Drumul lui Shannon

CAPITOLUL I

Ținând strâns mâna Mamei, ieși de sub arcadele întunecoase ale gării în străzile luminoase ale orașului străin. Eram dispus să mă-ncred în Mama, pe care, până în ziua aceea, n-o mai văzusem niciodată și a cărei față obosită și îngrijorată, cu ochii ei de un albastru stins, nu semăna întru nimic cu chipul maică-mi. Dar în ciuda batonului de ciocolată pe care mi-l luase de la automat, ea nu izbutise să-mi inspire dragoste. În tot timpul călătoriei cu trenul personal de la Winton până aci, Mama, șezând în fața mea în compartimentul de clasa a treia, îmbrăcată cu un costum uzat de culoare cenușie, pe care era prinsă o broșă galbenă de cuarț, și purtând un guleraș de blană în jurul gâtului, iar pe cap o pălărie cu boruri negre care-i cădea pe urechi, se uitase, cu capul într-o parte, pe fereastra vagonului. Mișcând din buze, întreținea o conversație mută, dar plină de emoție, cu ea însăși, ducându-și din când în când batista la ochi, ca pentru a goni o muscă.

Acum însă, când coborâsem din tren, se sili să-și stăpânească tristețea; mă privi cu un zâmbet și-mi strânse mai tare mâna.

— Îmi pare bine că nu mai plângi. Crezi că poți să mergi pe jos? Nu e mult până acasă.

Dorind să-i fiu pe plac, îi răspunsei că pot foarte bine să umblu, și astfel renunțarăm să luăm trăsura care aștepta singuratică în fața arcadelor, pornind pe jos de-a lungul Străzii Mari. Mama încerca să-mi stârnească interesul pentru locurile mai însemnate pe lângă care treceam.

Aveam impresia că trotuarul urcă și coboară într-una, căci eram încă amețit de valurile agitate ale Mării Irlandei și puțin asurzit de bătăile elicei „Viperei”. În fața unei clădiri arătoase, cu pilaștrii de granit lustruit, retrasă de la stradă și având în față două tunuri și un stâlp pentru drapel, o auzii însă pe Mama șpunând cu calmă mândrie:

— Asta e primăria orașului, Robert. Domnul Leckie… Tata… lucrează aici, e șeful serviciului sanitar.

„Tata – îmi zisei în zăpăceala mea – trebuie să fie bărbatul Mamei… tatăl maică-mi.”

Genunchii începeau să mi se moaie, și Mama se uita la mine plină de grijă.

— Ce păcat că tramvaiele nu circulă astăzi – zise ea.

Eram mult mai obosit decât crezusem și oarecum speriat. Scăldat în lumina crudă a după-amiezii de septembrie, orașul mă întâmpina plin de pietre de pavaj și de zgomote mult mai puțin liniștitoare decât murmurul constant și familiar al circulației de sub fereastra locuinței mele de pe Phoenix Terrace. Un puternic huruit de ciocane venea dinspre șantierul naval, iar deasupra fabricii de cazane, arătată de Mama cu un deget pe care mănușa era ruptă, se ridicau înfricoșătoare izhucniri de văpaie, și abur. Pe stradă se schimbau șinele de tramvai. La colțurile străzilor, mici rafale de vânt îmi suflau praful în ochii umflați și îmi stârneau tusea.

Deodată însă lăsarăm în urmă zgomotul și zăpăceala, străbăturăm de-a curmezișul un parc deschis, cu un lac și un chioșc rotund pentru muzică, și intrarăm într-o suburbie liniștită, foarte frumos situată la poalele unui deal păduros și semănând mai degrabă cu o parte dintr-un sătuc. Erau acolo copaci și pajiști verzi, câteva prăvălii și case de țară de modă veche, o potcovărie cu un jgheab în față pentru adăpatul cailor și vile cochete, noi, cu grilaje de fier, cu răzoare de flori îngrijite și cu nume mândre, ca „HELENS-VILLE” sau „GLENELG”, scrise cu litere aurii pe geamurile colorate de deasupra intrărilor.

