Doamna in mov

Capitolul I

O PRIMĂVARĂ CARE SE ANUNȚĂ

NEOBIȘNUITĂ

Peste întreg cimitirul se așternuse o liniște de vată, acuma, după ce rudele și cunoscuții răposatului pleca­seră. Mai rămăseseră la groapa pe trei sferturi astu­pată cei doi gropari. Aceștia, obosiți și gîrboviți, aruncau ultimele lopeți de pămînt clisos și greu. Unul dintre ei, cel mai bătrîn, invariabil, după două lopeți de pămînt aruncate în groapă, se oprea să se odih­nească poate un minut. Pe urmă, înainte de a apuca lopata, scuipa. Scuipa în groapă, prin colțul stîng al gurii, cîte un bănuț de salivă albă și spumoasă. N-o făcea cu gînd rău. Așa se obișnuise în anii nu puțini de cînd se făcuse gropar. Și dacă atîta timp cît fuse­seră de față rudele și prietenii mortului se abținuse, acuma, cînd nu-l mai vedea nimeni, cînd nimeni nu se putea indigna de atîta necuviință, scuipa în voie și cu o îndemînare pentru care l-ar fi invidiat orice ștrengar din Grant. Celălalt gropar, care era cu mult mai tînăr, lucra cu spor. Lucra și fluiera încet, atît de încet, încît abia dacă se auzea el însuși.

— Moșule, sugem după aia cîte o beșică?

— Sugem, de ce să nu sugem? Fac eu cinste. Tînărul începu să lucreze mai cu spor, grăbit să termine, ca să se vadă mai curînd la bufetul „Greaca”, dinainte cu o „beșică” de țuică. Bine dispus, începu să cînte cu voce tare și pe nas ca țîrcovnicii:

Luna știe, dar nu spune,

Multe taine de amor.

— Bre, ăsta-i cîntec de pe vremea cînd eram eu tînăr, se bucură groparul cel bătrîn.

— Îl știu de la moș Dric. Sucit om mai e și moș Dric ăsta, nu-i așa?

— O fi el și om sucit, dar e mai întîi omu' dracului, așa cum te văd și mă vezi, măi Nichita, băiete.

— Se poate. Dar mie îmi place.

Bătrînul vru să mai spună ceva, dar se răzgîndi. Scuipă încă o dată peste movilița de pămînt, pe urmă începu s-o netezească, bătînd-o ușurel, cu latul lopeții.

Scena aceasta se petrecea într-o după-amiază de primăvară, în acea parte a cimitirului unde nu prea se aflau monumente funerare. Acolo, pe o suprafață mare, nu existau decît cruci mărunte din lemn de brad sau stejar, și numai ici-colo cîte una din piatră. Dar înspre sud, la o depărtare nu mai mare de cinci­zeci de metri, începea o alee frumos pietruită și lată. De-a dreapta și de-a stînga, unul după altul și care mai de care mai arătos, numai monumente fune­rare, unele mari cît un apartament de două camere, altele mai mici, doar cît o garsonieră. Pe această alee, cam pe la mijloc, în mijlocul unui dreptunghi de circa cincisprezece metri pătrați, încercuit de un grilaj din fier forjat, se înălța o cruce înaltă din marmură nea­gră. Crucea aceasta se impunea atenției fiindcă părea disproporționată în comparație cu celelalte trei cruci, toate înăuntru aceluiași grilaj: două la dreapta, cea de-a treia, la stînga. Pe crucea mare, două mari foto­grafii emailate reprezentau cea din stînga un bărbat, cea din dreapta o femeie. După felul îmbrăcămintei era ușor să-ți dai seama, fără să mai fie nevoie să citești datele săpate în marmură și aurite, că cei doi, soț și soție, repauzaseră întru Domnul cam spre în­ceputul secolului. Cele două cruci laterale, tot din marmură neagră, tot cu cîte o fotografie emailată fie­care, reprezentau de asemenea niște oameni în vîrstă. Sub fiecare fotografie, la fel, cu cifre și cu litere au­rite, erau scrise următoarele date: prenumele, numele, data nașterii. În locul unde ar fi trebuit să fie con­semnat anul, luna și ziua decesului nu era trecut nimic. Asta însemna că bărbatul și femeia din cele două fotografii se mai aflau în viață, dar că, aseme­nea unor buni gospodari, își pregătiseră din timp lăcașul cel de pe urmă.

Fotografia bărbatului reprezenta un bătrîn de aproape șaptezeci de ani. Barba albă, care îi ajungea pînă la jumătatea pieptului, ochelarii cu ramă meta­lică, nasul coroiat, dar, mai ales, tichiuța de catifea brodată de pe cap te ispiteau să-l asemuiești cu un bătrîn și hrăpăreț cămătar din Evul Mediu.

Sub fotografie, cu litere mari, aurite, scria:

ARAM ȘIMANDAN;

1895 —

Fotografia de pe celălalt monument înfățișa o femeie aproape tot atît de bătrînă. O față prelungă, un nas mare, probabil roșu, bărbia ascuțită și înco­voiată ca un cioc de condor, niște ochi mari, străluci­tori, dar absenți ca ai unui medium în transă. Pe obrazul stîng, un neg cît o măslină, de culoare staco­jie, iar sub nasul de condor, o mustăcioară ca de adolescent.

