Doctorul Pascal

Doctorul Pascal de Emile Zola

I

În zăpușeala după-amiezei de iulie, odaia, cu obloanele bine închise, era plină de o liniște adâncă. Prin crăpăturile lemnăriei vechi a celor trei ferestre se strecurau doar niște săgeți subțiri de lumină, iar clar-obscurul, furișat din unghere, învăluia lucrurile într-o licărire difuză și blândă. Față de vipia de-afară, sub dogoarea soarelui ce incendia fațada, aici, înăuntru, s-ar fi putut spune că-i răcoare.

În picioare, lângă dulap, dinaintea ferestrelor, doctorul Pascal căuta o notiță. Cu ușile larg deschise, imensul dulap de stejar sculptat, vechi de un secol, prins în ferecături puternice, frumos cizelate, era doldora de hârtii; pe rafturile lui, grămezi de dosare și manuscrise, de-a valma înghesuite, dădeau să se reverse. De mai bine de treizeci de ani, doctorul azvârlea acolo orice pagină pe care o scria, de la scurte notițe până la manuscrisele lucrărilor sale despre ereditate. Astfel încât a căuta ceva în dulap nu era totdeauna lucru ușor. Răscolea de mult, cu răbdare, și, în sfârșit, găsind ceea ce căuta, zâmbi.

Mai rămase câtva timp lângă dulap, citind notița la lumina unei raze strecurate prin fereastra din mijloc. În această lumină palid trandafirie, cu barba și părul ca neaua, părea un om în plină vigoare, deși se apropia de șaizeci de ani. Cu obrazul proaspăt, cu trăsăturile delicate, cu ochii limpezi, cu înfățișarea juvenilă, l-ai fi luat, strâns cum era în surtucul de catifea cafenie, drept un tânăr cu bucle pudrate.

— Ține, Clotilde, o rugă el, copiază această notiță. Mă tem că Ramond n-ar putea vreodată să descifreze scrisul meu afurisit.

Și puse hârtia în fața fetei care lucra în picioare, la un pupitru înalt, lângă fereastra din dreapta.

— Bine, maestre! răspunse ea.

Cufundată cu totul în creionarea unui pastel pe care tocmai îl executa cu mișcări iuiți, neglijente, nici măcar nu ridică privirea. Alături de ea, într-un vas, înflorea un fir de nalbă de un violet neobișnuit, cu vine galbene. Se vedea foarte limpede profilul căpșorului ei rotund, cu părul blond tăiat scurt, un profil desăvârșit, concentrat, cu fruntea dreaptă, încrețită, gravă, ochi albaștri de azur, nasul delicat, bărbia puternică. Sub aurul buclelor neastâmpărate, ceafa trăda o tinerețe fragedă, încântătoare. În lunga-i rochie neagră de lucru, părea foarte înaltă; cu mijlocul gingaș, pieptul delicat, trupul zvelt, avea acea suplețe alungită pe care o au minunatele figuri ale Renașterii. În pofida celor douăzeci și cinci de ani ai săi, rămăsese copilăroasă și părea abia de optsprezece.

— Și te mai rog să faci puțină ordine în dulap, zise doctorul. Nu se mai poate omul descurca în el.

— Bine, maestre, îndată! răspunse ea fără să ridice capul.

Pascal se îndreptă spre celălalt capăt al camerei și se așeză la biroul său în fața ferestrei din stânga. Era o masă simplă de lemn neagră, încărcată la rândul ei cu hârtii și cu tot felul de cărți și broșuri. Tăcerea se așternu din nou – o pace adâncă, umbrită pe jumătate, sub dogoarea de afară. Camera, lungă de vreo zece metri și lată de șase, nu avea, ca mobilier, pe lângă dulapul înalt, decât două corpuri de bibliotecă ticsite de cărți. Scaune și fotolii de modă veche se înșirau în dezordine pretutindeni; drept orice podoabă, de-a lungul pereților tapetați ca în vechile saloaneempire, cu motive de trandafiri, atârnau bătute în cuie pasteluri reprezentând flori în culori stranii, care nu se deslușeau prea bine. Cele trei uși sculptate, cu canat dublu, cea de la intrare, dinspre coridor, și celelalte două, de la extremitățile încăperii, ce dădeau una spre odaia doctorului, alta spre odaia fetei, erau de pe vremea lui Ludovic al XV-lea, ca și cornișa plafonului afumat.

Se scurse un ceas fără niciun zgomot, fără nicio șoaptă. Apoi Pascal, luându-și o clipă de răgaz, rupse banderola unui număr al ziaruluiLe Temps uitat pe masă și exclamă:

— Ia te uită! Tatăl tău a fost numit director al ziarului republican de mare succesL’Epoque, în care se publică documentele de la Tuileries!

Vestea, neașteptată pentru el, părea să-l fi amuzat, căci izbucni într-un râs sănătos, mulțumit, deși puțin cam trist. Cu glas scăzut, continuă:

— Pe cinstea mea! Nici că s-ar putea născoci ceva mai urât! Nemaipomenit! Uite un articol foarte interesant.

Clotilde nu răspunse nimic, ca și cum ar fi fost la o sută de leghe de ceea ce spunea unchiul său. Iar el, fără să insiste, luă un foarfece și, după ce citi articolul, îl decupă, îl lipi pe o foaie de hârtie, pe care o adnotă cu scrisul său apăsat, neregulat. Apoi se întoarse iarăși spre dulap, pentru a pune la locul cuvenit acest nou document. Dar trebui să ia un scaun, neputând ajunge la raftul de sus, cu toată statura lui înaltă.

Pe acest raft se aliniau, într-o ordine perfectă, o enormă serie de dosare, clasate metodic. Se aflau acolo diferite documente, notițe, manuscrise, hârtii timbrate, articole tăiate din ziare, strânse în scoarțe de hârtie groasă albastră, purtând fiecare un nume în litere de-o șchioapă. Se simțea că aceste documente sunt ținute la zi cu dragoste, reluate fără încetare și puse cu grijă la locul lor: căci în tot dulapul, numai acest colț era în ordine.