Ne oprirăm în cele din urmă pe la mijlocul Căii Drumbuck – Drumbuck Road – în fața unei case cenușii de gresie, lipită într-o parte de casa vecină și având perdele de dantelă galbenă la ferestre. Purta numele de „LOMOND VIEW” , scris deasupra ușii. Era cea mai puțin arătoasă dintre toate casele de pe această stradă liniștită – numai cadrul ușii și al ferestrelor era de piatră cioplită, restul zidurilor fiind lăsat în stare brută. Clădirea avea un aer cam sărăcăcios, pe care-l compensa însă grădinița din fața ei, căreia abundența de crizanteme galbene îi dădea o surprinzătoare strălucire.

— Iată-ne ajunși, Robert – îmi spuse doamna Leckie pe un ton care, o dată cu grija de a mă face să simt că sunt binevenit, exprima ușurarea de a fi sosit. În zile senine – adăugă ea – avem o vedere frumoasă asupra Piscului. E plăcut aci și nu suntem departe de satul Drumbuck. Levenford e un oraș vechi și plin de fum, dar împrejurimile lui sunt minunate. Hai, dragul meu, șterge-te la ochi și intră!

Îmi pierdusem batista când aruncasem pesmeți pescărușilor, dar o urmai ascultător pe Mama după colțul casei, cu inima zbuciumată din nou de teama necunoscutului. Cuvintele duioase, dar nechibzuite, rostite de vecina noastră din Dublin, doamna Chapman, când mă sărutase de despărțire în dimineața aceea, la debarcaderul din Winton, înainte de a mă da în primire Mamei, îmi răsunau încă în urechi: „Ce-o să ți se mai întâmple de-acum încolo, sărmanul de tine?”

La ușa din spatele casei, Mama se opri: un tânăr de vreo nouăsprezece ani, care lucra în genunchi la o brazdă de flori proaspăt întoarsă, se sculase în picioare la sosirea noastră, ținând încă în mână o săpăligă. Avea un aer greoi și flegmatic, pe care-l accentua tenul său palid, părul negru stufos și o pereche de ochelari mari și groși, care făceau ochii săi miopi să pară și mai mici.

— Iar te-ai apucat de asta, Murdoch! exclamă Mama, pe un ton de blândă mustrare. Apoi, împingându-mă înainte, îi spuse: Uite-l pe Robert!

Murdoch nu-și desprindea de mine privirea încordată. Stătea în mijlocul micii grădini bine îngrijite din spatele casei, care avea în colțuri prăjini de fier pentru frânghia de rufe, un strat plantat cu rubarbă într-o parte, iar în alta o imitație de stâncă, formată din bucăți de lavă cenușie, peste care era împrăștiată funingine spre a omorî melcii. În cele din urmă, își exprimă cu multă solemnitate gândul:

— Vasăzică, el e. În sfârșit, bine că a venit.

Mama dădu din cap. Tristețea și emoția îi împâriziră din nou ochii cu lacrimi; o clipă mai târziu, Murdoch îmi întinse, în chip aproape teatral, mâna lui mare, pe care se întărise o coajă de pământ reavăn.

— Mă bucur că te văd, Robert. Te poți încrede în mine. Apoi își întoarse cu seriozitate lentilele lui groase spre Mama. Nu sunt decât niște răsaduri de ochiul-boului, pe care le-am căpătat de la pepinieră, mamă. N-au costat niciun ban.

— Ei, chiar și așa, dragul meu – zise Mama, întorcându-se – caută să te speli înainte de sosirea tatii. Știi cât îl supără să te găsească aici afară.

— Mai am puțin. În două minute vin și eu. Pregătindu-se să îngenunche din nou, Murdoch căută s-o mai liniștească pe maică-sa, în timp ce dânsa intra în casă cu mine: Mamă, ți-am pus cartofii să fiarbă.