Sub această fotografie erau săpate următoarele date:

SONIA ȘIMANDAN

1900 —

În dreapta crucii celei mari, se înălța o altă cruce, din marmură albă, la aceeași înălțime cu a viitoare­lor lăcașuri de veșnică odihnă ale lui Aram și Soniei. Fotografia de pe această cruce înfățișa un tînăr de o frumusețe uluitoare. Păr negru, ondulat, barbă nea­gră numai vălurele, ochi întunecați, strălucitori, dar în același timp haotici, ten de culoarea ciocolatei cu lapte, buze frumoase, arcuite și senzuale.

Pe marmura albă, sub fotografie, cu litere gotice și aurite, fusese săpată următoarea inscripție: [1]

NICOLAE ȘIMANDAN

1943—1965

Toate cele patru morminte erau bine îngrijite, dar mai ales acesta din urmă. Flori de sezon, gazon între morminte, o alee cu pietriș alb. Într-un lampadar de un model original, din fier forjat, poate mai curînd într-un fel de felinar sui-generis, ardea o candelă, ziua și noaptea. O băncuță, din marmură, albă și ea, foarte joasă și fără spetează. Un copăcel cu o coroană ca o umbrelă.

Pe această bancă, în după-amiaza unei zile de pri­măvară, mai exact spre sfîrșitul unei zile de primă­vară, fiindcă soarele aluneca spre asfințit, stătea o femeie și privea, privea într-una fotografia lui Nic Șimandan de pe crucea din marmură albă.

Era îmbrăcată într-un pardesiu de culoare vernil și pe cap era acoperită cu un fel de fișiu de culoare albă. Nici un semn distinctiv de doliu. În ciuda îmbrăcămintei, jignitor contrastantă decorului, chipul femeii oglindea o sinceră durere. Nu plîngea. Dar ochii umeziți încă vorbeau de la sine. Din cînd în cînd suspina. Și numai atunci îți puteai da seama că este o ființă vie. Altfel ai fi putut-o crede o statuie integrată, nu prea armonios, acelui complex funerar.

La un moment dat, buzele i se mișcară și, dacă cineva ar fi fost alături sau aproape, ar fi putut-o auzi murmurînd:

„Dragul meu Nic, oare cînd n-am să te mai iubesc? Cînd am să încetez de a mai suferi?”

Rosti cuvintele cu disperare, dar în același timp implorator, de parcă era convinsă că acela căruia i se adresase nu se putea să nu-i răspundă. Dar de sub lespedea de marmură nu răzbi nici o șoaptă. Foșni doar copăcelul cu coroana ca o umbrelă, iar ceva mai tîrziu se auzi vocea groparului Nichita, care, urmat de bătrînul lui tovarăș, se grăbea să ajungă la circiumă ca să dea pe gît cîte o „beșică” de țuică.

Luna știe, dar nu spune,

Multe taine de amor.

Dar femeia cu pardesiul de culoare vernil nici nu tresări măcar. Și nu tresări, fiindcă nu auzi cîntecul.

Aștepta încă, atentă, să-i răspundă tînărul, de acolo de sub lespedea de marmură. Pe urmă, cînd se con­vinge că așteaptă zadarnic, lacrimă din nou. Lacrimile alunecară de-a lungul obrazului fără ca ei să-i treacă prin minte să și le șteargă. De altfel, durerea o înșfăcase și o ținea strîns atît de tare, încît era cu totul absentă la ceea ce se întîmpla în jurul ei. E drept, în­tr-un cimitir, evenimentul cel mai important, dar și cel mai banal, se întîmpla atunci cînd are loc o înmormîntare. Dar la ora aceea, cînd soarele se resem­nase să moară și cînd ultimul mort adus în aceeași zi odihnea acum sub pămîntul reavăn, cîte ceva tot se întîmpla în cimitir. De pildă, la o depărtare nu mai mare de zece, cincisprezece metri, un bărbat, sub patruzeci de ani, își făcea de lucru la un alt mormînt, mult mai modest decît acela unde se afla femeia cu pardesiul de culoare vernil. Stătea și el pe o bancă, de lemn însă, și privea de asemenea o fotografie. Fotografia era a unei tinere fete, de cel mult șaptes­prezece ani. O privea și, judecînd după aparență, se părea că nici el nu prea avea habar de ceea ce se în­tîmpla în jurul său. În realitate, era foarte atent la ceea ce se petrecea la mormintul lui Nic Șimandan. Apăruse la mormîntul unde se afla acuma cinci minute după ce femeia în pardesiu vernil se instalase la celă­lalt mormînt. Trecuseră de atunci cincisprezece minute, și el continua să para naufragiat în marea fără de țărmuri a deznădejdii.

Ceva mai tîrziu se ridică de pe băncuța de lemn și porni spre mormîntul celălalt, mormîntul lui Nic Și­mandan, ținînd în mînă o lumînare. Pe măsură ce se apropia de amintitul mormînt, umerii i se gîrboveau, iar chipul începu să oglindească, fără nici un dubiu, marea durere a sufletului. Cînd ajunse, deschise por­tița grilajului și păși solemn pe aleea pietruită. Abia acum, cînd pietrișul scrîșni sub pașii bărbatului, femeia cu pardesiu vernil îl simți și întoarse capul în direcția lui.

— Doamnă, vă rog, îngăduiți-mi să aprind lumîna­rea de la candelă. Am uitat să iau cu mine chibrituri.

Femeia îi îngădui înclinînd capul.

— Vă mulțumesc, doamnă.

Bărbatul se apropie de lampadarul înăuntrul căruia ardea candela. Dar, în mod deliberat, nu izbuti să deschidă ușița. Atunci ea se ridică de pe bancă și veni să-l ajute. Din întîmplare, mîinile lor se atinseră. Față în față fiind, ar fi fost peste putință ca privi­rile lor să nu se întîlnească.

