Doamna furata

Doamna furata de Nora Roberts

PARTEA I

Acasă

Capitolul 1

"Frumusețea este singura rațiune a sa însăși de a exista."

Emerson

Vîntul rece și biciuitor îngheța pînă-n măduva oase­lor. Zăpada unui viscol de la începutul săptămînii se îngrămădea în troiene neregulate pe marginea drumului. Cerul era de un albastru intens. Copacii desfrunziți, cu ramurile golașe și negre, se înălțau din iarba brună a iernii, agitîndu-și crengile ca pe niște pumni împotriva frigului.

Era luna martie în Maine.

Miranda reglă caloriferul la maximum, își programă CD player-ul să cînte Boema de Puccini și conduse mai departe, în acordurile înălțătoare ale muzicii.

Se întorcea acasă. După cele zece zile ale turneului de conferințe, alergînd de la hoteluri în campusuri uni­versitare, la aeroporturi și la alte hoteluri, Miranda abia aștepta să ajungă.

Era posibil ca ușurarea ei să fie legată de faptul că detesta să țină conferințe, suferind cumplit ori de cîte ori trebuia să apară în fața acelor șiruri de fețe curioase. Dar timiditatea și tracul nu aveau voie să-i perturbe înda­toririle.

Era dr. Miranda Jones, o Jones din Jones Point. Și nu-și putea permite s-o uite vreodată.

Orașul fusese întemeiat de primul Charles Jones care-și lăsase amprenta în Lumea Nouă. Miranda știa că tuturor celor din neamul Jones li se cerea să lase urme ale trecerii lor, să-și mențină poziția de familie fruntașă a Point-ului, să contribuie la mersul înainte al societății, să se comporte așa cum se aștepta din partea Jones-ilor din Jones Point, Maine.

Dornică să lase aeroportul cît mai în urmă, coti pe drumul de coastă, apăsînd pe accelerator. Viteza la vo­lan era una dintre micile ei plăceri. Îi plăcea să se depla­seze repede, să ajungă dintr-un loc în altul cu minimum de agitație și în cît mai puțin timp. Femeie înaltă de aproape un metru optzeci cînd era desculță și cu părul de culoarea unei mașini de pompieri Tonka de jucărie rareori trecea neobservată. Chiar și cînd nu era stăpînâ pe situație, arăta ca și cum ar fi fost.

Iar cînd se mișca, precis și hotărît ca o rachetă cu detector de căldură, de obicei se făcea loc în calea ei. Avea o voce pe care un bărbat îndrăgostit o comparase cu catifeaua învelită în șmirghel. Compensa accidentul soartei, cum îl considera ea, cultivîndu-și o vorbire răspi­cată și energică, adeseori frizînd afectarea.

Dar dădea rezultate.

Trupul ei putea fi moștenit de la cine știe de strămoș celt războinic, dar fața îi era strict din Noua Anglie. În­gustă și rece, cu nas prelung și drept, bărbie ușor ascuțită și niște pomeți care ar fi putut sparge gheața. Avea o gură largă și, de cele mai multe ori, strînsă într-o linie serioasă. Ochii-i erau albaștri precum cerul în ziua de 4 Iulie și, în majoritatea cazurilor, gravi.

Acum, însă, delectîndu-se cu drumul lung și șerpuitor care ocolea colinele dantelate cu zăpadă, zîmbea atît cu gura, cît și cu ochii. Dincolo de faleză, marea se agita cenușie ca oțelul. Mirandei îi plăceau toanele ei, puterea ei de a liniști sau a fascina. Cînd șoseaua coti ca un deget încovoiat, auzi bubuiturile tunătoare ale valurilor lovind stîncile, pentru ca apoi să se retragă ca un pumn gata să mai lovească o dată.

Lumina slabă a soarelui scînteia pe troiene, iar vîntul răsfira capricios pînze de zăpadă prin aer, peste drum. În partea dinspre golf, copacii goi se cocîrjau ca niște moșnegi, împovărați de furtunile anilor. În copilărie, cînd încă mai avea fantezie, Miranda își imaginase acei co­paci bombănindu-și unii altora nemulțumirile, în timp ce se strîngeau să reziste vîntului.

Deși nu considera că-și mai făcea iluzii, încă îi mai plăcea cum arătau, noduroși și rășchirați, dar stînd în șir ca soldații bătrîni de-a lungul dîmbului.

Șoseaua urca, pe măsură ce locul se îngusta, între apele ce se apropiau din ambele părți. Mare și sunet, ambele năzuroase, adeseori mohorîte, mușcau din ma­luri cu o foame continuă. Promontoriul încîrligat se înălța, cu vîrful bulbucat caun deget artritic și împodobit de vechea casă victoriană ce domina marea și pămîntul. Dincolo de ea, unde terenul se rostogolea din nou spre apă, se înălța săgeata albă a farului care păzea coasta.