Trecurăm prin încăperea unde se spălau și se păstrau vasele și intrarăm în bucătăria aranjată ca o cameră de zi, cu mobilă incomodă de mahon sculptat, cu tapete cadrilate și lăcuite pe pereți, care răsfrângeau în ecouri furioase tic-tac-ul unei pendule. După ce-mi spuse să stau jos și să mă odihnesc, Mama își scoase din păr acele lungi de pălărie, ținându-le între buze până când își strânse voalul. Apoi prinse pălăria și voalul cu acele, le atârnă împreună cu haina în firida acoperită de o perdea și, punându-și un halat albastru, care atârna după ușă, începu să se miște mai încrezătoare încoace și-ncolo pe linoleumul uzat, de culoare cafenie. Îmi arunca priviri blânde și încurajatoare, în timp ce eu, speriat de această casă străină, ședeam țeapăn și cu respirația tăiată pe marginea unui scaun tapisat cu pânză de păr de cal, lângă mașina de gătit.

— O să mâncăm târziu astăzi, dragul meu, pentru că am lipsit de acasă. Când o să vină Tata, caută să nu-l lași să vadă că ai plâns. A fost o mare durere și pentru el. Și are o mulțime de griji, un post cu atâtea răspunderi în orașul ăsta. Trebuie să sosească îndată și Kate, cealaltă fată a mea. E învățătoare… Poate ca maică-ta ți-a spus. Văzând că las buza-n jos, se grăbi să adauge: O, știu că și un băiat mare ca tine se poate încurca întâlnind pentru prima oară tot neamul maică-si! Și cu asta nu s-a isprăvit! În toiul treburilor, încerca, alintându-mă, să mă facă să zâmbesc. Mai e și Adam, fiul meu mai mare, căruia îi merge admirabil cu asigurările. Stă la Winton, dar vine să ne vadă de câte ori are ocazie. Mai avem apoi pe mama Tatii… E plecată acum la niște prieteni… dar își petrece jumătate din an la noi. Și, în sfârșit, tatăl meu, care locuiește tot timpul aici, străbunicul tău din partea familiei Gow. Mi se învârtea capul de acest talmeș-balmeș de rubedenii necunoscute; ea însă urmă cu un mic zâmbet: Crede-mă, nu orice băiat are parte de un străbunic! E o adevărată cinste! Poți să-i spui însă mai pe scurt „bunicul”. Când tava asta va fi gata, să i-o duci sus. O să ai astfel prilejul să-i spui bună ziua și să mă ajuți și pe mine.

Pe lângă că pusese masa pentru cinci persoane, pregătise cu mâinile ei abile o tavă veche, ovală, de lac japonez, cu un trandafir pictat în mijloc, așezând pe ea o ceașcă de porțelan în dungi, cu marginea răsfrântă, spre a nu uda mustățile, o farfurie cu gem și brânză și trei felii de pâine.

Urmărindu-i mișcările, o întrebai mirat, cu un glas cam răgușit:

— Dar bunicul nu mănâncă jos?

Mama păru cam jenată.

— Nu, dragă, își ia mesele în odaia lui. Apoi ridică tava și mi-o întinse: Poți s-o duci? Tocmai sus, la ultimul etaj. Ia seama să nu cazi.

Cu tava în mâini, urcai, clătinându-mă, scara, pe care nu o cunoșteam încă și ale cărei trepte înalte, cu mușamaua lustruită care le acoperea pe mijloc, mă stinghereau. Prin luminatorul de sus pătrundea doar o frântură din razele palide ale amurgului. Pe al doilea palier, în fața unui rezervor de apă îmbrăcat în lemn, încercai să deschid prima ușă. Era încuiată. A doua însă cedă când o împinsei, șovăind.

Intrai într-o odaie stranie și interesantă, în care domnea o îngrozitoare dezordine. Patul înalt, de alamă, din colțul camerei, cu măciulii strâmbe la capete și o învelitoare făcută din petice pestrițe, era încă nefăcut; blana de urs din fața căminului era mototolită; prosopul de la lavoarul de mahon pătat de stropi atârna într-o parte. Privirea-mi fu atrasă de un ceasornic de marmură neagră, de felul celor ce se oferă ca amintire. Era răsturnat pe polița căminului, cu piesele dinăuntrul lui împrăștiate în jur. Simțeam un miros de tutun și de mâncăruri stătute, un amestec complex și confuz de arome, formând, ca să zic așa, buchetul unei încăperi locuite tot timpul.

