Exercitii de Echilibru

PREFAȚĂ

Am un blog, dar singura legătură autentică pe care o am cu bloggerii este aceea că nu-mi plac. Nici bloggerii nu se plac între ei, dar se citesc. Fix ca mine.

Ca jurnalist, am impresia că ei au grăbit dizolvarea redacțiilor puternice și înlocuirea lor cu o cacofonie digitală. O opinie falsă, desigur. Lucrurile sunt mult mai complicate și nu libertatea

bloggerilor a dus presa în vremuri pe care ni Ie vom aminti, vorba unui analist de la Times, în cel mai bun caz drept cumplite pentru ziaristică.

Din acest punct de vedere, al disprețului generalizat, Tudor

Chirilă este o excepție. Aceasta este și rațiunea textului de față.

Nu scriu prefața cărții lui pentru că l-am îndrăgit și am lucrat împreună cu tatăl său, cronicarul Ioan Chirilă. După nume nu mai e nevoie de atribute. Scriu pentru că îl respect pe Tudor Chirilă pentru liniștea, bucuria și prospețimea testelor sale de pe blog. Mai cred că toate aceste postări vin din atitudinea liberă pe care o are Tudor Chirilă în viața de zi cu zi. Nu s-a pretins niciodată un model, n-a reclamat un tratament preferențial și și-a asumat ieșirile și derapajele vieții de artist.

Tudor Chirilă e un om care se iubește pe el. Doar așa îi poți înțelege și accepta pe ceilalți. Adesea, cel mai valoros element din

postările sale este atitudinea caldă la adresa celorlalți. Din Grecia în Delta Dunării și de la fețele copiilor din nisip până la elogiul amar al râsului ca pedeapsă capitală a românilor, Tudor alege să participe la

viață prin a fi normal în raport cu oamenii din jur. Tocmai pentru că se respectă pe el, privește în jur și spune, simplu, asta îmi place, asta nu, și o face într-un fel care nu ghilotinează realitatea, ci,

dimpotrivă, o însoțește în rotația ei misterioasă.

Textele lui se aștern firesc în carte, ca o revanșă amicală a literei scrise în fața lumii digitale. Înainte de a fi blogger, înainte de a fi

cântăreț, înainte de a fi actor, Tudor Chirilă a fost un copil care

adormea cu paginile cărții înghesuite în colțul pernei.

Nu lectura l-a învățat, desigur, să trăiască nestingherit și egal cu el, dar poate că acele cărți ale copilăriei l-au împins să ne picure pe blogul lui alfabetul albastru de cerneală al unei vieți libere.

Cătălin Tolontan

CUVÂNT ÎNAINTE

Prin decembrie 2006, o prietenă mi-a făcut un cont pe www.blogger.com ca să am un loc unde să-mi urc fotografiile. După un timp am scris o povestire care a avut succes online. Era o ficțiune prilejuită de venirea celor de la Rolling Stones în România. A avut cam 6.000 de cititori într-o zi. Mi s-a părut fascinant. Așa a început istoria blogului meu. Am continuat să scriu, din ce în ce mai des. A devenit curând un blog atipic, pentru că nu urmam regulile de conținut ala blogurilor de success. Nu scriam texte scurte, nu abordam subiectele zilei, nu scriam despre personalitățile intens mediatizate, astfel încât blogul meu să apară în căutările populare.

Am amestecat textele de proză scurtă cu poezii sau pagini de jurnal, însemnări de călătorie, pastile vesele sau texte motivante. Foarte repede, toată chestia asta s-a transformat într-o provocare și un exercițiu. Un exercițiu de jurnalism, dacă vreți. Mi-am propus să scriu zilnic, iar o bună perioadă am reușit.

Ideea că există un public care îmi așteaptă textele mi-a făcut bine și m-a responsabilizat în același timp. Era o perioadă în care

îmi pierdusem încrederea în mine, iar publicul tot mai numeros de

pe blog mă ajuta să-mi păstrez echilibrul. Adevărul e că un artist are nevoie mereu de public. Cine își dorește o sală goală?

