Fecunditate

Fecunditate de Emile Zola

În dimineața aceea, în micul pavilion de la marginea pădurii, unde se instalaseră de trei săptămâni, Mathieu se grăbea să ia din Janville trenul de la ora șapte, care-l aducea în fiecare zi înapoi la Paris. Se și făcuse ora șase și jumătate și mai erau doi kilometri de la pavilion până la Janville. Apoi, după cele trei sferturi de oră de drum, mai trebuiau alte trei sferturi ca să meargă de la Gara de Nord în bulevardul Grenelle; așa că nu ajungea la biroul său de la uzină decât pe la opt și jumătate.

Își îmbrățișase copiii, din fericire adormiți; fiindcă nu l-ar mai fi lăsat să plece, i s-ar fi prins de gât cu mânușițele, râzând și sărutându-l. Și, când intră în grabă în dormitor, o găsi pe Marianne, nevastă-sa, încă în pat, însă trează, pe jumătate ridicată. Trăsese tocmai perdeaua și întreaga strălucire a dimineții de mai năvălise, scăldând-o într-un val de soare vesel, în sănătoasa și proaspăta frumusețe a celor douăzeci și patru de ani ai ei. El, mai vârstnic cu trei ani, o adora.

— Știi, draga mea, mă grăbesc, mi-e frică să nu scap trenul… Vezi ce poți face, mai ai un franc și cincizeci de bani, nu-i așa?

Ea începu să râdă, încântătoare, cu brațele-i goale și cu minunatu-i păr negru despletit. Veșnica strâmtorare în care se zbătea tânăra lor căsnicie nu-i tulbura curajul și voia bună; se căsătoriseră, ea la șaptesprezece ani, el, la douăzeci, și erau împovărați, încă de pe-acum, cu patru copii.

— Deoarece azi e sfârșitul lunii și iei leafa diseară… Am să plătesc mâine micile datorii la Janville. Numai soții Lepailleur, de la care cumpăr lapte și ouă, mă indispun, fiindcă mereu își închipuie că vrem să-i furăm… Un franc și cincizeci de bani, iubitule! Putem face un chef!

Ea râdea mereu și-i întindea brațele pietroase și albe să-și ia rămas bun, ca în fiecare dimineață.

— Hai, du-te repede, dacă te grăbești… Astă-seară o să vin să te aștept la podeț.

— Nu, nu, vreau să te culci! Știi bine că și astăzi; chiar dacă nu scap trenul de unsprezece fără un sfert, tot nu sosesc la Janville decât la unsprezece și jumătate… O, ce zi! A trebuit să promit soților Morange că iau masa cu ei la prânz, iar diseară Beauchêne a invitat un client, o cină de afaceri, la care trebuie să iau parte… Culcă-te și fă nani până mă întorc.

Ea dădu drăgălaș din cap, fără să promită nimic.

— Și nu uita, continuă ea, să treci pe la proprietar și să-i spui că plouă în odaia copiilor. Acest Séguin du Hordel, putred de bogat, e drept că ne închiriază maghernița lui numai cu șase sute de franci, dar pentru asta nu trebuie să ne lăsăm udați ca pe drumul mare.

— Bine că mi-ai adus aminte! Era să uit… Am să trec pe la el, îți făgăduiesc.

Dar, la rândul lui, o luase în brațe și despărțirea se prelungea; nu se mai îndura să plece. Ea izbucnise în râs și-l săruta zgomotos, cu sete. Între ei era o dragoste sănătoasă, bucuria unei uniri totale și adânci, de-a nu fi decât un trup și un suflet.

— Pleacă, pleacă, scumpule… A! nu uita să-i spui Constancei că, înainte de-a se duce la țară, trebuie să vină să petreacă o duminică la noi, cu Maurice.

— Da, da, am să-i spun… La revedere, pe diseară, scumpo.

Se întoarse, o strânse din nou puternic în brațe, o sărută lung pe buze, sărutare pe care ea i-o înapoie din toată inima, și plecă.