Îmbrăcat cu un costum uzat de stofă de casă și având în picioare niște papuci rupți de catifea verde, străbunicul meu ședea înfundat în ruina masivă a unui fotoliu tapisat cu păr de cal, lângă căminul de tuci ruginit. Plimba neîncetat un condei peste o foaie groasă și lungă de hârtie, copiind un document întins pe masa joasă din fața lui, care era acoperită cu o cuvertură galben-verzuie. Într-o parte a căminului, se afla o colecție formidabilă de bastoane, iar în cealaltă, o lădiță cu ghemotoace de hârtie pentru aprinsul focului și un suport lung de pipe de lut cu capace de metal, gata umplute cu tutun.

Era un bărbat spătos, cam de șaptezeci de ani, destul de înalt, rumen la față și cu o coamă de păr încă ușor roșcată, ce se înfoia semeț la ceafă. Era de fapt un păr roșu care-și pierduse puțin din văpaie, fără a albi cu totul, ceea ce-i dădea o nuanță bizară, aproape aurie într-o anumită lumină. Barba și mustața, răsucită agresiv, erau de aceeași culoare. Cu toate că albul ochilor lui avea pete galbene, pupilele erau limpezi, pătrunzătoare și cu marginile albastre, dar nu de albastrul spălăcit al ochilor Mamei, ci, de unul viril, strălucitor – un albastru de nu-mă-uita, izbitor și, în fond, atrăgător. Dar partea: cea mai remarcabilă a chipului său era nasul, un nas mare, roșu și umflat. Privindu-l înmărmurit, nu puteam să-l asemăn decât cu o uriașă căpșună coaptă, căci avea aceeași culoare și era chiar ciuruit de găuri minuscule ca alveolele semințelor acestui fruct savuros. Organul acesta îi domina toată fața; nu văzusem niciodată un nas atât de ciudat, nu niciodată!

Între timp, el încetase să scrie și, proptindu-și tocul după ureche, se întoarse încet spre mine. Arcurile rupte ale fotoliului, în ciuda hârtiei cafenii care era îndesată între ele, scoaseră, un zdrăngănit muzical la deplasarea greutății lui, ca și cum ar fi vrut să anunțe începutul dramei relațiilor mele cu bunicul. Ne uitam cu ochi mari unul la altul, în deplină tăcere, iar eu, uitând de fascinația pe care nasul lui o exercitase o clipă asupra mea, mă înroșii la față gândindu-mă la impresia lamentabilă pe care, desigur, i-o făceam stând acolo în hainele mele negre de gata, cu un ciorap căzut, cu șireturile dezlegate, cu fața palidă și mânjită de plâns, cu roșeața de neînlăturat a părului meu.

Fără a scoate un cuvânt, își împinse la o parte hârtiile și făcu, enervat, dar energic, un gest, arătând înspre locul golit de pe masă. Așezai tava acolo. Continuând să se uite aproape tot timpul la mine, începu să mănânce, grăbit și cu un fel de magnifică nepăsare, înfruptându-se fără alegere din brânză și din gem, îndoind bucata de pâine, muindu-i coaja în ceașcă și dând totul pe gât cu o ultimă înghițitură de ceai. Apoi, ștergându-și favoriții cu o mângâiere de sus în jos, își întinse instinctiv rnâna – ca și cum acțiunea de a mânca n-ar fi fost decât un preludiu pentru a fuma sau chiar pentru lucruri mai bune – și își aprinse o pipă.

— Vasăzică, tu ești Robert Shannon?

Glasul lui era rezervat, dar nu dușmănos.

— Da, bunicule.

Cu toate că rostii acest răspuns într-un chip forțat și aproape ca o scuză, nu uitasem recomandația de a nu folosi întregul nume de „străbunic”.

— Ai călătorit bine?

— Cred că da, bunicule.

— Vezi bine! „Năpârca” și „Vipera” sunt două vapoare frumoase. Le vedeam acostând când lucram la biroul accizelor. „Năpârca” are o dungă albă sub punte; așa le deosebești între ele. Știi să joci dame?