— Sînt tare neîndemînatic. Vă rog să mă iertați că v-am tulburat meditația, stimată doamnă.

— Nu face nimic, domnule.

Se îndepărtă încet, cu lumînarea aprinsă în căușul palmelor, ca să nu se stingă. Și în timp ce făcea aceasta, simți o clipă, în spate, privirea femeii.

Să fi avut ceva mai mult de treizeci de ani. Nu era din cale afară de frumoasă. Totuși, era imposibil să nu-ți atragă atenția. Ochii, mai ales, se impuneau atenției. Ochii, de culoarea cetinei. Mari, strălucitori și inteligenți. Fruntea, de asemenea. Bărbia, volun­tară și, în general, felul cum te priveau ochii, erau indici siguri că aveai de-a face cu o femeie care știe ce vrea. În schimb, buzele și felul, greu de precizat, cum îi fremătau nările trădau senzualitate.

Reîntors la mormînt, bărbatul înfipse în pămînt mai întîi o lumînare, pe urmă își făcu de lucru procedînd la fel și cu celelalte, vreo zece la număr, pe care le cumpărare de la administrația cimitirului. Din anul una mie nouă sute șaizeci și trei, luna iulie, data la care murise Cecilia Enăchescu — așa se numea tînăra fată la al cărei mormînt priveghea bărbatul — nici­odată nu se intîmplase să-i aprindă părinții sau rudele, dintr-o dată, atîtea lumînări. Și doar acela care îi aducea un asemenea prinos de pioasă aducere aminte nici măcar nu îi era rudă. Era un străin care abia cu o săptămînă în urmă luase cunoștință că, acolo, sub pămînt, fusese îngropată o fată frumoasă, călătorită din această vale a plîngerii la vîrsta de numai șais­prezece ani.

Dincolo, la celălalt mormînt, femeia cu pardesiul de culoare vernil se pregăti de plecare. Se ridică de pe băncuță și se apropie de cruce ca să privească pen­tru ultima dată și de aproape fotografia lui Nic Șimandan. Pe urmă, întorcînd spatele crucii, porni către portița rămasă deschisă. Ieși, o închise după ea, pe urmă, făcînd cu mîna un semn de rămas bun foto­grafiei, plecă. După ce o văzu plecînd, celălalt, bărba­tul care aprinsese zece lumînări la mormîntul unei necunoscute, porni și el grăbit spre ieșire, dar nu pe aceeași alee, ci pe una paralelă. Manevră în așa fel ca să se întîlnească sub bolta de la poarta cimitirului. Afară, o salută ceremonios. Ea îi răspunse cu vădită bunăvoință. El se îndreptă spre stația de autobuze. Ea, spre mașina ei personală. Urcă la volan, porni motorul.

„Drum bun, frumoaso, îi ură el în gînd. Să știi că a treia oară am să arunc plasa”.

Mașina țîșni și cîteva secunde mai tîrziu stopa lîngă trotuar în fața lui. Femeia de la volan îi făcu semn să urce lîngă ea. Dădu imediat curs invitației. Și în timp ce deschidea portiera din nou își vorbi:

„Bine că n-a mai fost nevoie de o «a treia oară». Asta mai zic și eu șansă”.

— Vă las în oraș. Să-mi spuneți unde. Cuvintele sunară reci, distante. Ea însăși părea retranșată într-un fel de încremenire, care aproape intimida. Făcea impresia că îl culesese din drum, așa cum ar fi făcut cu oricare altul.

— Vă mulțumesc. Ați fost prea amabilă cu mine, domnișoară. În autobuz totdeauna e aglomerație.

Ea schiță un zîmbet care nu putea fi altfel inter­pretat decît ca trist.

— Nu domnișoară, ci doamnă. Sînt doamna Robescu.

— Vă rog să mă iertați...

— De ce să te iert. Dimpotrivă, îmi face plăcere să aflu că mai pot fi luată drept domnișoară. Înseamnă că nu sînt încă bătrînă.

— Dumneavoastră bătrînă? Glumiți bineînțeles! Dar vă rog să-mi îngăduiți să mă prezint. Mă numesc Dan Văleanu și sînt ziarist.

— Dacă ești ziarist, atunci probabil că de soțul meu ai auzit.

El făcu mai întîi o mină nedumerită, pe urmă, luminîndu-se dintr-o dată:

— Vă referiți desigur la tovarășul academician Alcibiade Robescu?

— Este soțul meu.

— Dacă nu mi-ați fi spus, nici nu mi-ar fi trecut prin minte că...

Și nu mai continuă, parcă rușinat că fusese gata-gata să comită o gafă.

— Că un om de vîrsta lui are o soție atît de tînără. La asta te-ai gîndit, nu-i așa?

— O soție atît de frumoasă, rectifică el, înroșindu-se ca un adolescent.

Era un mare artist și putea să roșească atunci cînd era necesar. Or, acum era absolut necesar. Femeia de lîngă el trebuia să-l considere un pic naiv, un pic ti­mid, îndrăgostit de ea gen „coup de foudre”.

— Nu trebuie să-ți fie teamă că am să mă supăr. Ai gîndit exact ca toți aceia ce îl cunosc pe soțul meu. Și nici nu e de mirare. Deosebirea de vîrstă dintre noi nu este neînsemnată.

Ultimele cuvinte le rosti cu un fel de amărăciune, pe care nici nu se strădui să și-o ascundă, schițînd un zîmbet aproape dureros. Acuma ochii ei ca cetina erau strălucitori. Dar cînd pronunță ultimele cuvinte, strălucirea lor deveni mată.