De obicei, sosind la Gara de Nord, lua omnibuzul. Dar, în zilele când nu avea decât un franc și cincizeci de bani în casă, făcea voinicește drumul pe jos. Era un drum foarte frumos de altfel: strada Lafayette, Opera, marile bulevarde, strada Regală, apoi, după Piața Concordiei, aleea Reginei, podul Alma și cheiul d’Orsay.

Uzina Beauchêne se întindea chiar la capătul cheiului d’Orsay, între strada Federației și bulevardul Grenelle. Se afla acolo un teren întins în formă de echer, unui din vârfurile căruia pe chei era ocupat de-o frumoasă casă de locuit, un palat de cărămizi roșii încadrate de piatră albă, pe care o zidise Leon Beauchêne, tatăl lui Alexandre, actualul patron. Din balcoane se zăreau, dincolo de Sena, pe coline, prin verdeață, casele înalte din Passy; iar pe dreapta se ridicau cele două turnulețe ale palatului Trocadero. Alături se mai vedeau încă, de-a lungul străzii Federației, o grădină și o căsuță, vechea locuință modestă a lui Leon Beauchêne, de pe timpul eroic de muncă înverșunată când își înfiripa averea. Apoi clădirile, hangarele uzinei, o îngrămădire de construcții cenușii, deasupra cărora se ridicau două coșuri imense, ocupau partea din fund a terenului, precum și partea dinspre bulevardul Grenelle, închisă de-un zid înalt fără ferestre. Această foarte importantă firmă de mecanici-constructori, bine cunoscută, fabrica mai ales mașini agricole, de la mașinile cele mai puternice până la uneltele ingenioase și delicate care cer o atenție deosebită spre a fi perfecte. Și, în afară de cele câteva sute de bărbați folosiți zilnic, mai era acolo și un atelier cu vreo cincizeci de femei, care lucrau la polisaj și la lustruit.

Intrarea în ateliere și birouri se făcea prin strada Federației, o poartă largă, de unde se zărea curtea enormă, cu pavajul ei veșnic negru, pe care-l brăzdau adeseori scurgeri de apă aburindă. Un praf gros se ridica din coșurile înalte, aburi țâșneau șuierând din acoperișuri, în timp ce o trepidație surdă, care făcea ea pământul să tremure, vădea zbuciumul lăuntric, mugetul continuu al muncii.

Era ora opt și treizeci și cinci la ceasul cel mare al clădirii centrale când Mathieu traversă curtea, ca să ajungă în biroul său de desenator-șef. De opt ani era la uzină, unde începuse, la vârsta de nouăsprezece ani, după strălucite studii speciale, ca ajutor de desenator, plătit cu o sută de franci pe lună. Tatăl său, Pierre Froment, care avusese de la soția sa, Marie, patru fii, pe Jean, cel mai mare dintre ei, apoi pe Mathieu, pe. Marc și pe Luc, deși îi lăsase în voie să-și urmeze vocația, își dăduse totuși osteneala ca fiecare să se aleagă eu câte-un meșteșug. Leon Beauchêne, întemeietorul uzinei, murise de un an, iar fiul lui, Alexandre, îi luase locul și tocmai se însurase cu Constance Meunier, fiica unui foarte bogat fabricant de tapete din Marais, la data când Mathieu intră în serviciul firmei, sub ordinele acestui patron tânăr, care era numai cu cinci ani mai mare ca el. Și aici a cunoscut-o pe Marianne, pe atunci în vârstă de șaisprezece ani, o verișoară săracă a lui Alexandre, cu care se căsători în anul următor.