Când Pascal, urcat pe scaun, găsi dosarul pe care îl căuta, unul cu coperta mai burdușită, pe care scria numele „Saccard”, introduse notița cea nouă, apoi puse iarăși totul la litera respectivă. Mai rămase acolo câtva timp, gânditor, aranjând cu grijă un teanc ce se prăvălise într-o parte. În timp ce cobora de pe scaun, zise:

— Auzi, Clotilde? Când ai să faci ordine, să nu te atingi de dosarele de sus.

— Bine, maestre! răspunse ea, pentru a treia oară, cu supunere.

El râse din nou, cu aerul său de veselie firească:

— Strict oprit!

— Știu, maestre!

Și, închizând din nou dulapul, răsuci bine cheia pe care apoi o aruncă în fundul unui sertar al mesei de lucru. Fata era îndeajuns de la curent cu cercetările lui, pentru a-i îngădui să facă puțină ordine în manuscrise; iar el, folosind-o bucuros și ca secretară, o punea să-i transcrie însemnările, când vreun confrate sau un prieten, ca de pildă doctorul Ramond, îi cerea date asupra vreunui document. Dar, cum nu era o savantă, îi interzicea pur și simplu să citească ceea ce considera că e de prisos să știe.

Totuși atenția ei concentrată asupra lucrului sfârși prin a-l surprinde.

— Dar ce-i cu tine? Cu cleștele îți scoate omul vorba din gură. Te pasionează atâta florile acelea?

Printre altele, doctorul îi dădea deseori să facă desene, acuarele, pasteluri, pe care el le folosea drept planșe în lucrările sale. De cinci ani făcea experiențe extrem de ciudate asupra unei specii de nalbă, obținând, prin fecundație artificială, o gamă întreagă de colorituri noi. Clotilde punea în desene o migală, o exactitate în contur și în colorit extraordinar de precise, care pe doctor îl minunau totdeauna, determinându-l să spună că fata poartă pe umeri un admirabil căpșor limpede și solid.

De astă dată însă, apropiindu-se să privească peste umărul ei, strigă cu o furie comică:

— Fugi de-aici! Ce-i asta? Iar ai luat-o razna!… Te poftesc s-o rupi imediat!

Ea se ridică, roșie la față, cu ochii aprinși de pasiune pentru opera ei, cu degetele delicate mânjite de roșul și albastrul pastelurilor amestecate pe paletă.

— Vai, maestre!

Și iată că în acest „maestre”, totdeauna duios, supus, cald, în acest apelativ de totală dăruire cu care i se adresa, ca să nu-l folosească pe cel de „unchi” sau „naș”, găsindu-le stupide, pâlpâi pentru prima dată o flacără de revoltă, reacția legitimă a unei ființe care, regăsindu-se pe sime, e pe cale să se afirme.

De aproape două ceasuri dăduse deoparte desenul exact și corect al nalbelor, și așternuse pe o altă foaie un ciorchine de flori imaginare, flori de vis, stranii și minunate. I se întâmpla uneori ca, în timp ce lucra cele mai precise desene, să facă un salt neobișnuit, să dea frâu liber imaginației. În acele momente era mulțumită. Orice ar fi făcut, ajungea mereu la extraordinara ei pasiune pentru florile care nu erau niciodată aceleași, lucrate cu o fantezie și o ardoare înflăcărată. Picta trandafiri cu miezul sângeriu, plângând lacrimi verzui, crini asemenea unor cupe de cleștar, flori cu forme necunoscute, răspândind raze de stele, cu niște corole plutind asemenea norilor. În ziua aceea, pe fila brăzdată cu linii mari de creion negru, sub o ploaie de stele palide, unduia o revărsare gingașă de petale, iar într-un colț, o floare necunoscută își desfăcea vălurile feciorelnice.

— Încă unul pe care vrei să mi-l agăți acolo! arătă doctorul spre un perete, unde se aliniau alte desene la fel de stranii. Și, în definitiv, cam ce reprezintă asta?

Ea rămase foarte serioasă; se dădu la o parte să-și contemple mai bine opera:

— Nu știu. Ε frumos.

În acel moment intră Martine, unica slujnică, devenită adevărata stăpână a casei după cei aproape treizeci de ani de când era în serviciul doctorului. Deși împlinise șaizeci de ani, păstra și ea o înfățișare tinerească. Harnică și tăcută, semăna cu o călugăriță, în veșnica ei rochie neagră și bonetă albă, cu obrazul palid și liniștit, în care ochii ei cenușii păreau stinși.

Fără o vorbă, se așeză de-a dreptul pe podea, în fața unui fotoliu din a cărui tapițerie, printr-o spărtură, ieșea umplutura și, scoțând din buzunar un ac și un ghem de lână, se apucă să-l cârpească. De trei zile aștepta momentul să facă această reparație care o obseda.

— Cât stai aici, Martine, zise Pascal în glumă, luând în amândouă mâinile capul îmbufnat al Clotildei, coase și acest căpșor care are ceva stricat înăuntru.

Martine, ridicându-și ochii decolorați, își privi stăpânul cu obișnuitul aer de adorație.

— De ce-mi spune stăpânul meu așa ceva?

— Pentru că, fata mea, mi se pare că dumneata, cu prea marea dumitale cucernicie, ai îngrămădit în acest drăguț căpșor, cuminte și serios, idei din altă lume.

Cele două femei schimbară între ele o privire de înțelegere tainică.

— Vai de mine, domnule, religia n-a făcut rău nimănui, niciodată… Și dacă nu avem aceleași idei, mai bine să nu vorbim despre ele.