Era frumoasă. Într-un fel, puțin obișnuit frumoasă. O frumusețe, dacă s-ar putea spune, demodată. Sau poate mai curînd o frumusețe apolinică. Totul era la ea armonios, proporționat. O privea și cu cît o privea mai mult, cu atît i se întărea convingerea că frumu­sețea ei era aidoma cu aceea a vechilor statui de zeițe elene. La un moment dat, i se părea chiar că seamănă cu Venus din Milo. (Nu fusese la Paris, nu vizitase Luvrul, dar văzuse numeroase reproduceri.) Da, da, soția academicianului semăna mult cu celebra capodoperă a lui Praxiteles.

— Doamnă, vi-a spus cineva că semănați cu Venus din Milo?

— Nu, nu mi-a spus nimeni. Dar cred că sînteți un lingușitor.

— Vă jur, doamnă, că semănați.

— Dar chiar dacă semăn, nu ar fi trebuit să mi-o spui.

— Iertați-mă, dar nu înțeleg de ce n-ar fi trebuit să v-o spun?

— Nu-mi închipui că ai de gînd să-mi faci curte. Ar fi grotesc!

— Da.

— N-ai uitat, sper, de unde venim acum?

— Desigur că n-am uitat.

— Parcă ne-am mai întîlnit o dată acolo.

— Da, vinerea trecută.

— La cine te duci?

El nu răspunse imediat. Cumpăni bine răspunsul.

— La... ea. Am iubit-o mult. Și oftă fățarnic.

— Cînd a murit?

— S-au împlinit luna asta doi ani.

—...Și te duci des s-o vezi?

— În fiecare vineri, doamnă.

— Înseamnă că o mai iubești, dacă de doi ani con­tinui s-o vezi în fiecare vineri.

— Cred că o mai iubesc... Cred că am s-o iubesc încă mulți ani.

Și din nou oftă.

— Cum o chema?

— Cecilia!

— Frumos nume.

— Altul mai frumos nici nu cred că mai există. Dar dumneavoastră, doamnă, cum vă numiți?

— Doina!

— E foarte frumos și numele acesta. Dar Cecilia e mult mai frumos. Știți, avea șaisprezece ani cînd a murit.

— Așa de tînără! Dar ce s-a întîmplat? Cum de a murit?

— S-a sinucis, doamnă, spuse el fără să clipească.

— Ce coincidență!

Și păli puțin, dar totuși vizibil, fiindcă Doina Ro­bescu nu era de loc fardată. Nu era fardată și nici nu purta vreo podoabă. Verigheta doar. Nu purta po­doabe și era pieptănată exact ca zeița lui Praxiteles.

— La ce fel de coincidență vă referiți, doamnă?

— El de asemenea s-a sinucis.

— Într-adevăr, ce coincidență!

— Ea de ce s-a omorît? Ridică din umeri și oftă îndurerat.

— Numai Dumnezeu știe, doamnă! Eu n-am pu­tut afla. Dacă aș avea cea mai mică bănuială că din cauza mea a murit, n-aș ezita o clipă să-mi zbor creierii. Apoi, după o pauză: Aveți să mi-o luați în nume de rău dacă am să vă întreb, el de ce s-a sinucis?

— Aceasta e cea de-a doua coincidență, domnul meu. Nici eu nu știu de ce s-a împușcat. Mă întreb și mă întreb cum a putut face una ca asta.

Lacrimile îi umeziră ochii.

— Vă rog să-mi îngăduiți, doamnă, să vă șterg ochii.

Și fără a mai aștepta consimțămîntul ei, îi șterse ochii cu propria sa batistă. Gestul, ca și cuvintele i se părură grotești și numai cu greu își putu ascunde zîmbetul. Era bine dispus și mai-mai că avea chef să fluiere.

— Mulțumesc!

— Fratele dumneavoastră?

— Nu! Amantul meu. Sper că nu te scandalizează sinceritatea mea?

— Nu!... De loc!...

— Din păcate, nu totdeauna izbutești să pui de acord inima cu rațiunea.

— E și firesc, doamnă. Pe scara evoluției noastre, rațiunea a apărut mult mai tîrziu. Inima a existat, însă, încă de cînd umblam în patru labe.

— Știi, cîteodată mă întreb dacă nu cumva faptul că l-am pierdut înseamnă pedeapsă.

— Pedeapsă? Cine să vă fi pedepsit, doamnă?

— Cine, nu știu. Nu m-am gîndit neapărat la o persoană anume care împarte pedepse. Dar am crezut totdeauna că aici, în viață, totul se plătește.

— Destinul?

— Ți-am spus că nu știu. În orice caz eu am plătit. L-am pierdut.

Oftă și nu mai spuse nimic.

— Ce coincidență! se prefăcu el că se miră, ca să reia discuția.

— Coincidență? La ce anume vă referiți?

— S-a sinucis și el fără nici un cuvînt de ex­plicație.

— Fără, domnule.

— Întocmai ca Cecilia. Și nu bănuiți motivul acestei hotărîri disperate?

— Disperată, dar mai ales neașteptată. În ajun, se bucurase atîta cînd i-am spus că soțul meu accep­tase să-l angajeze la institut.

— Era fizician?

— Din păcate nu. Dar soțul meu urma să-l uti­lizeze ca secretar-stenograf. Bietul Nichi. Cel puțin dacă aș ști de ce a făcut asta!...

— Ideea de a-l angaja ca stenograf a cui a fost?

— A noastră.

— Cum vine asta?