— Nu, bunicule.

Dădu încurajator din cap, dar cu o urmă de superioritate.

— Vei învăța la timp, băiete, dacă rămâi aici. Am aflat că vei sta la noi.

— Da, bunicule. Doamna Chapman mi-a spus că nu e alt loc unde m-aș putea duce.

Un val de deznădejde și de înduioșare față de soarta mea mă năpădi. Simții deodată o nevoie sălbatică de a-i cuceri simpatia, o dorință nestăpânită de a-mi ușura sufletul de groaznica lui taină. Știa el oare că tatăl meu murise de ftizie, boala fantomatică a familiei mele, care răpise mai înainte pe cele două surori ale lui, o infectase și pe urmă o nimicise cu îngrozitoare repeziciune pe maică-mea și, pe cât se șoptea, își întinsese cu perfidie degetul mic până la mine…?

Dar bunicul, pufăind din pipă și măsurându-mă din ochi cu un zâmbet ironic pe buze, se grăbi să ocolească acest subiect.

— Ai opt ani, nu-i așa?

— Aproape, bunicule.

Doream să mă fac cât mai tânăr cu putință, dar bunicul era neînduplecat.

— E o vârstă când un băiat trebuie să se apere singur… Deși găsesc că ai fi putut fi mai dezvoltat pentru vârsta ta. Îți plac plimbările?

— N-am prea încercat, bunicule. Am mers o dată la Calea Uriașilor[1] , când am fost în vacanță la Portrush. Dar ne-am întors cu decovilul.

— Așa? Ei bine, vom face câteva plimbări împreună, ca să vedem dacă aerul scoțian ne priește. Se opri, reculegându-se, urmând apoi: Îmi pare bine că ai părut la fel cu al meu. E culoarea morcovie a familei Gow. Și maică-ta avea părul la fel, biata fată.

Nu mai eram în stare să mă împotrivesc valului cald de emoție și, mai mult din obișnuință, izbucnii în plâns. În tot timpul săptămânii care se scursese de la înmormântarea mamei, simpla rostire a numelui ei dezlănțuia în mine acest reflex, stimulat de altfel de simpatia pe care mi-o atrăgea de fiecare dată. Acum însă, lacrimile mele nu-mi atraseră nici alintările la pieptul monumental al doamnei Chapman, nici cuvintele de mângâiere însoțite de miros de tabac pe care părintele Shanley de la biserica Sf. Dominic le revărsase asupra mea. Curând, de altfel, vădita dezaprobare a străbunicului meu trezi în mine o dureroasă nedumerire; încercai să mă opresc, mă înecai și începui să tușesc. Tușii și tușii până când fui nevoit să mă iau cu brațele de piept. Era unul dintre cele mai impresionante accese de tuse din câte avusesem vreodată; rivaliza chiar și cu cea mai severă criză a tatălui meu. Ca să fiu sincer, eram mai degrabă mândru de acest acces, și când se termină, mă uitai la bunicul, așteptând ce va zice.

El însă nu făcu nimic ca să mă mângâie, nu spuse nicio vorbă. În schimb scoase o cutiuță de metal din buzunarul vestei, o deschise și alese din ea o pastilă mare de mentă. Credeam că se gândea să mi-o întindă, dar, spre mirarea și mâhnirea mea, și-o băgă liniștit în gură. Apoi declară cu asprime:

— Dacă e un lucru pe care nu pot să-l sufăr, Robert, e să văd un copil bocindu-se. Prea dai drumul ușor la lacrimi! Trebuie să te stăpânești, băiete. Își luă tocul de după ureche și își umflă pieptul. În viața mea am avut de luptat cu o mulțime de greutăți. Crezi că le-aș fi învins dacă m-aș fi lăsat strivit de ele?

Bunicul părea gata să se lanseze într-o predică profundă și cam pompoasă; în clipa aceea însă, un clopoțel de mână se auzi sunând în josul scării. Își curmă cuvântarea, părând cam decepționat, și-mi făcu semn cu coada pipei să cobor. Se apucă apoi din nou de scris, iar eu ridicai tava goală și mă târâi încruntat spre ușă.