În copilărie, casa fusese refugiul și bucuria Mirandei, datorită femeii care locuia acolo. Amelia Jones confir­mase tradiția familiei și trăise așa cum poftea, spusese ce-i trecea prin minte și întotdeauna, dar întotdeauna avusese în inimă un loc pentru cei doi nepoți ai ei.

Miranda o adorase. Singura suferință adevărată pe care o cunoscuse în viața ei fusese la moartea Ameliei -pe neanunțate, fără tapaj, în somn, cu opt ierni în urmă.

Le lăsase casa, portofoliul ordonat pe care-l adunase cu pricepere de-a lungul anilor și colecția de artă, Miran­dei și fratelui ei. Fiului său, tatăl Mirandei, îi lăsase dorința de a deveni măcar pe jumătate bărbatul sperat de ea, înainte de a se reîntîlni. Nurorii îi lăsase un colier de perle, fiindcă era singurul lucru care se putea gîndi că-i plăcuse vreodată cu adevărat lui Elizabeth.

Fusese atît de tipic pentru ea, își spunea acum Mi­randa. Toate acele mici comentarii pline de tîlc din testa­ment. Locuise ani de zile în casa cea mare de piatră, trăind singură, cu peste un deceniu mai mult decît soțul ei.

Cu gîndul la bunica ei, Miranda ajunse la sfîrșitul drumului de coastă și coti pe aleea prelungă, șerpuită.

Casa din capătul acesteia supraviețuise anilor și fur­tunilor, nemiloaselor friguri ale iernii, arșițelor șocante și neașteptate din toiul verii. Iar acum, își spuse Miranda, cu un mic junghi de vinovăție, supraviețuia neglijării be­nigne.

Nici ea și nici Andrew nu păreau să-și găsească timp pentru a aduce zugravi sau grădinari. Casa, care în co­pilăria ei arătase ca un muzeu, era acum învechită și plină de cicatrice. Totuși, o găsea fermecătoare, cam ca pe o bătrînă care nu se teme să-și poarte vîrsta. Deloc dărăpănată, se înălța în unghiuri drepte, soldățești, cu demnitatea pietrei sale cenușii și distincția frontoanelor și a micilor turnuri.

În partea strîmtorii, o pergolă inspira farmec și fan­tezie. Glicina se cățăra pe laturile ei, îngropîndu-i acope­rișul sub boboci, primăvara. Miranda dorise întotdeauna să-și găsească timp pentru a sta pe una dintre băncile de marmură de sub umbrarul acela înmiresmat și a se bucura de parfumuri, umbră și liniște. Cumva, însă, vara lua locul primăverii, iar toamna pe cel al verii, iar Miranda nu-și mai amintea jurămîntul pînă iarna, cînd vițele groase ale glicinei erau dezgolite.

Poate că unele scînduri de pe veranda lată din fața casei se cereau înlocuite. Cu siguranță, brîul și obloa­nele, decolorate din albastru în cenușiu, cereau să fie răzuite și vopsite proaspăt. Glicina de pe pergolă avea și ea nevoie, probabil, să fie plivită, hrănită, sau ce s-o fi făcînd cu astfel de lucruri.

Avea să se ocupe și de asta. Mai devreme sau mai tîrziu.

Dar geamurile luceau, iar chipurile feroce ale garguilor chircite pe streșini rînjeau. Terasele lungi și balcoa­nele înguste făceau să se poată admira priveliștea în toate direcțiile. Pe hornuri se învălătucea fum - cînd catadicsea cineva să aprindă focul. Uriașii stejari bătrîni se înălțau și, înspre nord, un șir des de brazi stăvileau vîntul.

Miranda și fratele ei conviețuiau destul de pașnic în locuință sau, cel puțin, așa făcuseră înainte ca băutura lui Andrew să devină atît de permanentă. Dar nu avea să se gîndească la asta. Îi plăcea să-l știe aproape, îl simpatiza și-l iubea, astfel că munca și conviețuirea alături de el erau o plăcere.

Vîntul îi suflă părul în ochi imediat ce coborî din ma­șină. Cam nemulțumită, și-l dădu la o parte, după care se aplecă să-și ia laptopul și servieta. Agățîndu-și-le pe amîndouă pe umăr și fredonînd ultimele acorduri din Puccini, porni spre portbagaj și-l deschise.

Părul îi veni iarăși în ochi, făcînd-o să pufnească iritată. Oftatul i se frînse într-un icnet sufocat, cînd o mînă o smuci cu putere de păr, răsucindu-i-l ca pe o frînghie pentru a-i trage capul pe spate. În fața ochilor îi explodară steluțe albe, cînd durerea și șocul îi străpun­seră țeasta. Iar vîrful unui cuțit, rece și ascuțit, îi apăsă vena care pulsa în gît.