Încă de la vârsta de doisprezece ani, Marianne rămăsese în seama unchiului ei, Leon Beauchêne. Un frate al acestuia, Felix Beauchêne, un zăpăcit, după nenumărate insuccese, obsedat de nevoia de aventuri, plecase cu nevasta și fiica să-și încerce norocul în Algeria; și, de data aceasta, ferma întemeiată de el acolo prospera, când, în urma unei neașteptate reînvieri a tâlhăriilor, tatăl și mama au fost masacrați, clădirile distruse, astfel că fetița, scăpată ca prin minune, nu găsi alt adăpost decât în casa unchiului, care se arătă foarte bun față de ea, timp de doi ani, cât mai trăi. Dar mai erau aici și Alexandre, un tovarăș cam greu de mulțumit, și, mai ales, soră-sa cea mică, Sérafine, o fată trupeșă, smintită și rea, care părăsi din fericire casa aproape imediat, la optsprezece ani, în urma unui scandal groaznic, fugind cu un oarecare baron de Lowicz, baron autentic, escroc și falsificator, cu care au trebuit s-o mărite, dându-i trei sute de mii de franci. Apoi, când, după moartea tatălui său, Alexandre începu și el să se gândească la însurătoare, fiind silit s-o ia în căsătorie, pentru banii ei, pe Constance, care-i aducea o zestre de-o jumătate de milion, Marianne se simți mai străină, mai izolată încă, alături de noua-i verișoară, slabă, uscată, autoritară, stăpână absolută în gospodărie. Mathieu era acolo, și câteva luni au fost de ajuns: o dragoste frumoasă, sănătoasă și trainică se înfiripă între cei doi tineri, nu dragostea-fulger care aruncă pe îndrăgostiți unul în brațele celuilalt, ci stima, duioșia, încrederea, mutuala siguranță a fericirii în reciproca dăruire ce face căsătoria de nedesfăcut. Și amândoi au fost încântați că se căsătoresc fără un ban, că nu aduc drept zestre decât inima lor mare, pentru totdeauna. Mathieu primi o leafă de două mii patru sute de franci, iar Alexandre, vărul lui prin alianță, îl lăsă pur și simplu să spere o asociație posibilă, într-un viitor îndepărtat.

De altfel, puțin câte puțin, Mathieu Froment avea să devină de neînlocuit. Tânărul stăpân al uzinei, Alexandre Beauchêne, tocmai trecuse printr-o criză îngrijorătoare. Zestrea pe care tatăl său o scosese din casă ca s-o mărite pe Sérafine, cum și alte cheltuieli mari făcute din pricina acestei fiice răzvrătite și vicioase, îl siliseră să-și micșoreze pentru câtva timp fondul de rulment. Apoi, a doua zi după moartea lui, se constată că nu avusese grijă, lucru destui de des întâlnit, să lase vreun testament; așa că Sérafine se pusese cu înverșunare de-a curmezișul intereselor fratelui său, cerându-și partea și voind să-l forțeze să vândă uzina. Toată averea se aflase astfel pe punctul de-a fi ciopârțită, iar uzina împărțită în bucățele, nimicită. Beauchêne tremura încă de groază și mânie, fericit că reușise, în cele din urmă, să-și despăgubească sora, plătindu-i partea, cu dărnicie, în bani. Dar rana făcută rămânea deschisă și, numai ca s-o astupe, se însurase cu jumătatea de milion ce i-o aducea Constance, fată urâtă – a cărei posesiune, bărbatul frumos și amator de femei o socotea amară – și atât de uscată și slabă încât el însuși o numea „osul acesta” înainte de-a consimți s-o ia de nevastă. În cinci sau șase ani totul se îndreptă, afacerile uzinei se dublară, o eră de prosperitate începu. Și Mathieu, care devenise unul dintre colaboratorii cei mai activi și mai necesari, ocupa acum postul de desenator-șef, cu o leafă de patru mii două sute de franci.

Morange, șeful contabil, al cărui birou era alături, ridică ochii îndată ce auzi că tânărul se așază în fața mesei lui de desen.

— Ascultă, dragul meu Froment, nu uita că prânzești la noi.

— Da, da, scumpe Morange, fii fără grijă. Vin să te iau la amiază.