Se așternu o tăcere apăsătoare. Aceasta era singura divergență, care uneori strecura neînțelegerea între cele trei ființe altfel atât de unite, care duceau o viață tihnită. Martine avea doar douăzeci și nouă de ani – un an mai mult ca doctorul – când intrase în serviciul lui, pe când el își începea cariera de medic la Plassans, într-o căsuță luminoasă din cartierul nou. Iar treisprezece ani mai târziu, când Saccard, un frate al lui Pascal, recăsătorit după moartea soției sale, îi trimisese de la Paris pe fiica lui, Clotilde, în vârstă de șapte ani, Martine o crescuse, ducând-o la biserică, transmițându-i puțin din focul credinței de care era însuflețită, pe când doctorul, înțelegător, le lăsa în voia credinței lor, socotind că nu are dreptul să interzică nimănui această bucurie. Mai apoi el se mulțumi să vegheze asupra instruirii fetei, oferindu-i cunoștințe precise și sănătoase despre toate. De aproape optsprezece ani, de când trăiau astfel toți trei, retrași la Souleiade, o proprietate situată în marginea vechiului cartier al orașului, la un sfert de ceas de catedrala Saint-Saturnin, viața se scursese fericită, în umbra marilor cercetări tainice, tulburată totuși întrucâtva de un rău care tot creștea, un conflict surd din ce în ce mai puternic între credințele lor.

Pascal se plimbă un moment, posomorât. Apoi, ca un om obișnuit să spună lucrurilor pe nume, zise:

— Vezi tu, scumpa mea, toată această fantasmagorie a misterului ți-a pervertit mintea sănătoasă… Dumnezeu n-avea nevoie de tine. Dacă te păstram numai în spiritul credințelor mele, ar fi fost mai bine pentru tine.

Dar Clotilde, tremurând, cu privirea ei limpede fixată semeț asupra lui, îi înfruntă:

— Ba pentru tine, maestre, ar fi mai bine dacă nu te-ai mărgini numai la ceea ce vezi cu ochii… Există și altceva, de ce nu vrei să înțelegi?

Martine îi sări și ea într-ajutor, vorbind în felul ei.

— Ε foarte adevărat, domnule, că dumneavoastră, care sunteți un sfânt, cum le spun eu tuturor, dumneavoastră ar trebui să ne însoțiți la biserică… Cu siguranță că Dumnezeu vă va mântui. Dar așa, la gândul că n-ați putea merge de-a dreptul în paradis, tremură carnea pe mine.

El se opri. Le avea în față pe amândouă, revoltate, ele care de obicei erau așa de blânde, supuse, pline de dragostea lor de femei cucerite de veselia și bunătatea lui. Tocmai deschidea gura, gata să le răspundă aspru, când își dădu seama de zădărnicia discuției.

— Hai! Lăsați-mă în pace! Aș face mai bine să-mi văd de treburi… Și, mai ales, să nu mă deranjeze nimeni!

Cu pas sprinten, ajunse în odaia lui, unde își instalase un fel de laborator, și se închise înăuntru. Interdicția de a intra acolo era categorică. Aici se ocupa cu niște preparate speciale despre care nu vorbea nimănui. Aproape imediat se auzi zgomotul regulat al unui pilug într-un mojar.

— Oh, spuse zâmbind Clotilde, auzi-l iar în bucătăria lui Scaraoschi, vorba bunicii.

Și se așeză din nou, liniștită, în fața planșei, să deseneze firul de nalbă. Făcea desenul cu o precizie matematică, găsea culoarea potrivită a petalelor violete, pătate cu galben, până la nuanțele cele mai delicate.

— Ah! exclamă după o clipă Martine, care se așezase iar pe jos, ocupată să dreagă fotoliul, ce păcat! Un om sfânt ca dânsul să-și piardă sufletul zadarnic!… Căci nu-i vorbă, uite, sunt treizeci de ani de când îl cunosc și n-a făcut niciodată vreun rău cuiva. O adevărată inimă de aur… Și-ar da bucățica de la gură… Și are o vorbă bună pentru toți și totdeauna-i sănătos și mereu vesel, o adevărată binecuvântare!… Ε o crimă că nu vrea să facă pace cu Dumnezeu. Nu-i așa? Domnișoară, va trebui să-l silim.

Clotilde, surprinsă că o aude vorbind atât de mult deodată, făgădui, cu un aer grav:

— Desigur, Martine, am jurat. Îl vom sili.

Liniștea se lăsase din nou, când, deodată, se auzi țârâitul soneriei fixate jos, la ușa de la intrare. O puseseră acolo pentru a fi înștiințați oriunde s-ar fi aflat, în această casă prea mare pentru ei trei. Mirată, slujnica mormăi ceva în șoaptă: cine să fie pe o asemenea arșiță? Se ridică, deschise ușa, se aplecă peste balustradă, apoi se întoarse, spunând:

— Ε doamna Félicité.

Bătrâna doamnă Rougon intră repede. În ciuda celor optzeci de ani ai săi, urcase scara cu o sprinteneală de fetiță; își păstrase înfățișarea de altădată, era slabă și ascuțită ca o gânganie cafenie. Foarte elegantă acum, îmbrăcată în mătase neagră, văzută din spate, mai putea fi luată, datorită taliei subțiri, drept o îndrăgostită oarecare sau vreo ambițioasă mânată de cine știe ce pasiuni. Când o priveai din față, ochii ei își păstrau flacăra, pe chipul uscat, luminat de un zâmbet frumos, dar asta numai atunci când voia.

— Cum? Tu ești, bunico? strigă Clotilde, ieșindu-i în întâmpinare. Dar te poți coace pe o căldură ca asta!

Sărutând-o pe frunte, Félicité începu să râdă.

— O, draga mea, soarele mi-e prieten!

Apoi, călcând cu pași mici și repezi, se duse să dea în lături oblonul unei ferestre.

— Dar deschideți puțin! Ε trist să trăiești astfel, pe întuneric… La mine acasă las soarele să intre.

Prin fereastra întredeschisă pătrunse un snop de lumină arzătoare, un val de flăcări jucăușe. Și, sub cerul de un albastru vânăt, ca de incendiu, se zări întinsa câmpie pârjolită, adormită, ca moartă, nimicită sub căldura de cuptor. În dreapta, deasupra acoperișurilor roșietice, se înălța clopotnița de la Saint-Saturnin, o turlă aurită, cu muchiile albite în lumina orbitoare.

— Mda, făcu Félicité, cred c-am să plec curând la Tulettes și voiam să știu dacă-l găsesc pe Charles, ca să-l iau cu mine… Văd că nu-i aici. Rămâne pentru altă dată.