Frica țipă în capul ei, cu o arsură primordială izbuc­nită din pîntece, pentru a se repezi spre gîtlej. Înainte de a-i putea da drumul, fu răsucită în loc și îmbrîncită peste mașină, astfel că durerea înflorind în șold îi încețoșa vederea, făcînd să i se înmoaie genunchii. Mîna care o ținea de păr smuci din nou, zgîlțîindu-i capul înapoi ca pe al unei păpuși.

Chipul individului era oribil. De un alb păstos, cu cicatrici și trăsături obtuze. Miranda avu nevoie de cîteva secunde, înainte ca groaza ce-i usca gura s-o lase să observe că era o mască - vopsea și cauciuc schimo­nosite diform.

Nu se zbătu, n-avea cum. De nimic nu se temea mai mult că de vîrful ucigător al unui cuțit, de tăișul său neted și mortal. Vîrful ascuțit îi apăsa carnea moale de sub maxilar, astfel că la fiecare respirație sufocată o străpungea cîte un junghi arzător de durere și spaimă.

Era înalt. De un metru nouăzeci, nouăzeci și cinci, remarcă Miranda, făcînd eforturi să fie atentă, să rețină detaliile, în timp ce inima i se zbătea în gît, sub cuțitul care o apăsa. O sută zece, douăzeci de kilograme, lat în umeri și cu gît scurt. O, Doamne!

Ochi căprui, de un cafeniu tulbure. Numai atît vedea, prin deschizăturile măștii de cauciuc. Și o privire plată ca a unui rechin, la fel de nesimțitoare, în timp ce cobora vîrful pumnalului, trăgîndu-i-l peste beregată pentru a spinteca delicat pielea. Un mic foc se aprinse pe gîtul Mirandei, în locul de unde un fir subțire de sînge începu să se prelingă spre guler.

- Te rog.

Cuvîntul ieși bolborosit, în timp ce îi împingea in­stinctiv încheietura mîinii cu cuțitul. Toate gîndurile rațio­nale i se învălmășeau într-o groază înghețată, cînd omul îi săltă capul la loc cu vîrful cuțitului, expunîndu-i linia vulnerabilă a gîtului.

Prin mintea Mirandei fulgeră imaginea cuțitului sfîșiind scurt, rapid și fără zgomot, retezînd artera carotidă, într-un șuvoi de sînge cald. Și avea să moară pe pi­cioare, înjunghiată ca un miel.

- Te rog, nu. Am trei sute cincizeci de dolari, cash.

„Doamne, te rog, să nu vrea decît banii", cugetă ea, înnebunită. „Să fie numai banii." Dacă voia s-o violeze, Miranda se ruga să aibă puterea de a lupta, deși știa că nu putea învinge.

Dacă de sînge avea poftă, spera să se termine cît mai repede.

- Îți dau banii, începu ea, apoi scoase un țipăt șocat, cînd agresorul o împinse în lături ca pe o grămadă de cîrpe.

Miranda căzu zgomotos în patru labe, pe pietrișul aleii, simțind arsura micilor tăieturi dureroase în palme. Se auzi scîncind, își urî propria neputință, spaima care o amorțea, împiedicînd-o să facă altceva decît a-l privi cu ochii tulburi.

Privi pumnalul care lucea în lumina palidă a soarelui. Chiar în timp ce mintea ei îi striga să fugă, să se îm­potrivească, Miranda se strînse în ea însăși, paralizată. Individul îi luă poșeta și servieta, întorcînd cuțitul, astfel încît soarele o fulgeră în ochi cu o suliță de lumină. Apoi se aplecă și înfipse vîrful în cauciucul din spate. Cînd îl trase, făcînd un pas în direcția ei, Miranda începu să se tîrască spre casă.

Îl așteptă să lovească din nou, să-i sfîșie hainele, să-i înfigă pumnalul în spate cu aceeași forță nepăsătoare cu care spărsese cauciucul, dar continuă să se tîrască prin iarba aspră a iernii.

Cînd ajunse la trepte, privi în urmă, cu ochii învîrtindu-i-se în orbite și mici sunete de animal vînat bolborosindu-i printre buze.

Și văzu că era singură.

Respirațiile scurte, uscate, îi zgîriau gîtlejul, arzînd în plămîni, pe cînd se tîrî în susul treptelor. Trebuia să ajungă în casă, să scape. Să încuie ușa. Înainte ca mon­strul să se întoarcă, înainte de a se întoarce și a-și folosi cuțitul contra ei.