— Să vezi: Nichi mi-a spus că ar vrea să fie cît mai mult timp în preajma mea și m-a întrebat dacă nu ar exista o cale ca să poată veni și pleca de la noi fără să fie nevoie să se ascundă și fără să tre­zească bănuieli. Și atunci mi-a venit ideea de a-i sugera soțului meu să-l angajeze ca secretar-particular. Dar n-am avut noroc. Am fost pedepsită.

— L-ați iubit mult!...

— Încă îl mai iubesc... Nu mă pot obișnui cu gîndul că l-am pierdut. Pentru totdeauna! Dacă ai ști ce fel de om a fost!...

„Păi tocmai asta aș vrea să aflu, cucoană!” o apos­trofă în gînd. Pe urmă, tare:

— Îmi închipui că dumneavoastră nu v-ați fi pu­tut îndrăgosti decît de un om excepțional.

— Excepțional? Depinde ce înțelegi dumneata prin cuvîntul excepțional.

— Un om superior, călcă el dinadins în străchini.

— Am oroare de oamenii superiori. În primul rînd, nu cred că există oameni superiori, ci oameni care trec drept oameni superiori. De pildă, soțul meu este considerat de toată lumea un om superior. Și din punct de vedere al profesiunii sale chiar este. Dar o femeie, cînd, la rîndul ei, nu este o ființă supe­rioară, nu simte nevoia de a avea lîngă ea un astfel de om. În casa noastră vin adesea oameni superiori, colegi de-ai soțului meu. Din păcate, nici unul nu ar putea interesa pe o femeie care nu are pretenția să fie altceva decît o femeie.

— Și ce fel ar trebui să fie omul care ar putea interesa o astfel de femeie?

— Un bărbat care să știe ce este o femeie. Sau, dacă nu știe, să aibă măcar o vagă intuiție a ceea ce este ea în realitate.

— Mi se pare că cereți un lucru imposibil, glumi el.

Dar ea crezu că vorbește serios.

— Imposibil, nu. În orice caz, recunosc, nu-i un lucru ușor.

— Doamnă, mărturisindu-mi cinstit ignoranța, vă rog să-mi spuneți: Ce este o femeie?

— Este exact contrariul bărbatului.

— Tot nu știu, doamnă.

— Femeia este tot ceea ce în mod obișnuit se în­țelege prin dionisiac.

— Și bărbatul?

— Ceea ce se înțelege prin apolinic. Greșeala mul­tora este că pretind femeilor să fie ceea ce nu pot fi decît numai femeile erudite, în accepția adevărată a cuvîntului și nu peiorativă.

— În cazul acesta v-aș putea răspunde că greșeala femeilor este că pretind de la bărbați să fie ceea ce nu pot fi.

— Pretenția femeilor ca bărbații să fie dionisiaci nu constituie o greșeală. Bărbații pot fi fără excepții și dionisiaci. În schimb, femeile nu pot fi decît numai în rare ocazii apolinice. Greșesc însă acele femei care pretind bărbatului să fie numai dionisiac. El poate fi și dionisiac, în anumite împrejurări; dar struc­tural el este și rămîne apolinic.

— Iertați-mi curiozitatea. Dumneavoastră n-ați căzut într-o asemenea greșeală?

— Te referi la relațiile dintre mine și Nichi?

— Da! Dar vă rog să nu vă supărați.

— De ce să mă supăr? îți răspund, cu toată se­riozitatea, că nu. Eu am știut să păstrez măsura. Mi-am dat de fiecare dată seama cînd obosea să fie dionisiac și îl lăsam să redevină apolinic.

—... Și în ce consta apolinicul la el? Cum se manifesta?

— În faptul că își relua cealaltă viață a sa, aș zice cea adevărată, care îl pasiona. Cred că trăia pentru un scop, pentru un ideal.

— În definitiv, ce profesiune avea?

Lui i se păru că ei întrebarea nu-i face de loc plăcere.

— Foarte modestă. Era instructor artistic la o în­treprindere oarecare. Pari cumva dezamăgit, așa-i?

— Nu dezamăgit, ci, mai curînd, nedumerit. Încerc să-mi explic, doamnă, despre ce ideal poate fi vorba atîta vreme cît munca sa de fiecare zi era atît de, vă rog să-mi iertați sinceritatea, măruntă. Nu l-ați întrebat niciodată?

— Niciodată.

— Și nici nu bănuiți?

— Nu! De altfel, ca să fiu sinceră cu dumneata, nici n-am dorit să știu.

— Iarăși nu înțeleg, doamnă.

— Nichi a fost un om plin de tăceri, și de taine.

— Taine? Ce taine putea oare avea un instructor artistic?

— Dacă era instructor artistic și în realitate.

— Ce altceva ar fi putut fi?

— Nu știu.

— De vreme ce bănuiați că putea fi altceva decît pretindea, nu v-a fost teamă că v-ați putea com­promite?

— Domnule, îl iubeam.

Nu era un răspuns logic, dar era unul femeiesc.

—... Și îl mai iubiți și astăzi!

— Îl mai iubesc! exclamă ea cu multă căldură.

— Am să vă pun o întrebare, care, de fapt, este un sfat: cînd vă este dor de el, ce faceți?

— Mă duc la mormîntul lui.

— Dar dacă vă este dor și după ce v-ați întors de acolo?

— Îmi petrec tot timpul într-o încăpere unde sînt multe fotografii de-ale lui și unde păstrez unele mici obiecte care i-au aparținut sau de care s-a fo­losit. O prietenă de-a mea a numit încăperea „ca­mera memorială Nichi”.