Pe când își motiva astfel vizita, ochii ei iscoditori făceau ocolul încăperii. Dar nu insistă, ci aduse imediat vorba despre fiul ei, Pascal, auzind în camera vecină zgomotul ritmic al pilugului care nu încetase.

— Aha, e tot acolo, în bucătăria lui Scaraoschi!… Nu-l deranjați, n-am nimic să-i spun.

Martine, care se apucase iar să cârpească fotoliul, înălță capul pentru a spune că n-avea nicio poftă să-și deranjeze stăpânul și, în liniștea care se așternu iarăși, Clotilde își șterse cu o cârpă degetele pătate de pastel, iar Félicité își reluă mersul cu pași mărunți, cercetând încăperea.

De aproape doi ani, bătrâna doamnă Rougon era văduvă. Bărbatul ei, care se îngrășase atât de mult încât nu se mai putea mișca, murise asfixiat din cauza unei indigestii, la 3 septembrie 1870, în noaptea zilei când aflase despre catastrofa de la Sedan. Prăbușirea regimului cu care se fălea, socotindu-se drept unul dintre fondatori, părea să-l fi dat gata. De aceea Félicité se prefăcea că nu se mai ocupă de politică, trăind de aci înainte ca o regină detronată. Toată lumea știa că, în 1851, Rougonii salvaseră orașul Plassans de anarhie, făcând să triumfe lovitura de stat din 2 decembrie și că, după câțiva ani, îl mai cuceriseră o dată, luptând împotriva candidaților legitimiști și republicani, ca să-l dea unui deputat bonapartist. Până la război, imperiul rămăsese atotstăpânitor și atât de apreciat, încât obținuse la plebiscit o majoritate zdrobitoare. Dar de când cu dezastrele, orașul devenea din nou republican, cartierul Saint-Marc căzuse iar în ascunse intrigi regaliste, pe când vechiul cartier și cel nou trimiseseră în Cameră un reprezentant liberal, de ușoară nuanță orleanistă, gata oricând să treacă de partea Republicii, în cazul că aceasta ar fi triumfat. Iată motivul pentru care Félicité, femeie foarte deșteaptă, nu se mai interesa de politică și consimțea să fie doar regina detronată a unui regim apus.

Totuși, în oraș, ea mai deținea încă o poziție înaltă, învăluită într-o poezie melancolică. Domnise timp de optsprezece ani. Legenda celor două saloane ale ei – salonul galben, unde se pregătise lovitura de stat, și cel verde, terenul neutru în care mai târziu se desăvârșise cucerirea orașului Plassans – căpăta acel plus de frumusețe pe care-l au față de prezent epocile dispărute. De altfel, doamna Rougon era și foarte bogată. Lumea o socotea foarte demnă în prăbușirea ei, fără regrete, nici lamentări, plimbând odată cu cei optzeci de ani un alai atât de lung de pofte violente, de intrigi și satisfacții nemăsurate, încât devenea impunătoare. Acum singura ei plăcere era să profite în liniște de marea bogăție și de domnia ei trecută, din care nu-i mai rămăsese decât o pasiune, aceea de a-și apăra istoria propriei familii, îndepărtând tot ceea ce, odată cu scurgerea anilor, ar fi putut s-o întineze. Orgoliul ei, hrănindu-se din cele două fapte memorabile despre care locuitorii mai vorbeau încă, veghea cu grijă și gelozie hotărât să nu lase în picioare decât dovezile frumoase, acea legendă care făcea ca, ori de câte ori trecea prin oraș, să fie salutată ca o regină detronată.

Apropiindu-se de ușa camerei, Félicité ascultă zgomotul pilugului. Apoi, cu o mină îngrijorată, se întoarse spre Clotilde.

— Ce Dumnezeu meșterește acolo? Știi că prin noul său leac își face cu mâna lui un mare rău. Am auzit că deunăzi era gata să omoare un bolnav.

— O, bunico! strigă fata.

Dar ea continuă:

— Asta-i adevărul! Femeile mai spun și altele… Du-te și le întreabă prin cartier… Cică pisează oase de om mort, amestecându-le cu sânge de nou-născut.

De data asta, însăși Martine protestă, iar Clotilde se supără, rănită în dragostea ei.

— O, bunico, cum poți să spui asemenea grozăvii!… Tocmai despre maestrul, care are o inimă așa de bună, care nu se gândește decât la fericirea tuturor!

Văzând că amândouă se supără, Félicité înțelese că mersese prea departe și continuă ceva mai potolită:

— Dar, drăguța mea, nu eu spun astea. Repet doar prostiile pe care le spune lumea, ca tu să înțelegi că Pascal greșește neținând seama de opinia publică… Crede că a găsit un leac nou? Cu-atât mai bine! Și eu sunt gata să cred că e pe cale de a vindeca toată omenirea, așa cum speră. Numai că prea se învăluie în mister. De ce să nu spună cu glas tare ce face și, mai ales, de ce încearcă leacul numai pe oameni de jos, drojdia societății, din cartierul vechi și de la țară, când ar putea să obțină rezultate răsunătoare cu oameni „bine” din oraș, care i-ar face cinste?… Scumpa mea, vezi tu, unchiul tău n-a putut niciodată să trăiască la fel cu toată lumea.

Vorbise pe un ton necăjit, coborând vocea pentru a-și da pe față rana tainică a inimii.

— Slavă Domnului! Avem destui oameni mari în familie! De pe urma celorlalți fii ai mei am avut destule bucurii! Nu-i așa? Unchiul tău, Eugène, a ajuns departe, a fost ministru timp de doisprezece ani, aproape împărat! Și tatăl tău, chiar, s-a jucat cu milioanele, n-a stat deoparte când cu refacerea Parisului! Ca să nu mai vorbesc de fratele tău, Maxime, care e atât de bogat și atât de distins, și de verii tăi, Octave Mouret, un as al comerțului de azi, și scumpul nostru abate Mouret, un adevărat sfânt!… Da, da! Și de ce Pascal, care ar fi putut merge pe urmele lor, ale tuturor, trăiește cu încăpățânare în vizuina lui, ca, un bătrân original, pe jumătate țicnit?