Mîna îi alunecă pe clanță, o dată, de două ori, pînă reuși s-o apuce cu degetele. Încuiată. Sigur că era în­cuiată. Acasă nu era nimeni. Nu avea pe nimeni care s-o ajute. Un moment, nu făcu decît să stea ghemuită pe loc, în fața ușii, tremurînd șocată și înfrigurată de vîntul care biciuia de peste culmea colinei.

„Mișcă", își impuse. „Trebuie să te miști, ia cheia, intră-n casă și cheamă poliția."

Ochii îi săgetară într-o parte și-n alta, ca ai unui ie­pure uitîndu-se după lupi, în timp ce dinții începeau să-i clănțăne. Rezemîndu-se de clanță, se ridică pe picioare. Genunchii amenințau să i se îndoaie, stîngul îi urla de durere, dar se repezi de pe verandă într-un salt ca de om beat, căutîndu-și disperată poșeta înainte de a-și aminti că atacantul i-o luase.

Începu să bîiguie cuvinte, rugăciuni, blesteme, im­plorări, în timp ce deschidea portiera mașinii pentru a bîjbîi în torpedou. Chiar în momentul cînd degetele ei găsiră celălalt set de chei, un sunet o făcu să se ră­sucească înnebunită, ridicînd mîinile într-un gest de apărare. Nu era decît vîntul vîjîind printre crengile negre și desfrunzite ale copacilor, prin tulpinile spinoase ale trandafirilor cățărători, peste iarba țepoasă. Cu respirația șuierătoare, o luă la fugă șchiopătînd spre casă, înfipse deznădăjduită cheia în broască și aproape se tîngui de ușurare cînd ușa se descuie.

Năvăli înăuntru, trînti ușa și răsuci încuietorile. Cînd spatele i se rezemă de lemnul solid, cheile îi alunecară dintre degete, căzînd cu un zornăit melodios. Vederea i se împăienjeni, așa că închise ochii. Acum amorțise cu totul, cu trup și suflet. Trebuia să facă pasul următor, să acționeze, să înfrunte situația, dar nu-și putea aminti ce pas avea de făcut.

Îi răsunau urechile, iar greața i se întețea într-un val prelung, unsuros. Scrîșnind din dinți, făcu un pas îna­inte, apoi încă unul, pe cînd vestibulul părea să se cla­tine ușor într-o parte și-n cealaltă.

Aproape ajunsese la baza scării, cînd își dădu seama că nu urechile ei sunau, ci telefonul. Mecanic, merse prin ceață pînă în salon, unde totul era atît de normal, atît de familiar, și ridică receptorul.

- Alo?

Vocea-i suna îndepărtată, a gol, ca o singură bătaie într-o tobă de lemn. Clătinîndu-se puțin pe picioare, privi modelul pe care-l formau razele soarelui pe podelele late de brad, intrînd pe fereastră.

- Da. Da, înțeleg. Voi veni. Am...

Ce? Scuturîndu-și capul ca să și-l limpezească, Mi­randa făcu un efort să-și aducă aminte ce avea de spus.

- Am de... de rezolvat niște lucruri, mai întîi. Nu, voi pleca imediat ce pot.

Apoi, în ea se răzvrăti o stare pe care era prea bui­măcită pentru a o recunoaște ca fiind isterie.

- Am bagajele gata făcute, rîse ea, ascuțit.

Încă mai rîdea, cînd închise telefonul. Și tot rîzînd, se lăsă să cadă moale într-un fotoliu, fără a-și da seama, cînd se strînse ghem, defensiv, că rîsul i se prefăcuse în suspine.

Ținea strîns în ambele mîini o ceașcă de ceai fier­binte, dar nu bea. Știa că ar fi tremurat, dar o îmbărbăta s-o țină astfel, să simtă căldura trecînd prin porțelan pînăîn degetele ei înfrigurate, alinîndu-i juliturile din palme.

Fusese coerentă - era obligatoriu să fie coerentă, să vorbească limpede, calm și, precis -, cînd reclama o tîlhărie la poliție.

După ce reușise să judece din nou, dăduse tele­foanele necesare, vorbise cu ofițerii care veniseră acasă. Acum, însă, cînd terminase și era iarăși singură, nu mai părea capabilă să se țină de un singur gînd cu șir, mai mult de zece secunde.

- Miranda!

Strigătul fu urmat de detunătura ușii din față trîntindu-se. Andrew năvăli înăuntru, aruncînd o privire îngro­zită spre fața surorii sale,

- O, lisuse!

Se apropie grăbit, lăsîndu-se pe vine la picioarele ei, pentru a începe să-i mîngîie obrajii cu degetele sale pre­lungi.

- Vai de mine, draga mea.

- N-am nimic. Doar niște zgîrieturi.

Dar stăpînirea de sine pe care reușise să și-o adune la loc era fragilă.

- Am fost mai mult speriată decît rănită.