Și Mathieu începu să-și revadă cu grijă schița unei batoze cu aburi, o invenție a lui, de-o perfectă simplitate și de-o putere considerabilă, la care lucra de mult timp și pe care un mare proprietar din Beauce, domnul Firon-Badinier, trebuia să vină s-o vadă în după-amiaza aceea.

În acel moment, ușa cabinetului patronului se deschise însă brusc și Beauchêne apăru. Înalt, cu fața îmbujorată, cu nasul mare, cu buzele groase, cu ochii negri și bulbucați, cu o barbă mare, neagră bine îngrijită și cu părul pieptănat în bucle încât să-i ascundă, la numai treizeci și doi de ani, un pronunțat început de chelie, încă de dimineață, în redingotă, își fuma trabucul, și glasu-i puternic, veselia lui neastâmpărată, activitatea-i febrilă vădea sănătatea încă robustă a unui iubitor de plăceri egoist, pentru care banii, capitalul înmulțit prin munca altora, însemnau singura putere suverană.

— Ah, ah, e gata, nu-i așa?… Domnul Firon-Badinier mi-a scris iar că va fi aici la ora trei. Și știi că diseară te iau la restaurant cu el; fiindcă pe oameni ca aceștia nu-i hotărăști să facă o comandă decât dându-le să bea vin bun… Aici, Constance se supără, de aceea prefer să-i poftesc în oraș… I-ai spus Mariannei?

— Desigur. Știe că nu mă voi înapoia decât cu trenul de unsprezece fără un sfert.

Beauchêne se trânti pe-un scaun.

— Ah, dragul meu, sunt mort de oboseală! Aseară am cinat în oraș și m-am culcat abia la ora unu. Și ce de lucru mă aștepta aici, în dimineața asta! Trebuie să ai o sănătate de fier.

Până acum se arătase un muncitor neobosit, înzestrat într-adevăr cu o rezistență și cu o energie extraordinare, în afară de aceste calități, dăduse dovadă de-un constant talent de a descoperi afacerile bune. Venea cel dintâi la uzină, nescăpându-i nimic din vedere, prevăzând totul, umplând-o cu zelul și prudența lui activă și dublând, astfel, în fiecare an, cifra de afaceri. De câtva timp, însă, oboseala își lăsa tot mai mult urmele pe chipul său. Petrecuse întotdeauna după pofta inimii, acordând un loc important, în viața lui de muncă, desfătărilor mărturisite și nemărturisite. Acum escapadele, cum le numea, îl doborau.

Se uită la Mathieu.

— Arăți foarte bine. Cum faci că nu pari niciodată obosit?

Într-adevăr, Mathieu, stând în picioare în fața mesei de desen, părea înzestrat cu o sănătate deplină, ca un stejar tânăr: vânjos, zvelt și brun, avea fruntea familiei Froment, largă și înaltă, în formă de turn. Părul des îl purta tăiat scurt, barba ascuțită și puțin încrețită. Dar ceea ce ieșea mai mult în relief pe chipul său erau ochii, adânci și limpezi, totodată vii și gânditori, aproape mereu surâzători. Era totodată un gânditor, un om chibzuit și de acțiune, foarte simplu în comportare, foarte vesel și foarte bun.

— Oh! eu, răspunse el râzând, sunt cuminte.

Beauchêne protestă însă.

— A! nu, nu dumneata ești cuminte! Nu e cuminte cineva când are patru copii la douăzeci și șapte de ani. Și încă de la început doi gemeni: pe Blaise și Denise! După aceea pe Ambroise și apoi pe micuța Rose! Fără s-o mai punem la socoteală pe cealaltă fetiță, pe care ați pierdut-o la naștere, înaintea acesteia. Cu totul ar fi cinci, nenorocitule!… Nu, nu! eu sunt cuminte, eu care n-am decât unul și care știu să mă opresc la timp, ca un om înțelept și prudent!