Văzând însă că fata, din ce în ce mai revoltată, stă gata să izbucnească iarăși, îi acoperi gura cu un mângâietor gest al mâinii:

— Nu, nu! Lasă-mă să isprăvesc… Știu prea bine că Pascal nu-i un prost, că are lucrări remarcabile și că acelea trimise la Academia de medicină i-au adus chiar oarecare glorie printre savanți… Dar ce importanță au toate astea, pe lângă ceea ce am visat eu pentru dânsul? Toată clientela aleasă a orașului, o avere mare, decorarea… în sfârșit, onoruri, o poziție demnă de familia noastră. Vezi tu, pisicuța mea, de asta mă plâng: din acest punct de vedere el nu aparține familiei, n-a vrut să facă parte din familie. Te rog să mă crezi, încă de când era copil, îi spuneam: „De unde mi-ai mai răsărit și tu? Tu nu ești de-al nostru!” Cât despre mine, am jertfit totul familiei, m-aș lăsa tăiată bucățele pentru ca familia să fie totdeauna sus-pusă, glorioasă!

Îndreptându-și mijlocul subțire, părea foarte înaltă, însuflețită de singura ei pasiune: ambiția și orgoliul care-i umpluseră viața. Începu iar să se plimbe, când deodată tresări, zărind pe jos numărul dinLe Temps aruncat de Pascal după ce tăiase din el articolul, ca să-l adauge la dosarul „Saccard”. Locul gol, rămas în mijlocul paginii, o lămuri desigur imediat, deoarece se opri și căzu pe un scaun, ca și când știa în sfârșit ceea ce voise să afle.

— Tatăl tău a fost numit director al ziarului L’Epoque, rosti ea brusc.

— Da, zise Clotilde liniștită, mi-a spus maestrul, scria în ziar.

Félicité o privea atentă și neliniștită, deoarece numirea lui Saccard, însemnând de fapt aderarea lui la Republică, era ceva nemaipomenit. După căderea imperiului, el îndrăznise să vină din nou în Franța, în ciuda faptului că suferise o condamnare ca fost director al Băncii Universale, al cărei crah colosal precedase prăbușirea regimului. Noi influențe, urmările unei intrigi extraordinare, îl puseseră probabil din nou pe picioare. Nu numai că fusese grațiat, dar, o dată mai mult, era pe cale de a pregăti afaceri considerabile, se lansase în ziaristică și își recăpătase locul în toate afacerile bazate pe mită. Și doamna Rougon își aminti de certurile de odinioară dintre el și fratele său, Eugène Rougon, pe care-l compromisese adeseori și pe care, printr-o ironie a soartei, el, Saccard, avea poate să-l ocrotească acum, când fostul ministru al imperiului nu mai era decât un simplu deputat, resemnat să joace doar rolul de apărător al stăpânului căzut, cu aceeași încăpățânare pe care mama sa o punea în a-și apăra familia. Ea asculta încă, supusă, poruncile fiului mai mare, Eugène, șoimul, chiar dacă era acum doborât. Dar și pe Saccard, orice ar fi făcut, îl avea la inimă datorită nedomolitei lui nevoi de succes. Și era mai ales mândră de Maxime, fratele Clotildei, instalat din nou, după război, în palatul său de pe calea Bois-de-Boulogne; devenise prevăzător, căpătând înțelepciunea omului atins la măduva spinării, și toca averea lăsată de soția lui, încercând să înșele paralizia care-l amenința.

— Director al ziaruluiL’Epoque, repetă ea, înseamnă o adevărată situație de ministru pe care tatăl tău a cucerit-o… Uitam să-ți spun, i-am scris iarăși fratelui tău, ca să-l hotărăsc să vină să ne vadă. Asta l-ar mai distra, i-ar face bine. Apoi mai e și copilul acela, bietul Charles…

Nu insistă, era încă o rană din pricina căreia orgoliul ei sângera: un fiu pe care-l avusese Maxime la șaptesprezece ani, cu o slujnică, fiu care, acum în vârstă de cincisprezece ani, slab de minte, trăia la Plassans, trecând de la unul la altul, ca o pacoste pe capul tuturor.

Așteptă o clipă, nădăjduind că Clotilde va spune ceva, va arunca o punte de trecere care i-ar fi permis să ajungă acolo unde voia. Când văzu că pe fată n-o interesa subiectul și continua să-și potrivească hârtiile pe pupitru, se hotărî să continue, după ce aruncă o privire spre Martine care, surdă și mută, repara înainte fotoliul.

— Așadar unchiul tău a tăiat articolul dinLe Temps?

Foarte liniștită, Clotilde zâmbea.

— Da, maestrul l-a pus la dosar. Vai, ce de note îngroapă acolo! Nașterile, morțile, cele mai mici incidente ale vieții, toate le trece acolo. Și tot acolo se mai află și arborele genealogic, îl știi bine, faimosul nostru arbore genealogic pe care-l ține la zi!

Ochii bătrânei doamne Rougon se aprinseră. Se uita țintă la fată.

— Cunoști aceste dosare?

— Vai, nu, bunico! Maestrul nu-mi vorbește niciodată despre dosarele acelea și mi-a interzis să mă ating de ele.

Dar bătrâna n-o credea.

— Haida-de! Le ai doar sub mână, cu siguranță le-ai citit…

Zâmbind din nou, Clotilde răspunse simplu, calm, cinstit:

— Nu, când maestrul îmi interzice ceva, înseamnă că are motivele lui, și-l ascult.

— Ei bine, fetițo, strigă cu violență Félicité, împinsă de orgoliu, la tine Pascal ține atât de mult, încât pe tine poate că te-ar asculta! Ar trebui să-l implori să ardă toate hârțoagele astea, deoarece, dacă el ar muri și s-ar găsi lucrurile oribile ce se află înăuntru, am fi dezonorați cu toții!