Andrew îi văzu rupturile de la genunchii pantalonilor, sîgele uscat pe lîngă.

- Nenorocitul.

Ochii lui, de un albastru mai șters decît al surorii sale, se întunecară brusc de groază.

-Te-a...

Își coborî mîinile peste ale ei, ajungînd sa țină îm­preună ceașca de porțelan.

- Te-a violat?

- Nu. Nu. Nimic de soiul ăsta. Mi-a furat doar poșeta. Nu voia decît bani. Îmi pare rău că am pus poliția să te anunțe. Trebuia s-o fac eu însămi.

- Nu-i nimic. Nu te agita.

Îi strînse mai tare mîinile, apoi i le eliberă repede, cînd Miranda tresări.

- Aoleu, fetițo, zise el luîndu-i ceașca din mîini și punînd-o deoparte, după care îi întoarse palmele julite.

- Ce rău îmi pare. Haide, să te duc la spital.

- N-am nevoie de nici un spital. Am numai vînătăi și zgîrieturi.

Trase adînc aer în piept, constatînd că-i era mai ușor s-o facă acum, cînd îl avea alături pe Andrew.

Putea s-o enerveze și o dezamăgise. Dar, în toată viața ei, fusese singurul care n-o trădase niciodată, care-i fusese alături.

Andrew luă ceașca de ceai, punîndu-i-o iarăși în mîini.

- Bea puțin, îi ordonă, înainte de a se ridica pentru a se plimba puțin ca să-și alunge o parte din frică și furie.

Avea un chip slab, destul de osos, potrivit cu con­stituția lui longilină și costelivă. Tenul îi era asemănător cu al surorii sale, deși avea părul de un roșcat mai în­chis, aproape acaju. De enervare, se bătea cu mîna pe coapsă din mers.

- Aș vrea să fi fost aici. La naiba, Miranda, trebuia să fiu aici.

- Nu poți fi peste tot, Andrew. Nimeni n-ar fi putut prevedea că aveam să fiu tîlhărită în fața propriei noa­stre case. Cred - și poliția crede - că se pregătea să intre în casă, să ne jefuiască, iar sosirea mea l-a luat prin surprindere, făcîndu-l să-și schimbe planurile.

- Au spus că avea cuțit.

- Mda.

Încet, Miranda ridică o mînă la mica tăietură de pe beregată.

- Și pot anunța că n-am scăpat de fobia mea de cuțite. O singură privire i-am aruncat și mi-a încremenit mintea.

Ochii lui Andrew se înverșunară, dar vorbi cu blîndețe, cînd reveni să se așeze lîngă ea:

- Ce-a făcut? Poți să-mi spui?

- A apărut ca din senin. Tocmai îmi scoteam lucrurile din portbagaj. M-a tras de păr și mi-a pus cuțitul la bere­gată. Am crezut că avea să mă omoare, dar m-a trîntit pe jos, mi-a luat poșeta și servieta, mi-a spart cauciucurile și a plecat.

Reuși să zîmbească șovăitor.

- N-a fost tocmai întîmpinarea la care mă așteptasem.

- Trebuia să fiu aici, repetă Andrew.

- Andrew, nu, se aplecă Miranda spre el, închizînd ochii. Acum ești aici.

Și se părea că atîta lucru era de ajuns ca s-o li­niștească.

- A telefonat mama.

- Ce?

Andrew, care începuse s-o cuprindă cu un braț pe după umeri, se aplecă să-i privească fața.

- Cînd am intrat în casă, suna telefonul. Doamne, încă mai am mintea în ceață, se plînse ea, frecîndu-și tîmpla. Mîine trebuie să mă duc la Florența.

- Nu fi ridicolă. Abia ai ajuns acasă și ești rănită, ești zguduită. Christoase, cum îți poate cere să te urci în avion imediat după ce ai fost jefuită?

- Nu i-am spus, ridică Miranda din umeri. Nu gîndeam. În orice caz, m-a chemat categoric și clar. Tre­buie să-mi rezerv bilet.

- Miranda, te duci imediat la culcare.

­- A, da, zîmbi ea din nou. Nu peste mult.

- O sun, zise Andrew trăgînd aer în piept, ca un om în fața unei corvezi neplăcute. Am să-i explic.

- Eroul meu, îl sărută ea pe obraz, cu drag. Nu, am să mă duc. O baie fierbinte, o aspirină și-am să-mi revin. Iar după această mică aventură, mi-ar prinde bine o diversiune. Se pare că are un bronz pe care vrea să i-l expertizez.

Puse la loc ceaiul, care se răcise.

- Nu m-ar chema la Standjo dacă n-ar fi ceva impor­tant. Are nevoie de un arheometrist, și repede.

- Are destui arheometriști angajați la Standjo.