De fapt, tudorchirila.blogspot.com a însemnat o altă formă de

expresie. Am încercat să o iau în serios. Am încercat să scriu mai

bine, în fiecare zi. Majoritatea textelor adunate în această carte au fost scrise în viteză. Nu e o scuză, e un fapt. Am scris între două repetiții, prin săli de așteptare, în tren sau după decolarea avionului, în mașina de turneu sau în mașina mea, prin parcări, în cabina de teatru, înainte să adorm sau trezit din somn, în timpul afectat celor iubiți – am scris oricând am simțit o nevoie apăsătoare să o fac.

Aș putea spune că este o sumă de momente. Am ales să le public în ordine cronologică tocmai pentru a punctua această călătorie de

la Tudor la Tudor. Adesea o carte îți oferă posibilitatea de a citi printre rândurile vieții autorului său. Această carte un este însă un jurnal. N-aș fi putut să țin un jurnal. Cartea de față adună încercările

mele de a-mi folosi o nouă voce. O voce pe care am descoperit-o

întâmplător. Simțeam sau știam că o am pe undeva, dar un apelasem niciodată la ea. Și uite că vocea asta a început să existe.

De ce o carte? Pentru că, adunate într-o carte, aceste texte oferă un tablou complet al autorului, temelor și ideilor lui. Pe blog, luate pe sărite, textele par întâmplătoare, desprinse dintr-un context pe care nu-l poți dibui. Să le parcurgi într-un timp de lectură unitar e complicat. Cred că nici măcar cititorii loiali ai blogului n-au parcurs toate aceste texte. Paginile se răsfoiesc mai ușor.

O carte, pentru că textele mele sunt mai potrivite aici. O carte pentru o întâlnire mult așteptată cu oameni care nu mă cunosc nici de pe blog, nici de pe scenă, nici din muzică. O carte, pentru că paginile ei proaspăt tipărite miros frumos. O carte, pentru că amintește. O carte pentru cei care vor să mai descopere un povestitor. Sau pe chirilă. Altfel.

Tudor Chirilă

DE CE SĂ DORMI DACĂ NU AI REFREN?

Încerc o senzație ciudată. Aceea a timpului care fuge de mine. Aș putea să folosesc timpul în favoarea mea, dar el fuge de mine. Nu am de unde să-l apuc, nu am cum să-l manevrez, nu e palpabil, nici măcar nu-i mai simt curgerea. Mă dezintegrez în miile de lucruri pe care aș vrea să le fac. Toate lucrurile astea zboară prin aer, rezultat al unei explozii, după care nimic nu se va repune în locul în care era. Ființa mea pare să se îndrepte către alt puzzle. De acum înainte am un alt puzzle de rezolvat. Fără să fi înțeles mare lucru din cel dinainte. Timpul fuge de mine. Aș vrea să beau un ceai verde fierbinte și să mă uit pe pereți, dar trebuie să deschid laptopul și să mă conectez. Ce-ar fi să pun apa la fiert până se deschide laptopul? Sună telefonul și trebuie să stabilim ora de plecare spre Brașov, mâine. Răspund și mă plimb prin camera plină de balastul lui Tudor Chirilă. Închid telefonul exact în momentul în care privirea mea se oprește pe aparatul de fotografiat în care sunt vreo trei fotografii cu care aș putea demonstra că mai există fericire și liniște pe pământul ăsta dacă aș găsi cablul alb ca să le descarc în laptopul care mă anunță că s-a deschis. Nu mai e timp să pun ceaiul verde la fiert. Ar trebui să scriu versurile pentru piesa asta nouă. Îmi bântuie mintea. Ce vor oamenii să audă? Mai vor să audă ceva? Crezi că-i mai preocupă muzica ta, Tudore? Prostii. Când mi-am pus problema asta? Eu nu scriu pentru asta. Eu scriu pentru mine – sau mă mint că scriu pentru mine, ca s-o pot face în continuare. Cum facem, Tudore? Te apuci odată de versurile alea? Trebuie să dorm, un? Mâine e Biloxi1 la Brașov și vrem să iasă cel puțin la fel de bine ca până acum. Cum să dormi dacă nu ai refren? Nu e nimic mai plăcut decât somnul care vine după ultimul cuvânt al unui cântec nou. De dimineață te apropii cu înfrigurare de paginile scrise în dezordine. E bine. Ușurare. Pe cine să suni să-i citești... Timpul fuge de mine în seara asta. Sunt în afara lui. Vrea oare Dumnezeu să intervină pe bursa asta a miilor de lucruri care ne macină dorințele? Să înghețe puțin cifra de afaceri în continuă creștere a viselor noastre? Ar fi