O, dosarele acestea îngrozitoare! Le vedea și noaptea în coșmarurile ei, scoțând la lumină cu litere de foc poveștile adevărate, tarele fiziologice ale familiei, fața ascunsă a gloriei, pe care ar fi vrut să o îngroape pentru totdeauna împreună cu strămoșii morți de mult! Știa cum îi venise doctorului ideea să strângă la un loc aceste documente, chiar de la începutul vastelor sale studii asupra eredității, știa cum ajunsese să ia drept exemplu propria lui familie, tocmai pentru că toate cazurile tipice pe care le constata veneau în sprijinul legilor descoperite de el. Unde putea găsi un câmp de observație mai la îndemână și pe care să-l cunoască mai în profunzime decât pe acesta? Astfel, cu aerul nepăsător al savantului, strângea asupra alor săi, de treizeci de ani, datele cele mai intime, culegând și clasând totul, redactând acest arbore genealogic al familiilor Rougon-Macquart, ale căror dosare voluminoase nu erau decât un comentariu, însoțit de dovezi.

— Da, da! izbucni cu patimă bătrâna doamnă Rougon.. Pe foc, pe foc, toate hârțoagele astea care ne vor mânji neamul!

În clipa aceea, pe când slujnica se ridica să iasă, văzând întorsătura pe care o lua discuția, Félicité o opri cu un gest repezit.

— Nu, nu! Martine, rămâi! Dumneata nu ești de prisos, pentru că acum faci parte din familie.

Apoi, cu o voce șuierătoare, strigă:

— O grămadă de minciuni, de mahalagisme, toate bârfelile pe care dușmanii noștri le-au aruncat odinioară asupra noastră, turbați de triumful nostru!… Gândește-te puțin la asta, copila mea. Asupra noastră, a tuturor, asupra tatălui tău, a mamei tale, asupra fratelui tău, asupra mea, planează atâtea orori!

— Orori, bunico? Dar cum de știi că e așa?

Bunica se tulbură o clipă:

— Ei, bănuiesc și eu… Există vreo familie care să nu fi fost lovită de nenorociri ce-ar putea fi răstălmăcite? Astfel, mama noastră a tuturora, această scumpă și respectabilă mătușă Dide, străbunica ta, nu este oare de douăzeci și unu de ani la Casa de nebuni din Tulettes? Dacă pe de o parte Dumnezeu s-a milostivit s-o lase să trăiască până la vârsta de o sută patru ani, uite că a și lovit-o, luându-i mințile. Desigur, nu-i nicio rușine în asta; dar ce mă scoate din sărite, ce nu trebuie să se întâmple este să se spună din cauza asta că noi toți am fi nebuni… Cât despre stră-unchiul tău Macquart, bunăoară, câte murdării n-au circulat pe socoteala lui! Macquart, mai de mult, a păcătuit destul, nu-l apăr. Dar astăzi nu trăiește el în mod foarte cuminte, în mica lui proprietate din Tulettes, la doi pași de nenorocita noastră mamă, asupra căreia veghează ca un fiu devotat?… În sfârșit, ascultă, să-ți dau un ultim exemplu: fratele tău, Maxime, a săvârșit o greșeală mare atunci când l-a făcut cu o slujnică pe sărmanul Charles care, bietul de el, e cu siguranță cam slab de minte. Dar ce-are a face? Ți-ar plăcea dacă ți s-ar spune că nepotul tău e un degenerat, că o moștenește, după trei generații, pe străbunica lui, drăguța de ea, la care îl ducem uneori și cu care se înțelege așa de bine?… Nu! Familia s-ar distruge dacă cineva s-ar apuca să scormonească nervii unuia, mușchii celuilalt. Asta te face să-ți piară cheful de viață!

Clotilde o ascultase atentă, stând în picioare, în lunga-i rochie neagră. Devenise din nou gravă. Brațele îi atârnau în jos, și nu-și ridica ochii din pământ. Păstră o clipă de tăcere, apoi spuse, cu încetineală:

— Asta-i știința, bunico.

— Știința! strigă Félicité, bătând nervos din picioare. Halal știință, care atacă tot ce e mai sfânt pe lume! Unde vor ajunge, după ce vor scormoni totul?… Ucid respectul, ucid familia, îl ucid pe Dumnezeu…

— O, nu vorbiți așa, doamnă! o întrerupse cu durere Martine, rănită în îngusta-i smerenie. Nu spuneți că stăpânul meu îl ucide pe Dumnezeu!

— Ba așa și e, draga mea, îl ucide… Și, vezi tu, e o crimă în fața lui Dumnezeu și a religiei să-l lăsați să se osândească singur. Pe cuvântul meu de onoare, voi nu-l iubiți. Nu, nu-l iubiți, tocmai voi care aveți fericirea de a crede în Dumnezeu, pentru că nu faceți nimic ca el să pornească pe calea cea dreaptă… Ah, eu, în locul vostru, mai curând aș sparge dulapul ăsta cu toporul și de bucurie aș aprinde un foc strașnic cu toate ocările împotriva lui Dumnezeu care se află înăuntrul lui!

Se opri în fața dulapului uriaș, îl măsură cu privirea ei de foc, de parcă ar fi vrut să-l ia cu asalt, să-l jefuiască, să-l nimicească, în ciuda slăbiciunii uscate a celor optzeci de ani ai ei. Apoi, cu un gest de dispreț ironic, zise:

— Măcar de-ar putea cunoaște totul, cu știința lui!

Clotilde rămăsese cu ochii în gol. Într-un târziu vorbi ca pentru ea însăși, părând că uitase de celelalte două:

— Ε-adevărat, nu poate știi totul… Mereu se întâmplă câte ceva… Asta-i lucrul ce mă supără, asta ne face să ne certăm uneori, căci eu nu pot, ca dânsul, să las misterul la o parte: mă neliniștește până la tortură… acea voință și faptă de „dincolo”, din taina umbrei, toate forțele necunoscute…

Vocea i se domolise puțin câte puțin, stingându-se într-un murmur de neînțeles.

Atunci Martine, a cărei față se întunecase între timp, intră la rândul ei în vorbă:

— Dar dacă o fi adevărat, domnișoară, că stăpânul se osândește cu aceste hârtii blestemate! Spuneți-mi, l-am lăsa să facă una ca asta?… Cât despre mine, dacă mi-ar spune să mă arunc de pe terasă, aș închide ochii și m-aș arunca, fiindcă știu că are totdeauna dreptate. Dar, pentru mântuirea sufletului său, o! dac-aș putea, aș face orice, chiar fără voia lui. Prin orice mijloace, da, l-aș sili. Mă îngrozesc la gândul că nu va fi în cer cu noi.