- Exact.

De astă dată, zîmbetul Mirandei fu subțire și vesel. „Standjo" venea de la Standford-Jones, Elizabeth luase măsuri ca nu numai numele ei, ci și tot ce mai avea pe agendă, să fie pe primul plan în activitățile din Florența.

- Deci, dacă mă cheamă pe mine, înseamnă că este ceva important. Vrea să rămînă în familie. Elizabeth Standford-Jones, directoare la Standjo, Florența, trimite după un expert în bronzurile renascentiste italiene și do­rește unul care să poarte numele Jones. N-am de gînd s-o dezamăgesc.

☼ ☼ ☼

Nu găsi bilet de avion pentru a doua zi dimineață și trebui să se resemneze cu un loc seara, la cursa de Roma cu schimbare pentru Florența.

Aproape o zi întîrziere.

Avea să tragă ponoasele.

În timp ce încerca să scape de dureri în baia fier­binte, Miranda calculă diferența de timp și ajunse la con­cluzia că nu avea nici un rost să-i telefoneze mamei sale. Elizabeth era acasă, după toate probabilitățile în pat.

Nu mai avea ce să facă în acea seară, își spuse ea. Dimineața, urma să sune la Standjo. O zi nu putea conta prea mult, nici chiar pentru Elizabeth.

Avea să închirieze o mașină pînă la aeroport, căci, după cum o durea genunchiul, șofatul ar fi putut să-i pună probleme, chiar dacă reușea să-și înlocuiască ra­pid pneurile. Nu trebuia decît să...

Se îndreptă de spate, în cadă, făcînd apa să se re­verse peste margine.

Pașaportul. Pașaportul ei, permisul de conducere, le­gitimația de la firmă, îi luase servieta și poșeta - cu toate actele de identitate.

- Fir-ar al dracu', fu singurul lucru pe care-l putu spune, în timp ce-și freca fața cu mîinile. Numai asta mai lipsea.

Trase de lanțul dopului de modă veche al cadei cu gheare. Ieșeau aburi din ea, iar valul de energie furioasă o făcu să se ridice în picioare, luînd un prosop, înainte ca genunchiul lovit să-i cedeze sub trup. Stăpînindu-și un țipăt, se rezemă cu mîna de perete și se așeză pe marginea cadei, scăpînd prosopul în apă.

Îi venea să plîngă, de neputință, de durere, de frica ascuțită și neașteptată care o străpunse din nou. Stătea așezată pe margine, goală, dîrdîind, cu respirația tremu­rătoare ieșindu-i în mici gîfîieli întretăiate pe care nu și le putea controla.

Lacrimile n-aveau s-o ajute să-și regăsească actele, nici să-și vindece rănile sau să ajungă la Florența. Și le înghiți și stoarse prosopul. Cu grijă, își ridică picioarele din cadă cu mîinile, unul cîte unul. Își regăsi echilibrul, în timp ce pielea i se îmbrobona cu o sudoare rece, aducînd-o iarăși în pragul lacrimilor. Dar se ținu bine, sprijinin-du-se de lavabou, și se studie în oglinda întreagă de pe spatele ușii.

Avea vînătăi pe brațe. Nu-și amintea s-o fi apucat de acolo, dar urmele erau de un cenușiu închis, așa că era logic s-o fi făcut. Șoldul îi era învinețit și o durea intens. Își aminti că o trîntise peste mașină.

Genunchii-i erau juliți pînă la carne, cel stîng arătînd dezgustător de umflat și de roșu. Probabil că în cădere și-l luxase. Podurile palmelor o ardeau după contactul dur cu prundișul aleii.

Însă cea care-i făcu capul să se învîrtească, provocîndu-i un nou val de greață în stomac, fu tăietura pre­lungă și superficială de pe gît. Fascinată și copleșită, își ridică într-acolo degetele. La un centimetru de vena ju­gulară, își spuse. La un pas de moarte.

Dacă atacantul i-ar fi dorit moartea, ar fi omorît-o.

Iar acest lucru era mai rău decît toate vînătâile și durerile care-i pulsau grețos. Un străin avusese în mîini viața ei.

- Niciodată, zise ea întorcîndu-și capul dinspre oglindă și chinuindu-se să-și ia halatul din cîrligul de alamă de lîngâ ușă. Niciodată nu voi lăsa să se mai întîmple una ca asta.

Îngheța de frig și se înfășură cu halatul cît putu de repede. În timp ce se străduia să-i lege cordonul, o miș­care în dreptul ferestrei o făcu să ridice brusc capul, cu inima bubuindu-i în piept.

Se întorsese.

Ar fi vrut să fugă, să se ascundă, să țipe după An­drew, să se strîngă ghem după o ușă încuiată. Și, cu dinții strînși, se apropie de fereastră pentru a privi afară.

