Doctor Ox

O FANTEZIE A DOCTORULUI OX.

Capitolul I.

ÎN CARE SE ARATĂ CĂ DEGEABA CAUȚI CHIAR PE CELE MAI BUNE HĂRȚI ORĂȘELUL QUIQUENDONE.

De cauți pe o hartă a Flandrei, veche sau modernă, orășelul Quiquendone, e probabil că nu-l vei găsi.

Să fie, așadar, un orășel dispărut? Nu. Un oraș ce va fi construit? Nici atât. El există, în ciuda geografilor, și încă de opt sau nouă sute de ani. Are chiar două mii trei sute nouă zeci și trei de suflete, dacă socoți un suflet de fiecare locuitor. Este situat la treisprezece kilometri și jumătate spre nord-vest de Audenarde și la cincisprezece kilometri și un sfert sud-est de Bruges, în plină Flandră. Vaar, micul afluent al râului Escaut, trece pe acolo sub trei poduri, care mai sunt acoperite de o veche boltă din evul mediu, ca la Tournay. Se poate admira un castel de demult, a cărui primă piatră a fost pusă în ll97 de către contele Baudouin, viitor împărat al Constantinopolului, și o primărie cu ferestre gotice, încununată cu un șirag de creneluri, având deasupra un turn de alarmă cu turle, înalte de trei sute cincizeci și șapte de picioare de la pământ. La fiecare oră se aude un clopot de cinci octave, adevărat pian aerian, al cărui renume îl întrece pe cel al vestitului clopot din Bruges.

Turiștii – dacă se vor fi oprit cumva la Quiquendone – nu vor fi părăsit acest oraș curios, fără să fi vizitat sala «stathouderșilor», împodobită cu portretul în picioare al lui Wilhelm de Nassau, făcut de Brandon, galeria din biserica Saint-Magloire – capodoperă a arhitecturii secolului al șaisprezecelea – puțul în fier forjat, săpat în mijlocul marii piețe Saint-Ernuph, cu admirabilele ei ornamentații datorate pictorului fierar Quentin Metsys, mormântul ridicat altădată Mariei de Burgundia, fiica lui Carol Temerarul, care odihnește acum în Dace la biserica Notre-Dame din Bruges etc.

În fine, Quiquendone are ca industrie principală fabricarea de frișcă și acadele pe scară largă. Orașul este administrat din tată în fiu, de câteva secole, de familia van Tricasse! Și totuși Quiquendone nu figurează pe harta Flandrei! L-or fi uitat geografii, sau este vorba de o omisiune voită? N-aș putea să vă spun, dar Quiquendone există aievea, cu străduțele înguste, cu centura sa de fortificații, casele sale spaniole, halele și primarul său, și încă în așa măsură încât a fost de curând teatrul unor fenomene pe cât de surprinzătoare, extraordinare, de necrezut, pe atât de reale, și care vă vor fi relatate în această povestire chiar așa cum s-au întâmplat.

Desigur, nu se poate spune sau gândi nimic rău despre flamanzii Flandrei occidentale. Ei sunt oameni cumsecade, înțelepți, economi, echilibrați, prietenoși, primitori, poate puțin greoi la vorbă și la minte, dar aceasta nu explică de ce unul dintre cele mai interesante orașe de pe teritoriul lor nu figurează încă în cartografia modernă.

O asemenea omisiune e într-adevăr regretabilă. Dacă cel puțin istoria sau, în lipsa istoriei, cronicile sau, în lipsa cronicilor, tradiția țării ar fi menționat undeva orășelul Quiquendone! Dar nu, nici atlasurile, nici ghidurile, nici itinerarele nu pomenesc nimic. Chiar domnul Joanne, priceputul descoperitor de cetăți, nu spune nici un cuvânt despre el. Se înțelege de la sine cât de mult dăunează această tăcere comerțului și industriei orășelului. Dar noi ne vom grăbi să adăugăm că Quiquendone n-are nici industrie, nici comerț și că nici n-are nevoie de ele. Acadelele și frișca le consumă chiar orașul și nu sunt exportate. În sfârșit, Quiquendone este de sine stătător. Necesitățile locuitorilor sunt restrânse, existența lor modestă, ei sunt calmi, moderați, reci, flegmatici, într-un cuvânt, «flamanzi» dintre aceia cum se mai pot întâlni încă între Escaut și Marea Nordului.

Capitolul II.

UNDE PRIMARUL VAN TRICASSE ȘI CONSILIERUL NIKLAUSSE SE ÎNTREȚIN DESPRE NEVOILE ORAȘULUI.

Crezi? întrebă primarul.

Cred, răspunse consilierul după câteva momente de tăcere.

Nu trebuie lucrat cu ușurință, reluă primarul.

Iată că sunt zece ani de când vorbim despre această gravă chestiune, grăi consilierul Niklausse, și-ți mărturisesc, stimate domnule van Tricasse, că încă nu-mi pot lua răspunderea să mă hotărăsc.

Îți înțeleg șovăiala, reluă primarul care nu vorbi decât după cel puțin un sfert de ceas de gândire, îți înțeleg șovăiala și o împărtășesc și eu. Ar fi mai cuminte să nu hotărâm nimic înaintea unei cercetări mai îndelungate…

E sigur, răspunse Niklausse, că postul de comisar civil nu-și are rostul într-un oraș atât de liniștit ca Quiquendone.

Înaintașul nostru, răspunse van Tricasse pe un ton grav, înaintașul nostru nu spunea niciodată, nu ar fi îndrăznit niciodată să spună că un lucru este sigur. Orice afirmație poate să aibă cândva dezmințiri neplăcute.

Consilierul dădu din cap în semn de încuviințare, pe urmă rămase liniștit aproape o jumătate de oră. După trecerea acestui timp, în care consilierul și primarul nu mișcară nici măcar un deget, Niklausse îl întrebă pe van Tricasse dacă înaintașul său – cu douăzeci de ani în urmă – nu s-a gândit și el să desființeze postul de comisar civil, care, în fiecare an, greva orașul Quiquendone cu o sumă de o mie trei sute șaptezeci și cinci de franci și câteva centime.

— Da, răspunse primarul, care ridică cu o încetineală maiestuoasă mâna până la fruntea sa senină, s-a gândit în adevăr; dar a murit, preacinstitul, înainte de a fi îndrăznit să ia o hotărâre atât în această problemă, cât și în ceea ce privește oricare altă măsură administrativă. Era un înțelept. De ce n-aș face și eu ca el?