— Asta-i foarte bine, fata mea, aprobă Félicité. Dumneata cel puțin îți iubești stăpânul într-un chip inteligent.

Între ele două, Clotilde părea încă nehotărâtă. În sufletul său, credința nu se supunea regulii stricte a dogmei, sentimentul religios nu se materializa în speranța unui paradis, a unui loc de fericire veșnică unde trebuie să-i întâlnești pe-ai tăi. La ea, ideea despre viața viitoare era pur și simplu o necesitate, o certitudine că lumea întreagă nu se oprește la senzații, că mai există și o altă lume, necunoscută, de care trebuie să ții seama. Dar bunica ei atât de bătrână și slujnica atât de devotată îi clătinau dragostea plină de grijă față de unchiul său. Oare nu-l iubeau ele mai mult, într-un fel mai luminos și mai drept, voind să-l știe fără pată, dezbărat de maniile lui de savant, destul de curat sufletește pentru a intra printre cei aleși? În minte îi reveneau fraze din cărțile cucernice, lupta permanentă dusă împotriva spiritului răului, gloria convertirilor câștigate prin grele lupte. Dacă s-ar apuca de această faptă sfântă, dacă totuși, fără voia lui, l-ar mântui? Și astfel, puțin câte puțin, exaltarea îi cuprindea sufletul înclinat în mod firesc spre fapte îndrăznețe.

— Desigur, sfârși ea, aș fi foarte fericită să nu-și mai bată capul atâta, strângând bucățele de hârtie, și mai bine să vină cu noi la biserică.

Văzând-o gata să cedeze, doamna Rougon o sfătui insistent să acționeze, iar Martine interveni cu toată autoritatea de care dispunea. Apropiindu-se, amândouă o băteau pe fată la cap, cu glas scăzut, ca într-un complot din care sperau să iasă o binefacere miraculoasă, o bucurie divină care va înmiresma casa întreagă. Ce victorie, dacă vor izbuti să-l împace pe doctor cu Dumnezeu! Și ce bine vor trăi după aceea împreună, uniți în aceeași credință!

— În sfârșit, eu… ce-ar trebui să fac? întrebă Clotilde învinsă, cucerită.

În clipa aceea însă, pilugul doctorului se auzi și mai tare în liniștea odăii, bătând în ritm regulat. Și Félicité, victorioasă, gata să vorbească, întoarse capul cu îngrijorare, privind un moment ușa camerei vecine. Apoi spuse pe șoptite:

— Știi unde-i cheia de la dulap?

Clotilde nu răspunse, ba chiar printr-un gest simplu își exprimă tot dezgustul de a-și trăda astfel maestrul.

— Ce copilă ești! Îți jur că nu iau nimic, nici măcar nu mișc ceva din loc… Numai că, nu-i așa, pentru că tot suntem singure și Pascal nu apare niciodată până la masă, putem vedea și noi ce este înăuntru… O, zău, doar să arunc o privire!

Fata, nemișcată, tot nu dădea semn că se învoiește.

— S-ar prea putea să mă înșel. S-ar putea ca înăuntru să nu se afle niciunul dintre lucrurile urâte despre care ți-am vorbit.

Aceste cuvinte o hotărâră și, luând cheia din sertar, Clotilde deschise cu mâna ei dulapul dând în lături ușile.

— Uite, bunico, dosarele sunt acolo sus.

Fără o vorbă, Martine se duse și-și lipi urechea de ușa camerei vecine, la pândă, ascultând pilugul, în timp ce Félicité, pironită locului de emoție, se uita la dosare, în sfârșit, iată-le, aceste cumplite dosare, iată coșmarul oare îi învenina viața! Le vedea, putea să le pipăie, să le ia cu dânsa! Și se înălța pătimașă pe vârful picioarelor ei scurte.

— Sunt prea sus, draga mea. Ajută-mă, dă-mi-le! porunci ea.

— Vai, bunico! Asta nu! Ia-ți un scaun.

Félicité luă un scaun, se sui cu ușurință pe el. Dar nici astfel nu ajungea, era totuși prea măruntă. Cu o sforțare extraordinară se înălță și, întinzându-se, ajunse să atingă cu vârful unghiilor îmbrăcămintea din hârtie groasă albastră; degetele i se plimbau pe ele, se zgârceau, cu zgârieturi de gheare. Deodată se auzi un zgomot; o mostră geologică, o bucată de marmură ce se găsea pe un raft mai de jos, atinsă de ea, căzuse pe podea.

Pilugul se opri îndată și Martine strigă cu glas înăbușit:

— Păzea, vine!

Dar Félicité, disperată, nu auzi nimic, nu-și lăsă prada, pe când Pascal intră repede. Crezuse că se întâmplase o nenorocire, că cineva căzuse și rămase încremenit în fața celor ce vedea: maică-sa pe scaun, cu brațul încă ridicat în aer, în vreme ce Martine se depărtase, iar Clotilde, în picioare, foarte palidă, aștepta, fără să întoarcă privirea. Când înțelese, el însuși se făcu alb ca hârtia. Clocotea în el o mânie grozavă.

Bătrâna doamnă Rougon, însă, nu se tulbură deloc, îndată ce văzu pierdută ocazia, sări de pe scaun și nu făcu nicio aluzie la fapta murdară asupra căreia fusese surprinsă.

— A, tu erai? Nu voiam să te deranjez… Venisem s-o îmbrățișez pe Clotilde. Dar iată că flecăresc de aproape două ore, așa că o șterg repede, repede. M-or fi așteptând acasă, nimeni nu știe ce s-o fi întâmplat cu mine… La revedere, pe duminică!