— Eu nu am așa ceva. Nu mi-a rămas nimic de la ea.

— Cu atît mai rău pentru dumneata.

— Într-adevăr, e foarte rău. Nimic nu mi-a rămas de la ea. Un obiect oarecare, ceva care să conserve și să perpetueze amintirea ei.

Doina Robescu făcu ochii mari.

— Ai exprimat exact ceea ce am simțit, dar nu am putut preciza prin cuvinte. Vrei să-mi explici și mai clar?

— Pe Cecilia am iubit-o mult. Și o mai iubesc. Mereu îmi spun că niciodată nu voi mai fi în stare să iubesc o altă femeie. Îmi spun, dar nu sînt chiar așa de sigur, cum am fost, să spunem, acum două luni. Cu toată opunerea mea, amintirea ei a început să pălească pe nesimțite. Mi-e tare teamă că, într-o zi, se va șterge cu desăvîrșire. Și eu nu vreau. Vreau să rămînă mereu vie, fiindcă vreau ca pe Cecilia s-o iubesc pînă la capătul vieții mele. Vreau să-i rămîn credincios pînă la capătul vieții mele. De multe ori, în ultimul timp, mi-am dat seama că amintirea ei nu ar fi pălit dacă mi-ar fi rămas de la ea ceva ma­terial, nici eu nu știu ce anume. De pildă, dacă mi-ar fi rămas niște scrisori. Recitindu-le, prezența ei vie, perpetuată prin slovele scrisorii, cred că ar putea constitui un fel de transfuzie de memorie, care m-ar ajuta să n-o uit. Fiindcă, v-am spus, nu vreau s-o uit.

— Ce multă dreptate ai, domnule! se entuziasma Doina Robescu. Și în timp ce pronunța cuvintele, ochii îi străluciră ca la o mistică și prea cuvioasă că­lugăriță. Știi, nici eu nu vreau să-l uit pe Nichi. Și eu aș vrea să-l iubesc pînă la capătul vieții mele. Dar, domnule, mi-e teamă că nu se va putea.

— Nu v-au rămas scrisori de la el?

— Nici una!

— Aveți, totuși, „camera memorîală”.

— Nu e suficient, domnule. Oare ce am putea face noi, ca eu să nu-l uit pe Nichi, iar dumneata pe Cecilia?

El ridică din umeri neputincios și oftă.

— O soluție valabilă pentru amîndoi nu mă simt în stare să găsesc, doamnă. În ceea ce mă privește..

Și se opri, prefăcîndu-se că numai o mare sfială îl împiedică să continue.

— În ceea ce te privește? insistă ea.

— Mi-e teamă să nu fiu înțeles greșit, doamnă.

— Să nu-ți fie teamă. Pot fi foarte înțelegătoare, în ciuda faptului că sînt femeie.

— Am observat, doamnă, că de cînd am început să vă vorbesc despre Cecilia, o simt mai vie ca oricînd. Dacă nu cumva mă înșel, acest fapt, cu totul întîmplător, acela de a fi stat de vorbă despre ea cu dumneavoastră, a însemnat pentru mine tocmai acea transfuzie de memorie de care vă vorbeam mai adineaori.

— Mi se pare că ai drepate, se bucură ea. Cred că s-a întîmplat și cu mine la fel. Acuma, după ce ți-am vorbit de Nichi, mă simt parcă și eu altfel. Parcă nu mai mi-e teamă că am să-l uit prea repede. Bietul Nichi! Aș fi o ticăloasă dacă l-aș uita, de vreme ce îl iubesc încă. Ei, dar iată-ne pe bulevard. Unde să te las?

— La cinematograful „Patria”.

— Ajungem imediat. Sper că ne vom întîlni acolo vinerea viitoare.

— Bineînțeles, doamnă. La ora trei voi fi prezent.

— Vom vorbi despre morții noștri...

— Și pe urmă ne va fi mult mai ușor să nu-i uităm.

Doina Robescu stopa lîngă bordura trotuarului. El coborî.

— Atunci pe vineri, doamnă?

— Pe vineri.

Mașina porni. El privi după ea. Cînd n-o mai văzu, zîmbi vag și murmură pentru sine:

„Bătrîne, vrei, nu vrei, are să trebuiască să-ți scoți pălăria!”

Cititorii au înțeles desigur că presupusul Dan Văleanu era, în realitate, căpitanul Bogdan Tudorașcu, prietenul și colaboratorul imediat al maiorului Radu Mănăilă. Al lui Ducu.

O oră mai tîrziu, Bogdan intra în biroul lui Ducu.

— Bătrîne, îți scoți pălăria?

— Nu mi-o scot pînă cînd nu mă conving că este absolut necesar.

— Ai salutări de la Doina Robescu.

— În cazul acesta mi se pare că va trebui să mi-o scot. Haide, dă-i bătaie. Sînt numai ochi și urechi.

Bogdan povesti pe larg cum decursese prima întîlnire cu Doina Robescu, soția academicianului Alcibiade Robescu. Ducu îl ascultă pînă sfîrși, fără să-l întrerupă măcar o singur dată.

— Ei, acum ce mai zici?

Fură ultimele cuvinte cu care Bogdan termină re­latarea celor întîmplate.

— Ești un mare vulpoi, băiete.

— Cum? Sînt doar un mare vulpoi?

— Și un veritabil Casanova. Ai dat-o gata cu vor­băria ta.

— Am dat-o gata, cum spui tu. Dar meritul meu este mic. E o pramatie madam academician asta!... Să mă ferească Dumnezeu și cei patruzeci de muce­nici de o asemenea nevastă!

