Eternul Adam (L'ÉTERNEL ADAM 1891)

Cuprins:

Rosario, 24 mai 2… 17

În timpul nopții 27

25 mai… 27

Pe bordul „Virginiei”, 4 iunie 28

Pe uscat – ianuarie sau februarie 29

Pe pragul morții 46

Zartogul Sofr-Aď-Sr – adică „doctorul, al treilea reprezentant bărbat al celei de-a o sută una generații din neamul Sofr-ilor” – mergea cu pași înceți pe strada principală din Basidra, capitala lui Hars-Iten-Schu, altfel spus, „Imperiul celor Patru Mări”. Patru mări într-adevăr: Tubélona – marea septentrională, Ehona – australă, Spona – orientală și Mérona – occidentală, mărgineau acest ținut, de formă foarte neregulată, ale cărui ultime frontiere ajungeau, în longitudine, până la patru grade est și șaizeci și două de grade vest, iar în latitudine, cincizeci și patru de grade nord și cincizeci și cinci de grade sud. Cât despre suprafața mărilor, cum să o evaluam, fie și cu aproximație, de vreme ce ele erau unite, iar un navigator, pornind de pe oricare dintre țărmurile lor și plutind mereu în linie dreaptă, ar fi ajuns negreșit pe țărmul diametral opus? Căci pe toată suprafața globului nu exista alt continent în afară lui Hars-Iten-Schu.

Sofr mergea cu pași înceți, mai întâi pentru că era foarte cald: începea anotimpul arzător și în Basidra, situată pe țărmul lui Spona-Schu, sau marea orientală, la mai puțin de douăzeci de grade nord de ecuator, o teribilă cataractă de raze se prăvălea din soare, aflat atunci aproape la zenit.

Dar, mai mult decât oboseala și căldura, ceea ce încetinea pașii lui Sofr, savantul zartog, era povara propriilor sale gânduri. Ștergându-și fruntea de transpirație, cu o mână distrată, el își reamintea ședința care tocmai se sfârșise și în care atâția oratori elocvenți, numărându-se și el cu cinste printre ei, celebraseră în chip magnific a o suta nouăzeci și cincea aniversare a întemeierii imperiului.

Unii îi evocaseră istoria, adică însăși istoria întregii umanități. Ei arătaseră că Mahart-Iten-Schu, Pământul celor Patru Mări, fusese divizat, la origine, între un număr imens de seminții sălbatice, care se ignorau reciproc. Cele mai vechi tradiții urcau până la aceste seminții. Cât despre faptele anterioare lor, nimeni nu le cunoștea și științele naturale abia începeau să discearnă o slabă lucire în tenebrele de nepătruns ale trecutului. Oricum, aceste vremuri îndepărtate se sustrăgeau criticii istorice, ale cărei prime rudimente erau alcătuite din noțiuni vagi referitoare la vechile seminții risipite.

Timp de peste opt mii de ani, istoria din ce în ce mai completă și mai exactă a lui Mahart-Iten-Schu nu relata decât încăierări și războaie, mai întâi între indivizi, apoi între familii, în sfârșit, între triburi, fiecare ființă, fiecare colectivitate, mică sau mare, neavând alt obiectiv, de-a lungul timpului, decât de a-și asigura supremația asupra rivalilor săi și străduindu-se, cu rezultate diverse și adesea contrare, să-i aservească legilor sale.

După acești opt mii de ani, amintirile oamenilor încep să se precizeze. Odată cu a doua din cele patru perioade în care erau împărțite de obicei analele lui Mahart-Iten-Schu, legenda începe să merite numele de istorie. De altfel, istorie sau legendă, substanța relatărilor nu se schimbă: aceleași masacre și măceluri – e adevărat, de data aceasta nu între triburi, ci între popoare – așa că, în definitiv, această a doua perioadă nu se deosebea prea mult de cea dintâi.

La fel stăteau lucrurile și cu cea de-a treia, încheiată abia cu doua sute de ani în urmă, după ce durase aproape șase secole. O perioadă poate și mai atroce, în timpul căreia, grupați în armate fără număr, cu o nepotolită turbare, oamenii săturaseră pământul cu sângele lor.

Într-adevăr, cu ceva mai puțin de opt secole înaintea zilei în care zartogul Sofr străbătea strada principala a Basidrei, omenirea fusese pregătită pentru vaste convulsii. În momentul acesta, armele, focul, violența împlinind o parte din opera lor necesară, cei slabi sucombând în fața celor puternici, oamenii care populau Mahart-Iten-Schu alcătuiau trei națiuni omogene, timpul atenuând, în sânul fiecăreia dintre ele, deosebirile dintre învingătorii și învinșii de odinioară. Atunci, una din aceste națiuni porni să-și subjuge vecinii. Situați către centrul continentului, Andarti-Ha-Sammgor, sau Oamenii cu Chip de Bronz, luptară fără cruțare pentru a-și largi frontierele între care se înăbușea rasa lor prolifică și ardentă. Cu prețul unor războaie seculare, ei îi înfrânseră, unii după alții, pe Andarti-Mahart-Horis, Oamenii din Țara Zăpezii, care locuiau în ținuturile din sud, și pe Andarti-Mitra-Psul, Oamenii Stelei Neclintite, al căror imperiu era situat către nord și către vest.

Se scurseseră aproape doua sute de ani de când ultima revoltă a acestor popoare fusese înecată în torente de sânge și Pământul cunoscuse, în sfârșit, o eră de pace. Aceasta era a patra perioadă a istoriei. Un singur imperiu înlocuind cele trei națiuni de odinioară, toți fiind supuși legilor Basidrei, unitatea politică tindea să contopească rasele. Nimeni nu mai vorbea despre Oamenii cu Chip de Bronz, despre Oamenii din Țara Zăpezii, despre Oamenii Stelei Neclintite și Pământul nu mai purta decât un singur popor, pe Andarti-Iten-Schu, Oamenii celor Patru Mări, popor alcătuit din toate celelalte.

Dar iată că după acești două sute de ani de pace, părea să se anunțe o a cincea perioadă. De câtva timp, circulau zvonuri supărătoare, iscate nu se știe unde. Se iviseră gânditori pentru a trezi în suflete amintiri ancestrale, despre care se credea ca sunt de mult îngropate. Vechiul sentiment al rasei reînvia sub o nouă înfățișare, caracterizată prin cuvinte noi. Se vorbea în mod curent de „atavism”, de „afinități”, de „naționalități” etc.