Și plecă mulțumită, după ce aruncă un zâmbet fiului, rămas fără grai în fața ei, respectuos. Era o atitudine luată de dânsul de multă vreme, pentru a evita o explicație despre care simțea că ar fi fost crudă și de care se temuse totdeauna. O cunoștea bine, voia să-i ierte totul, cu marea lui îngăduință de savant, care știa ce parte i se cuvine eredității, mediului și împrejurărilor. În definitiv nu-i era ea mamă? Și aceasta ar fi fost de ajuns; căci cu toate cumplitele lovituri pe care le dădea familiei prin cercetările sale, păstra pentru ai săi o mare dragoste pornită din inimă.

Când mama sa nu mai fu de față, mania izbucnind în sfârșit, se năpusti asupra Clotildei. Întorcând ochii de la Martine, îi aținti asupra fetei, ale cărei priviri nu se plecau deloc, cu o îndrăzneală ce accepta responsabilitatea faptei.

— Tu, tu! izbucni el în fine.

O apucase de braț, o strângea tare, gata s-o facă să țipe. Ea însă continua să-l privească în față, fără a se pleca dinaintea lui, cu voința de neînfrânt a personalității, a gândirii sale. Era frumoasă, ațâțătoare și atât de delicată, atât de zveltă, îmbrăcată în rochia neagră; iar minunata ei tinerețe blondă, fruntea ei dreaptă, nasul fin, bărbia puternică aveau, în revolta sa, un farmec războinic.

— Tu, creația mea, tu, care ești eleva mea, prietena mea, al doilea gând al meu, căreia i-am dat ceva din inima și din mintea mea! Ah, ar fi trebuit să te păstrez întreagă pentru mine, să nu-l las pe nătângul tău de Dumnezeu să ia din tine partea cea mai bună!

— O, domnule, nu huliți! strigă Martine, care se apropiase pentru a atrage asupră-și o parte din mânia lui.

Dar el parcă nici n-o vedea. Numai Clotilde exista. Era ca transfigurat, mânat de o patimă atât de puternică, încât obrazul înconjurat de părul alb și de barba-i albă strălucea de tinerețe, de o puternică și intensă dragoste rănită și dusă la exasperare. Încă o clipă se priviră astfel, ochi în ochi, fără să cedeze vreunul.

— Tu, tu! repeta el, cu glas tremurând.

— Da, eu!… De ce adică, maestre, nu te-aș iubi și eu tot atât cât mă iubești și tu? Și de ce, dacă te cred în primejdie, n-aș încerca să te salvez? Te îngrijorează mult ceea ce gândesc eu și vrei să mă silești să gândesc ca tine!

Niciodată fata nu i se împotrivise astfel.

— Dar ești o fetiță, habar n-ai de nimic!

— Sunt un suflet, iar tu nu știi mai mult ca mine despre asta.

Doctorul îi lăsă brațul și schiță un gest vag spre cer. Se lăsă o mare tăcere, plină de ceva grav, de inutilitatea discuției pe care nu voia s-o înceapă. Cu un gest violent, se duse să deschidă oblonul ferestrei din mijloc, căci soarele apunea și încăperea se umplea de lumina vagă a amurgului. Apoi se întoarse.

Dar ea, din nevoia de aer și de libertate, se dusese la fereastra deschisă. Arzătoarea revărsare de foc încetase; se mai simțea ultimul fior al cerului supraîncălzit și palid, din înălțime, iar din pământul încă fierbinte se ridicau miresme calde, odată cu respirația ușurată a serii. Jos, dincolo de terasă, se zărea mai întâi linia ferată, apoi clădirile primelor magazii ale gării; spre orizont, străbătând câmpia întinsă, uscată, un șir de copaci însoțeau albia râului Viorne, și după malurile lui se înălțau colinele din Sainte-Marthe, ca niște trepte de pământ roșietic, plantate cu măslini, susținute de ziduri de piatră netencuită, și încununate cu păduri negre de pini: un întins amfiteatru trist, ros de soare, de culoarea cărămizii vechi, arse, desfășurând spre cer ciucuri de verdeață întunecată. La stânga se căscau cheile Seillei, îngrămădire de pietre gălbui, prăbușite în mijlocul terenului sângeriu, dominate de o imensă strâmtoare de stânci, asemenea zidurilor unei fortărețe uriașe; pe când spre dreapta, chiar la intrarea văii pe unde curgea râul Viorne, orașul Plassans își desfășura treptele acoperișurilor de țiglă decolorată și trandafirie, o adunătură dezordonată de oraș vechi, străpuns de vârfurile unor ulmi bătrâni și străjuit de turnul bisericii Saint-Saturnin, singuratic și senin la acest ceas, în aurul curat al asfințitului.

— O, Doamne, exclamă încet Clotilde, mult prea orgolios trebuie să fie cineva ca să-și închipuie că poate ține totul în mână și că poate cunoaște totul!

Pascal tocmai se suise pe scaun, să se încredințeze că nu-i lipsește niciun dosar. Apoi ridică bucata de marmură, o puse la loc pe raft și, după ce închise bine dulapul, ascunse cheia în fundul buzunarului.

— Da, răspunse el, încearcă să cunoști totul, dar mai ales nu-ți pierde capul cu ceea ce nu cunoști și nici n-ai să cunoști, fără îndoială, niciodată!

Martine se apropiase din nou de Clotilde, să-i vină în ajutor și să arate că ele două făceau front comun. Acum doctorul o zări și pe ea, le simțea pe amândouă unite în aceeași voință de a-l învinge. După ani de surde încercări, războiul în sfârșit se declarase; savantul îi vedea pe ai lui ridicându-se împotriva gândirii sale și amenințând-o cu distrugerea. Nu poate exista mai mare durere decât să vezi trădarea în casa ta, în jurul tău, să e simți încolțit, jefuit, distrus de cei pe care îi iubești și te iubesc!

Brusc îi veni în minte această idee cumplită.

— Totuși, voi două mă iubiți!

Le văzu ochii împăienjenindu-se de lacrimi. Îl cuprinse o nespusă tristețe, la sfârșitul acestei zile atât de liniștite și frumoase. Toată bucuria, toată bunătatea care izvorau din dragostea lui de viață se risipiseră.

— O, scumpa mea! Și tu, sărmană fată! Voi faceți asta pentru fericirea mea, nu-i așa? Dar vai, cât de nenorociți vom fi!