— Așa pramatie cum o crezi tu, l-a iubit totuși pe Nic. Sau nu crezi?

— Ba da. Sînt convins că l-a iubit. Nic Șimandan, frumos atîta încît pe Alain Delon să-l aduni pe fă­raș, cred că i-a zdrobit inima chiar din prima zi.

— De ce n-ai întrebat-o cît timp a durat legă­tura lor?

— Nu mi-a dat prin minte. E foarte important?

— Foarte important, nu. Dar important este.

— Adică?

— Dacă, legătura lor a durat mai mult timp, mă întreb: nu cumva Nic s-a priceput s-o tragă de limbă și a aflat cîte ceva din activitatea soțului ei?

Figura lui Bogdan exprima scepticism.

— Parcă nu-mi vine să cred. Dar, în definitiv, ce înseamnă „...a aflat cîte ceva din activitatea soțului ei”? Pe noi ne interesează mai puțin activitatea, în general, a academicianului. Ne interesează numai un anume aspect din activitatea lui. Deci, presupui că Nic a aflat de la Doina ceva privind invenția la care lucrează bărbatu-său?

— Naiba să te ia, măi băiete! îmi pui sula în coastă și îmi ceri să-ți răspund da sau ba. Or noi deocamdată sîntem în faza cînd încercăm să ne răs­pundem la întrebări tot prin întrebări.

— Noi? Tu. Asta-i afurisita ta de manie.

— Care însă, trebuie să recunoști, pînă acuma a dat rezultate, de vreme ce a trebuit să-ți scoți de atîtea ori pălăria.

Bogdan se scarpină în cap.

— Eu tot nu te slăbesc, bătrîne: Crezi că Nic știa cu ce anume problemă se ocupă academicianul?

— Oare Nic a ținut să aibă „Ausweis” în casa academicianului fiindcă îl interesa în general acti­vitatea de cercetător a acestuia, sau fiindcă îl rodea curiozitatea de a afla amănunte în legătură cu in­venția la care lucrează în prezent?

— Dacă pui așa problema, eu zic: n-ar fi exclus. Numai că mă întreb: cum naiba a putut afla?

— Spune, mai curînd: cum naiba au putut afla?

— Bătrîne, dacă mai continuăm cu întrebările, mă arunc pe fereastră, cu capul în jos.

— În cazul acesta, fiindcă mai am nevoie de tine, haide să nu ne mai punem întrebări, ci să analizăm puțin cum a decurs prima ta întrevedere cu Doina Robescu.

— Vrei să spui, cu ce cîștig ne-am ales.

— Fie și așa. Mai întîi, felicitări. Ideea ta a fost excelentă. Eu, trebuie s-o recunosc, am fost cam sceptic, că tocmai din cimitir va sări iepurele. Nu m-am gîndit, dar iată că a sărit. S-ar putea ca după el să sară și alții.

— Ei, ei, asta zic și eu că ar fi șansă!

— Va să zică, un prim cîștig: iepurele a sărit.

— Madam Doina Robescu, adică.

— Ea. După părerea mea, lucrurile s-au întîmplat astfel: Nic Șimandan a primit ordin s-o cunoască pe Doina Robescu. De ce? Fiindcă acela sau aceia de care asculta au prins de veste că academicianul Robescu lucrează la o invenție importantă. Despre ce anume invenție este vorba nu cred că a putut afla. Și nu cred, deoarece numai un număr foarte restrîns de persoane este la curent cu natura cerce­tărilor lui Robescu. Din păcate, nu știm în ce îm­prejurare a cunoscut-o Nic pe Doina Robescu. Ție nu ți-a venit în minte să întrebi?

— Cîteodată mă mir singur cît de găgăuță pot fi. Acuma abia îmi dau seama cît de necesar era s-o fi întrebat.

— Foarte necesar, băiete. Gîndește-te că Nic și ea făceau parte din lumi cu totul diferite. E greu de pre­supus că Doina Robescu l-a întîlnit în societatea pe care ea o frecventează în mod obișnuit. Dar e tot atît de greu de presupus — sau aproape tot atît de greu — că s-au întîlnit în societatea pe care o frec­venta Nic. Este foarte probabil că întîlnirea lor a fost facilitată de o terță persoană. Dacă aflăm cum s-au cunoscut, vom ști dacă a existat o terță per­soană care a pus la cale treaba aceasta.

— Vinerea viitoare o întreb sigur, bătrîne!

— Pînă vineri mai este exact o săptămînă. Și în­tr-o săptămînă se pot întîmpla multe. În orice caz, dacă presupunerea mea nu este greșită, vreau să spun dacă există o terță persoană, atunci înseamnă că da­torită ție, au sărit nu un iepure, ci doi.

— Îmi tai mustața, dacă nu sar!

— Să mergem mai departe. Să presupunem că cei doi s-au cunoscut datorită unei terțe persoane, care avea interesul ca ei să se cunoască. Și, cum era de așteptat. Doina Robescu se îndrăgostește da fru­mosul Nic. Nic, la rîndul său, mimează că s-a în­drăgostit de Doina Robescu, fiindcă urmărește un scop bine definit. Urmărește să ajungă un obișnuit al casei. Face probabil aluzii, bineînțeles foarte vagi, ca să nu trezească bănuieli. Cu alte cuvinte, o ajută pe Doina Robescu să „găsească” ea soluția. Și o gă­sește. Nic să fie angajat de academician ca secretar particular. Bătrînul se prinde. Dar în ajunul zilei cînd Nic trebuia să-și ia postul în primire, se sinu­cide. Pînă aici totul este clar.