Acestea erau obișnuitele glume, prin care se strecura o adevărată indignare, pe care nu se sfia s-o manifeste față de tânăra pereche ce nu se gândea la ziua de mâine, precum și față de vădita fecunditate a verișoarei sale, Marianne, pe care-o proclama scandaloasă.

Obișnuit cu aceste atacuri, ce-l lăsau pe de-a-ntregul senin, Mathieu continua să râdă, fără să răspundă măcar, când intră un lucrător, moș Moineaud, cum i se spunea la uzină, cu toate că avea numai patruzeci și trei de ani, scurt, îndesat, cu un cap rotund, un gât de taur, fața și mâinile brăzdate după mai bine de-un sfert de veac de muncă. Era mecanic-ajustor și venea să-i anunțe patronului greutățile întâmpinate la montarea unei mașini. Dar acesta, în pornirea de care era cuprins împotriva familiilor destul de numeroase, nu-i lăsă timp să se explice.

— Și dumneata, moș Moineaud, câți copii ai?

— Șapte, domnule Beauchêne, răspunse lucrătorul puțin nedumerit. Și-am mai pierdut trei.

— Atunci cu asta ar fi zece. Ei bine! halal să-ți fie, cum vrei să nu crăpați de foame?

Moineaud, cu firea lui de lucrător parizian, neprevăzător și vesel, care nu avea altă bucurie decât să facă dragoste cu nevastă-sa după ce băuse un păhărel, începu și el să râdă. Micuții creșteau fără ca el barem să observe, și chiar îi iubea, până nu-și luau zborul din cuib. Și apoi lucrau și ei, mai aduceau și ei un ban acasă. Dar preferă să se scuze cu o glumă, pe care o găsea altminteri foarte adevărată:

— Păi, domnule Beauchêne, nu-i fac eu, îi face nevastă-mea.

Tustrei se înveseliră, și lucrătorul, arătând în sfârșit necazul ce i se ivise, ceilalți doi îl urmară ca să-și dea seama despre ce anume era vorba. Erau pe punctul să intre într-un gang, când patronul, văzând deschisă ușa dinspre atelierul femeilor, hotărî să treacă prin el și să arunce înăuntru o privire, ca de obicei. Era o sală mare și lungă, unde lustruitoarele, în bluze de serj negru, așezate pe două rânduri în fața unor măsuțe, frecau piesele și le dădeau la tocilă. Aproape toate erau tinere, unele drăguțe, majoritatea cu un chip obișnuit și vulgar. Și un miros animalic se amesteca cu acela de uleiuri râncede.

În timpul lucrului tăcerea trebuia să fie absolută. Toate flecăreau. Dar cum aflară că vine stăpânul, vocile amuțiră de îndată. Numai una, care era cu capul întors și nu prinsese de veste, continua furioasă să se certe cu alta. Erau tocmai cele două surori, fiicele lui moș Moineaud: Euphrasie, cea mai mică – aceea care țipa – o fată slăbuță de șaptesprezece ani, cu părul castaniu-deschis, cu fața prelungă, uscată și ascuțită, urâțică, și cu un aer răutăcios; și cea mai mare, Norine, abia de nouăsprezece ani, o fată drăguță, tot blondă, dar cu pielea ca laptele, grăsuță, robustă, cu umeri, brațe și coapse puternice, o figură luminoasă, cu părul zbârlit și ochii negri, cu toată prospețimea acelor mutrișoare pariziene în care strălucește o frumusețe de drac.

Norine, cu un gând ascuns, o lăsă pe Euphrasie, cu care se găsea veșnic în ceartă, să-și continue flecăreala, fericită că patronul are s-o prindă vorbind. Beauchêne trebui să intervină. El se arăta, de obicei, foarte sever în atelierul femeilor, fără niciun fel de îngăduință, fiind până în acea zi de părere că un patron pierde orice prestigiu când uită cine e, și râde, vorbind cu lucrătoarele lui. Într-adevăr, cu toate neînfrânatele lui pofte de mascul, de care se spunea că dă dovadă în târg, nu se auzise nici cea mai mică poveste despre el și lucrătoarele sale; nu se atinsese încă de niciuna.