Nu era decît Andrew, văzu ea, cu un val amețitor de ușurare. Avea pe el scurta cadrilată de țapinar pe-care o purta cînd tăia lemne sau se plimba pe dealuri.

Aprinsese lămpile de afară, iar Miranda văzu un obiect sclipindu-i în mînă, un lucru pe care îl legăna în timp ce mergea prin curte.

Nedumerită, își lipi fața de geam.

O crosă de golf? Ce Dumnezeu căuta afară, patrulînd pe peluza înzăpezită, cu o crosă de golf în mînă?

Apoi înțelese și o năpădi duioșia, mai liniștitoare de­cît orice analgezic.

O păzea. Din nou o podidiră lacrimile. Una i se pre­linse pe obraz. Apoi, îl văzu oprindu-se, pentru a scoate un obiect din buzunar și a-l ridica.

Și îl văzu trăgînd o dușcă prelungă dintr-o sticlă.

„O, Andrew," își spuse ea, închizînd ochii, în timp ce i se frîngea inima. „În ce hal ai ajuns."

☼ ☼ ☼

O trezi durerea, cu șocuri fierbinți care-i palpitau în genunchi. Miranda dibui să aprindă lampa și scutură cîteva pilule din flaconul pe care-l pusese pe noptieră. În timp ce le înghițea, își dădu seama că ar fi trebuit să urmeze sfatul lui Andrew și să meargă la spital, unde vreun doctor înțelegător i-ar fi scris o rețetă pentru niște medicamente bune și puternice.

Privi cadranul luminiscent al ceasului și văzu că era trecut de trei. Cel puțin, cocktail-ul de ibuprofen și as­pirină pe care-l luase la miezul nopții îi asigurase trei ore de odihnă. Dar acum era trează și încerca să alunge durerea. Putea foarte bine să termine cu toate, hotărî ea, și să privească adevărul în față.

Ținînd seama de diferența de fus orar, Elizabeth tre­buia să fie la birou. Miranda luă receptorul și formă nu­mărul. Gemînd încet, își potrivi pernele pe tăblia arcuită de fier forjat a patului și se rezemă.

- Miranda, tocmai mă pregăteam să-ți las un mesaj la hotel, pentru mîine cînd sosești.

- Voi întîrzia. Am...

- Întîrzii?

Cuvîntul părea o așchie de gheață, rece și ascuțită.

- Îmi pare rău.

- Parcă spusesem clar că proiectul ăsta are maximă prioritate. Am garantat guvernului că astăzi începem testele.

- Îl voi trimite pe John Carter. Eu am...

- Eu nu pe John Carter l-am chemat, ci pe tine. Orice altă treabă mai ai, poți s-o amîni. Cred că și pe asta am spus-o la fel de clar.

- Da, ai spus-o.

Nu, reflectă ea, de data asta pastilele nu puteau s-o mai ajute. Dar furia rece care începea să i se ațîțe în suflet avea toate șansele de a alunga mica durere.

- Eram hotărîtă să ajung, așa cum mi-ai cerut.

- Atunci, de ce nu ajungi?

- Ieri mi s-a furat pașaportul și toate celelalte acte. Voi aranja să-mi scot altele cît pot de repede și să iau alt bilet de avion. Fiind vineri, mă îndoiesc că pot obține documentele înainte de săptămîna viitoare.

Știa bine cum funcționau birocrațiile, își spuse cu înverșunare Miranda. În asemenea condiții crescuse.

- Chiar și într-un oraș relativ liniștit, ca Jones Point, e 0 prostie să nu-ți încui mașina.

- Nu le aveam în mașină, ci la mine. Te anunț imediat ce obțin altele noi și-mi rezerv loc la avion. Scuză-mă pentru întîrziere. Proiectul va beneficia de tot timpul și atenția mea, de îndată ce sosesc. La revedere, mamă.

Cu o satisfacție perversă, închise înainte ca Elizabeth să mai poată scoate o vorbă.

☼ ☼ ☼

În cabinetul ei elegant și spațios, la peste patru mii cinci sute de kilometri distanță, Elizabeth privi telefonul cuun amestec de nemulțumire și derută.

- Ai vreo problemă?

Distrasă, Elizabeth o privi pe fosta ei noră. Elise Warfield stătea cu o planșetă pe genunchi, cu ochii verzi mari și nedumeriți și gura senzuală, cu buze pline, ar­cuită ușor într-un surîs atent.

Căsnicia dintre Elise și Andrew fusese nereușită, ceea ce o dezamăgise pe Elizabeth. Dar relația ei pro­fesională și personală cu Elise nu avusese de suferit de pe urma divorțului.

- Da, Miranda întîrzie.