— Dar mai departe încep întrebările. Așa-i?

— Cam așa-i. Într-adevăr, dacă putem emite o ipoteză, după părerea mea plauzibilă, în legătură cu relațiile dintre Nic și Doina Robescu anterioare sinuciderii, nu avem în schimb elemente care să ne explice sinuciderea tocmai într-un moment cînd Nic ajunsese la un pas de reușită. Sinuciderea lui Nic a fost și rămîne încă pentru noi un mare, un desăvîrșit mister.

— Nu crezi că, totuși madam academician știe sau eventual bănuiește, dar ține să fie mormînt?

— Pe ce te bazezi?

— Păi nu mi-a spus ea că Nichi era plin de tă­ceri și taine? Mi-a spus! Și la nedumerirea mea, cam ce fel de taine ar putea avea un instructor ar­tistic, nu mi-a explicat: „Dacă era instructor artis­tic și în realitate”?

— Mă rog! Nu este exclus să aibă vreo bănuială. Dar că știe, mă îndoiesc serios.

— Această bănuială a ei nu crezi că ar putea să ne fie totuși de vreun folos?

— Mai întîi, nu cred că bănuiala ei are vreo le­gătură cu adevărata cauză a sinuciderii lui Nic. Alt­ceva poate că ne-ar putea fi de un mare folos. De pildă, dacă am ști cum a ajuns ea la concluzia că Nichi era „plin de tăceri și taine”. Constatarea asta a ei este foarte deșteaptă, trebuie să recunoști. Dacă ți-ar fi spus doar că era plin de tăceri, asta nu m-ar fi intrigat. Un om plin de tăceri poate să însemne un om tăcut, un om mai puțin sociabil. Dar ea a afir­mat că era „plin de taine”. Nu poți să afirmi despre cineva că e „plin de taine” decît numai dacă acela ți-a dat prilejul să constați lucrul acesta. Pe urmă, tu ai întrebat-o dacă nu i-a fost teamă că un om plin de taine ar putea-o compromite și ea ți-a dat un răspuns — e drept tipic femeiesc — dar foarte sem­nificativ: „Domnule, îl iubeam!”. În ce fel trebuie înțeles acest „îl iubeam”? După părerea mea, numai într-un singur fel: că îl iubea atîta, încît de dragul lui era dispusă să-și sacrifice reputația ei, a so­țului ei.

— Ce-ar fi — îl întrerupse Bogdan — să stăm de vorbă cu „academiceoaica”?

— Nu mi-aș lua răspunderea să discut acuma cu ea.

— De ce?

— Din două motive. E nu numai prematur, dar și riscant.

— De ce naiba-i riscant, bătrîne?

— Dacă află cine sîntem, riscăm să nu ne spună nimic, în cazul cînd Nic a apucat s-o „jumulească” de niscai informații. De teamă să nu fie și ea impli­cată, ori va lua în brațe pe „n-aude, n-a vede”, ori ne va îndruga niscai baliverne credibile care să ne facă să rătăcim cine știe pe ce piste false.

— Bine. Atunci să nu stăm de vorbă cu ea. Dar, în acest caz, ce propui?

— Ce propun? Neapărat va trebui să te duci vi­nerea viitoare la cimitir ca să aprinzi lumînări la mormîntul Ceciliei Enăchescu.

— Am să mă duc. Mă întreb însă ce ar gîndi ru­dele fetei dacă ar veni în lipsa mea și ar vedea ce frumos am aranjat mormîntul. Am plivit buruie­nile, am semănat gazon, am plantat stînjenei. Zău, bătrîne, că mi-am descoperit aptitudini de îngriji­tor de morminte.

— Lasă gluma. Va să zică, va trebui să te duci vineri la cimitir. Vei aprinde cîte lumînări dorești pe mormîntul Ceciliei Enăchescu, dar grija mare să n-o scapi pe Doina Robescu.

— Numai să vină.

— Cred că va veni. În orice caz, dacă va veni, va trebui să vă inoculați reciproc cîte o porție serioasă de memorie. Sper că vei fi în stare s-o faci să vor­bească despre Nichi al ei. Ce ne interesează să știm a reieșit din cele discutate pînă acuma. Dar proba­bil că mai sînt și alte întrebări la care ea este în măsură să ne răspundă. În fața noastră avem o săptămînă întreagă. Deci timp suficient ca să le for­mulăm.

— Într-o săptămînă alcătuim un chestionar pe cinste. Am să-i pun întrebările în ordine alfabetică, pînă le epuizez pe toate. Numai să nu uit să iau un creion cu mine, ca să le șterg pe măsură ce îmi răs­punde la ele.

— Măi, tu nu poți vorbi o dată serios?

— Gata, bătrîne, sînt serios.

— Atunci să mergem mai departe. Dacă nu-ți displace să petreci o oră pe săptămînă în liniștea unui cimitir, atunci poți să continui să te vezi cu Doina Robescu la Belu. Dacă însă îți displace, atunci convinge-o ca ședințele de transfuzie reciprocă de memorie să aibă loc în altă parte. Preferabil la ea acasă.

— E clar, bătrîne. Trebuie musai să cultiv prie­tenia Doinei Robescu.

— Și cu șarmul tău, sînt sigur că vei izbuti. Nu­mai că va trebui să fii foarte atent...

— Ca să nu mi se aprindă călcîiele după doamna academician?

— Asta știu că nu ți se va întîmpla. Mă gîndesc la o primejdie reală, Bogdane, băiete!