajungea la orgasm ca să-și satisfacă clienții, dar cu tipul de acum, n-avea nevoie să se mai prefacă. Era nesătul, iar ea reușea să ajungă la apogeu de câteva ori consecutiv, până când cădeau înapoi în pat, epuizați. Sophia îl îmbrățișă și-i murmură fericită:
— Aș putea sta aici o veșnicie, caro.
Așvrea să se fi putut, se gândi Stanford.
***
Au luat cina la Le Café de la Place, în Piaza du General-de-Gaulle, la intrarea în sat. Masa a fost delicioasă, iar pentru Stanford pericolul prezent îi adăuga un condiment în plus mâncării.
Când au terminat, s-au reîntors la vilă. Stanford mergea foarte încet, asigurându-se că urmăritorii nu-l scăpau din ochi.
La ora unu noaptea, bărbatul care supraveghea casa văzu cum luminile se stingeau una câte una. Vila se cufundă în întuneric.
La ora patru și jumătate dimineața, Harry Stanford intră în camera de oaspeți, unde dormea Sophia. O scutură cu blândețe.
— Sophia…?
Ea deschise ochii și-l privi, zâmbind anticipativ. Apoi se încruntă. El era complet îmbrăcat. Se ridică din pat.
— S-a întâmplat ceva?
— Nu, draga mea. Totul este în ordine. Ai spus că-ți place foarte mult să călătorești. Vom face o scurtă excursie.
Ea se trezise complet.
— La ora asta?
— Da. Dar nu trebuie să facem zgomot. Haide, repede.
Cincisprezece minute mai târziu, Harry Stanford, Sophia, Dmitri și Prince coborau în garaj, unde-l aștepta un Renault maro. Dmitri deschise precaut ușa garajului și se uită în jur. Strada părea pustie, cu excepția mașinii lui Stanford. Un Corniche alb, parcat în fața casei.
— Totul e în regulă.
Stanford se întoarse spre Sophia.
— Acum vom juca un joc. Tu și cu mine ne vom lăsa în jos, pe bancheta din spate.
Ochii ei se măriră de uimire.
— De ce?
— Mă urmăresc unii din rivalii mei în afaceri. Sunt pe cale să închei o afacere importantă, iar ei încearcă să mi-o ia înainte. Dacă se întâmplă așa, voi pierde mulți bani.
— Înțeleg, zise Sophia. N-avea nici cea mai mică idee despre ce voia el să spună.
Cinci minute mai târziu ieșeau în grabă din sat, îndreptându-se spre Nisa. Un bărbat așezat pe o bancă văzu Renault-ul maron. La volan era Dmitri Kaminsky, iar lângă el stătea Prince. Bărbatul luă grăbit un telefon celular și formă un număr.
— S-ar putea să avem o problemă, îi spuse el femei.
— Ce fel de problemă?
— Un Renault maro tocmai iese din sat. E condus de Dmitri Kaminsky. Are și câinele cu el.
— Stanford nu era în mașină?
— Nu.
— Nu cred. Bodyguard-ul lui nu-l lasă singur noaptea iar câinele nu-l părăsește niciodată.
— Mașina lui mai e parcată în fața casei? întrebă celalalt bărbat care fusese trimis să-l urmărească pe Harry Stanford.
— Da, dar e posibil să fi schimbat mașinile.
— Sau vor să ne păcălească! Sună la aeroport.
În câteva minute, aveau legătura cu turnul de control.
— Avionul domnului Stanford? Oui. A sosit cu o oră în urmă și a făcut deja plinul.
Cinci minute mai târziu, doi membri al echipei de supraveghere erau în drum spre aeroport, în timp ce cel de-al treilea ținea în continuare sub observație vila întunecată.
În timp ce Renault-ulmaroniu trecea prin La Coalle-sur-Loup, Stanford se ridică de pe bancheta pe care stătuse întins.
— Te poți ridica și tu, acum, îi spuse el Sophiei. Se întoarse spre Dmitri. Aeroportul din Nisa. Rapid.