1 Biloxi Blues – spectacol de teatru în regia Iarinei Demian, după piesa lui Neil

Simon.

singura soluție. Natura umană duce o singură luptă. Împotriva limitelor. De orice fel. Care e oare vârsta minimă la care un copil va accesa și înțelege un site porno? Ce sens are să faci sex la 14 ani dacă nu te-au bântuit închipuirile izvorâte din prima strângere de mână? Cum va fi? Când va fi? Cu ea va fi? Timpul se retrage din viețile noastre, iar odată cu retragerea lui rămâne brutalitatea răspunsurilor venite prea devreme. Timpul fuge de mine în seara asta. Poate că singura noastră șansă e să fugim noi după el. Cu voia lui Dumnezeu. Nu găsesc cablul alb de la aparatul de fotografiat. Mai bine. Aș putea să mă apuc de ceaiul ăla verde care-mi va permite să mă uit în gol câteva minute. Trebuie să dormi, Tudore. Ce sens are să dormi dacă nu ai refren?

21 DE CUVINTE

(citește și dă mai departe)

M-am gândit la un joc. Pentru că vorbim mult, dar ne înțelegem din ce în ce mai puțin. Paradoxal, cuvintele nu ne mai ajută în secolul comunicării. Am senzația că s-au înmulțit peste măsură sau că vorbim fără măsură. Nu mai există contextul dintre Liniște și Cuvântul care o sculptează. Pentru că nu mai există Liniște. Astfel mi-a venit ideea acestui joc și a scenariului ce va urma. Se numește

21 de cuvinte.

A fost odată în viitor, când oamenii vorbeau mult... cuvintele se rostogoleau de-a valma prin gurile lor cu o viteză înfricoșătoare și nimeni nu mai apuca să asculte pe nimeni, în ciuda performanțelor crescânde ale urechilor care aveau capacitatea de a desluși de patru ori mai multe cuvinte decât în trecut. Pauza, punctul, virgulele și tot felul de nuanțe care pe vremuri dădeau culoare conversațiilor dispăruseră cu desăvârșire, făcând astfel loc și mai multor cuvinte. Oamenii însă nu se mulțumeau doar să vorbească, pentru că, nu-i așa, vorbele zboară… Folosindu-se de o rețea inventată cu câteva sute de ani în urmă și care avea ca scop inițial și înălțător facilitarea comunicări și circulația cât mai rapidă și liberă a informației, s-au apucat care mai de care de scris. La început, e adevărat, doar cu scopul de a comunica și de a-și exploata mai eficient timpul dedicat profesiei sau afacerilor.

Ușor, ușor, Rețeaua s-a dezvoltat și oamenii au văzut că pot avea acolo propriile spații unde puteau scrie tot ce le trecea prin cap, ba

chiar puteau să-i invite și pe alții să citească și să-și dea cu părerea. Așa a început nebunia.

Febra sensului în Rețea a cuprins toată omenirea. Toată lumea

vorbea cu toată lumea prin intermediul Rețelei. Oameni care nu se văzuseră sau auziseră vreodată își împărtășeau cele mai intime secrete, dezvăluiau cele mai ascunse drame, își publicau gândurile în Rețea și așteptau înfrigurați comentarii care nu întârziau să apară și care generau alte și alte comentarii, atrăgând mii și mii de alți oameni care își dădeau cu părerea, judecau, pronunțau sentințe,

părăsind apoi discuția pentru a se îndrepta către alte povești și alte

comentarii.

Se organizau în grupuri sau forumuri sau rețele locale, în funcție de interese, preocupări sau opinii aparent comune. Copiii învățau cel mai repede să folosească Rețeaua, jucându-se cu o viteză furibundă, astfel încât dezvoltarea și îmbunătățirea performanțelor Rețelei se făceau în funcție de ei. Au apărut bolile și depența de Rețea.

