Din Calidor

O COPILĂRIE BASARABEANĂ

Galeria casei părintești din Mana este buricul pământului.

Totul îmi pleacă de acolo și de atunci, toate se întorc, după definitive dușuri, după ocoluri largi și perfect-rotunde – atunci și acolo.

I-am spus: galerie, ca să se înțeleagă despre ce este vorba, în realitate, casa avea -ce avea, dar nu se numea galerie; nici prispă, nici pridvor (slavisme țărănești); nu avea cerdac (turcism târgoveț). Casa noastră avea calidor.

Deși tata îmi explicase, doct, ca un învățător de țară ce era, „de unde, pe unde ne-a/venit cuvântul” (de la Francezi, prin Ryși) i deși, mai târziu, la Universitate, acceptasem evidența lingvistică: francezul corridor devenise, în rusă, karidor, sub această formă trecând în Basarabia rusificată, unde româna îl. Înmuiase – etimologia propusă, la început de tot, de mama era atât de mult mai frumoasă, încât în mod necesar, era și adevărată: „Calidor, carevasăzică: dor-frumos”.

Carevasăzică, grecesculx kali și românescul dor – dorul cântat, dorul oftat între Nistru și Prut, după 1812, mai mult decât în oricare alt ținut românesc, dor-frumos, acel dor special care te cuprinde atunci când (din.

Calidor), cu privirea împăinjenită de jale, câți înco înspre Asfințit, unde bănuiești Prutul, râu blăstăm care-n două ne-a tăiat, de când Moscalii ne-au luat jun țațe din Țara Moldovei și au botezat-oy: Basarabi.

Prea puțin timp și doar câteva împrejurări cheie u; – stat, cu adevărat, în calidor (chiar așa: cum să ne vii a calidor de la Franțuji, când ei nu au esențialul verb n sta?), însă mă întorc, fără odihnă și fără efort spre mereu același punct de plecare: ealidorul.

Desigur, pictura, literatura – mai cu seamă poezia – au zugrăvit, cântat, consacrat alt punct-de-plecare, '. Privire: fereastra. Ca pușcăriaș, am cunoscut-o, fi ventat-o și, în felul meu, am celebrat-o, însă calidor Pe măsură ce mă îndepărtez de el, punct-de-plec., mă și apropii de punctul-de-sosire, timpul fiindu-mi ca drumul, rotund.

Ca mai toți copiii băieți, mai legat am fost și rămas de mama, prin ombilicul intact. Poate că de aceea locul meu de întoarcere este, nu înăuntru de tot, ca încă-ne-născuții, ci în calidor, acel vestibul deschis spre ambe părți, acel afară proxim și nu definitiv, acel loc la aer și lumină și umbră și căldură, expus agresiunilor – dar nu mortale: oricând pot face pasul înapoi, la adăpost – adăpost refuzat, de pildă, lui Rilke, Poetul-Fiu din Pieta: „Acum îmi zaci, cruciș, în poală, /Acum nu te mai pot naște”.

Pe mine mama nu m-a trimis: m-a adus pe lume; nu m-a expulzat, m-a condus, de mână. Iar atunci când a plecat, când s-a retras, când a reintrat, ea, definitiv în mama ei, pe când își desprindea o mână de o -mână a mea, cu cealaltă mână îmi punea, în cealaltă mână a mea, mâna fiului meu, Filip (după treisprezece ani de agonie, mamei i se micșorase trupul, obrazul îi scăzuse, involuase, căpătând trăsăturile unui nou-născut; treisprezece luni mai târziu, îmi venise Filip, ca toți nou-născuții, cu obraz de babă – dar nu al oricăreia, ci al mamei, în ducere).

Așadar, de mână, din și spre calidorul casei din Mana J buricul pământului. Osia lumii.

CASA.

Am spus: „casa părintească”, deși nu era proprictal _ părinților, ci a statului, a satului, constituind o aripă j școlii. Să fi spus: „casa natală?” – nici măcar: m-aiî născut în zorii zilei de 2 octombrie 1935, „în altă parte”a cu vreo douăzeci de metri mai spre uliță, într-o bojdeucă-de lut, acoperită cu paie, cumpărată odată cu terenul de școală. Așadar, casa-părintească nu era a părinții”; nici natală a mea.

Și totuși, din pricina cosei noastre tata a tărăgăn; plecarea în refugiu, dincolo de Prut, după acel nenorocit 28 iunie 1940, când au fost cedate Rușilor Basarabia i Bucovina. A tot tărăgănat, a amânat – până când a fort prea târziu.

Tată, de ce n-am plecat în primul refugiu, <x din 40? 1-am întrebat de când am fost în stare să pu o astfel de întrebare. Nu știați ce ne așteaptă sub Ocu: pație? Sub bolșevici?

De știut, știam noi, dar una-i să știi din auzit alta pe pielea ta. Știam destule, nu numai din ce pove teau fugiții încoace, peste Nistru, mai ales în timpi foametei din Ucraina, de prin 32-33, dar știam din ' nu uitasem noi, cei de loc. Unde crezi că și-au pori Rușii „rivaliuția” lor?

La Petrograd – Crucișătorul Aurora, Palatul Iarnă – și dă-i, și luptă, vorba lui Caragiale.

Cj t|ă-i și dă-i – dacă ar fi fost așa, adică numai octombrie. Partea proastă: când a început tără-_ vorbesc de cel din februarie – o parte a frontu-I. Jor era în Moldova. Când au auzit moscalii că s-a mântuit cu boierii, burjuii, popii, țarii și că or să capete Pa _.”au părăsit tranșeele, ne-au lăsat, în fața Nemților cu zeci de kilometri de front descoperit.

Zicem: zeci, fiindcă suntem băieți buni. Dar ce vină să le bagi? Să-și dea Ivan din Tambov ori din Simbirsk sângele pentru Iași, pentru Fălticeni? Dar dacă, părăsind frontul, s-a'r fi dus ață la Simbirsk, la Tambov, la boierii și burjuii lor. Numai că ei au luat-o cu. Făcutul dreptății din Moldova, care numai de asta nu ducea lipsă: dar ce-au făcut la noi, în Basarabia. Aveam opt-nouă ani, mi-o aduc aminte. De ce nu s-o fi spunând și: „La revoluție ca la rivaliuție”?

Deci, știați cine-s bolșevicii. „

Bolșevicii! Nu cuvântul ăsta ne speria – prea îl tociseră regățenii pe spinarea noastră, însă când au zeam de colhoz. De parcă nu primul 1-ar fi născut pe al – doilea, dar așa suntem noi, țăranii.

Dar tu nu mai erai țăran, deci n-aveai pământ de pierdut – sau tocmai de asta ai rămas?

Nu de asta. Și n-a existat niciun, deci” – deci.