- Întîrzie? își înălță Elise sprîncenele, făcîndu-ie să dispară sub bretonul de bucle care-i cădea pe frunte. Nu-i stă în fire.

- I s-au furat pașaportul și toate actele.

- Vai, dar e îngrozitor.

Elise se ridică în picioare. Avea doar un metru șai­zeci. Curbele feminine ale trupului ei planturos abia reu­șeau să pară delicate. Cu părul de abanos, ca o bonetă lucitoare, ochii mari cu gene grele, pielea albă ca laptele și gura foarte roșie, semăna cu o zînă sexy și eficientă.

- A fost prădată?

- Nu mi-a spus amănunte, se crispară un moment buzele lui Elizabeth. Va rezolva să și le înlocuiască și-o să-și reprogrameze sosirea. S-ar putea să dureze cîteva zile.

Elise dădu să întrebe dacă Miranda fusese rănită, apoi își înghiți cuvintele. După expresia din ochii lui Eli­zabeth, sau nu știa, sau n-o prea interesa,

- Știu că vrei să începi azi expertiza. Cu siguranță, se poate aranja. Pot să-mi reorganizez unele activități și să încep eu.

Pe gînduri, Elizabeth se ridică, întorcîndu-se spre fe­reastră, întotdeauna gîndea mai limpede cînd privea orașul. Florența era casa ei, fusese căminul ei de prima oară cînd o văzuse. Avea pe-atunci optsprezece ani, o tînără studentă de colegiu cu o iubire disperată pentru artă și o sete secretă de aventuri.

Se îndrăgostise fără speranță de oraș, cu acope­rișurile sale roșii și cupolele maiestuoase, cu străzile întortocheate și piețele agitate.

Și se îndrăgostise de un tînăr sculptor, care cu far­mecul lui o ademenise în pat, îi dăduse să mănînce spaghetti și o învățase să-și cunoască propria inimă.

Desigur, fusese nepotrivit pentru ea. Complet nepotrivit. Sărac și de o pasiune sălbatică. Părinții ei o aduseseră cu forța înapoi la Boston, imediat ce aflaseră de legătura lor.

Și, firește, acesta fusese sfîrșitul.

Elizabeth reveni la realitate, nemulțumită că mintea i se abătuse în acea direcție. Luase propriile ei hotărîri In viață și erau excelente.

Acum, era conducătoarea uneia dintre cele mai mari șimai respectabile instituții de cercetări ale artei din întreaga lume. O fi fost Standjo unul dintre brațele organi­zației Jones, dar îi aparținea ei. Numele ei apărea primul pe firmă, iar ea, de asemenea, era pe locul întîi.

Stătea în cadrul ferestrei, zveltă și atrăgătoare la cei cincizeci și opt de ani ai săi. Părul îi era de un blond cendru vopsit discret într-unul dintre cele mai elegante saloane de coafură din Florența. Gusturile impecabile i se reflectau în costumul Valentino pe care-l purta, de culoarea vinetei coapte, cu nasturi de aur brumat. Escarpenii de piele se potriveau exact la culoare.

Avea un ten curat, cu structura osoasă rafinată din New England învingînd cele cîteva riduri care îndrăz­neau să se arate, Ochii-i erau de un albastru intens și nemilos de inteligent. Prezenta imaginea unei profesio­niste calme și sofisticate, cu avere și prestigiu social.

Nici în ruptul capului nu s-ar fi mulțumit cu mai puțin.

Nu, își spuse ea, niciodată n-ar fi acceptat ceva mai prejos decît triumful absolut.

- O vom aștepta, spuse, întorcîndu-se spre Elise. E domeniul ei, specialitatea ei. Voi lua legătura personal cu ministrul, ca să-i explic scurta amînare.

Elise îi zîmbi:

- Nimeni nu înțelege amînările mai bine ca italienii.

- Destul de adevărat. În cursul zilei de azi vom trece peste rapoartele acelea, Elise. Vreau să dau telefonul chiar acum.

- Tu hotărăști.

- Într-adevăr. A, și mîine vine John Carter. Va lucra în echipa Mirandei. Ai libertatea ca între timp să-i repar­tizezi un alt proiect. N-are nici un rost să ardă gazul de pomană.

- Vine John? Mă bucur că-l voi revedea. Ne poate fi oricînd de folos în laborator. Am eu grijă.

- Îți mulțumesc, Elise.

Cînd rămase singură, Elizabeth se așeză din nou la birou, privind seiful din partea opusă a încăperii. Cu gîndul la ceea ce era înăuntru.

Miranda avea să conducă proiectul. Decizia ei fusese luată în momentul cînd văzuse bronzul. Avea să fie o mare operațiune Standjo, cu o Jones la cîrmă. Asta plă­nuise, asta pretindea.

Și avea s-o aibă.