Nu exista om al planetei care să nu beneficieze de un terminal și o conexiune, cele două condiții pentru accesarea Rețelei. Viteza era atât de mare, încât oamenii nu mai apucau să se gândească la ce voiau să Spună sau să Scrie. Important era să o faci. Important era să Scrii, să Vorbești, să Urli, să Exiști, să te faci auzit într-un colțișor al Rețelei, iar urletul tău, cu cât mai puternic, cu atât era mai bun, pentru că atrăgea alți și alți oameni care-l amplificau, îl preluau și îl duceau mai departe distorsionat, deșănțat, deformat.

Fiecare om dorea să fie lider al unei părți cât mai mari din Rețea și ar fi dat oricâte cuvinte ca să-și îndeplinească visul. Rețeaua însă era diabolică, pentru că posibilitățile ei erau infinite. Cu cât se încărca mai mult de participanți, cu atât alte și alte spații apăreau ca din neant, gata să fie folosite și umplute de preaplinul omenirii. Nebunia era în toi. Omenirea urla, scria și alerga prin Rețea. Nimeni dispus să se oprească măcar o clipă în loc și să contemple spectacolul agonic al cuvintelor. Oamenii foloseau cuvintele cu scopul exclusiv al creșterii propriei notorietăți. Omenirea renunțase la dorința de a mai spune ceva. Important era să ai o insulă cât mai mare în Rețea.

Consiliul Superior al Apărării Rasei Umane asista neputincios la degradarea Omului. Se căuta o ieșire. Dar nimic nu părea să poată

opri haosul cuvintelor. Era nevoie de o soluție radicală care să-i învețe din nou pe oameni să se exprime. Să gândească. Să asculte și să înțeleagă. În liniște. Specialiștii consiliului au început să caute

soluția. Au analizat Rețeaua. Au studiat cele mai mari insule și cele mai importante comunități. Apoi au tras o concluzie:

Oamenii nu mai gândesc ce spun pentru că au la îndemână prea multe cuvinte și prea puțin timp.

– Cum e posibil așa ceva? a întrebat Președintele Consiliului.

– Este, a răspuns un specialist. Odată cu dezvoltarea omenirii, cuvintele s-au înmulțit, iar timpul s-a împuținat. Din lipsă de timp, când vor să exprime un gând, oamenii folosesc mai multe cuvinte sinonime cu semnificațiile acelui gând pentru a fi siguri că se vor face înțeleși și nu vor da greș. Pe scurt, nu-și pierd timpul să găsească singurele cuvinte potrivite gândului lor. Interlocutorii lor sunt puși în dificultate de multitudinea de cuvinte atribuite acelui singur gând și înțeleg altceva (de obicei ce li se năzare). Ei răspund primului cuvânt, amplificând neînțelegerea – iar de aici până la haos e o cale scurtă. Prin urmare, credem că oamenii trebuie să vorbească mai puțin sau să folosească mai puține cuvinte.

La două săptămâni după această discuție, C.S.A.R.U. decretează:

1. Există o mulțime finită de cuvinte.

2. Accesul fiecărui om la mulțimea cuvintelor existente va fi restricționat.

3. De acum înainte, pentru a se exprima, fiecare om se va putea

folosi de un număr fix de 21 de cuvinte.

4. Cele 21 de cuvinte trebuie să fie cele mai importante 21 de

cuvinte din viața fiecărui om.

5. Cele 21 de cuvinte pot reprezenta aspirații, idealuri, amintiri, sentimente, noțiuni, stări, senzații etc.

6. Cele 21 de cuvinte trebuie să fie cuvintele fără de care omul

respectiv nu poate trăi, care îi definesc cel mai bine personalitatea,

trecutul, prezentul și viitorul.

7. Cele 21 de cuvinte sunt codul de bare al fiecărui om.

8. Pot fi folosite substantive, verbe (la infinitiv), adjective. Nu sunt acceptate prepoziții, conjuncții, locuțiuni, cifre, onomatopee. Se acceptă cel mult două nume proprii.

Consiliul sfătuiește: sunt cuvintele cu care vă veți exprima de acum înainte. Vă sugerăm să vă gândiți mai bine înainte de a alege un cuvânt cu un sens foarte general – iubire, spre exemplu. Încercați

mai degrabă să vă reprezentați ce înseamnă iubirea pentru voi și să alegeți acel cuvânt în loc de iubire. Alegerea va fi astfel foarte personală și interlocutorii își vor face o idee cât mai complexă

despre personalitatea voastră. Desigur, dacă simțiți că iubire este