— Ei bine! domnișoară Euphrasie, ai de gând să taci? E-o necuviință… Vei plăti un franc amendă și, dacă mai aud o singură vorbă, te dau afară pe opt zile.

Surprinsă, fata se întorsese. Înăbușindu-și mânia, îi aruncă o privire fioroasă soră-sii, care ar fi putut prea bine să-i dea de veste. Aceasta continua să zâmbească, însă, cu aerul ei discret de fată frumoasă și cu vino-ncoa’, privindu-și stăpânul drept în față, ca și cum ar fi fost sigură că nu mai avea de ce să-i fie frică. Ochii lor se întâlniră, se oglindiră două secunde unii într-alții, după care el urmă, cu obrajii îmbujorați, adresându-se tuturor:

— Îndată ce supraveghetoarea întoarce spatele, nu vă mai tace gura, vă certați. Băgați de seamă, altminteri o pățiți!

Moineaud tatăl fusese de față la această scenă, nepăsător, ca și cum cele două lucrătoare, cea pedepsită de patron și cealaltă care-l privea pe furiș, n-ar fi fost fetele lui. Inspecția continuă, cei trei bărbați părăsiră atelierul femeilor în mijlocul unei tăceri mormântale, tulburate doar de uruitul micilor tocile.

Jos, după ce problema de ajustaj fu rezolvată și lucrătorul primi ordinele respective, Beauchêne se urcă în apartamentele sale, luându-l și pe Mathieu, care voia s-o invite pe Constance, în numele Mariannei, așa cum îl rugase ea. O galerie lega clădirile negre ale uzinei cu luxoasa casă de pe chei. O găsiră pe Constance într-un salonaș tapetat cu mătase galbenă, unde îi plăcea să stea lângă o canapea, pe care era lungit Maurice, fiul unic și adorat, care tocmai împlinise șapte ani.

— E cumva bolnav? întrebă Mathieu.

Copilul părea voinic, era leit taică-său, cu fălcile mai puternice. Palid, însă, cu pleoapele umflate, ușor încercănate. Iar maică-sa, „osul acesta”, o femeie mică, oacheșă, pământie, gălbejită și veștedă la douăzeci și șase de ani, îl privea cu un aer de mândrie egoistă.

— O! nu, nu e niciodată bolnav, răspunse ea. Numai de picioare se plânge. De aceea l-am culcat și i-am scris aseară doctorului Boutan să treacă azi-dimineață pe aici.

— Nu zău! strigă Beauchêne într-un hohot de râs, femeile sunt toate la fel! Un copil solid ca un taur! Ah! n-aș crede că ștrengarul nu e sănătos!

Chiar în acel moment intră și doctorul Boutan, un bărbat gras și îndesat de vreo patruzeci de ani, cu ochii vii, scrutători, pe fața lui lată, complet rasă, ce exprima o mare bunătate. Imediat examină copilul, îl palpă, îi ascultă; apoi, cu aerul său binevoitor, dar totuși serios:

— Nu, nu, nu e nimic. E un fenomen de creștere. Un copil puțin palid din pricina iernii petrecute la Paris și care se va înzdrăveni după câteva săptămâni de aer curat la țară.

— Păi ce spuneam! strigă din nou Beauchêne.

Constance mai ținea încă în mâna ei mânuța fiului ei, care, lungit din nou, închidea pleoapele, cu un aer obosit; și ea zâmbea, fericită, plăcută, în ciuda feței sale urâte, când voia să-și dea puțină osteneală. Doctorul se așezase, încântat să zăbovească și să. stea de vorbă în casele prietenilor. Mamoș, îngrijind mai ales boli de femei și de copii, era duhovnicul firesc, știa toate tainele, se simțea ca la el acasă în familiile pe care le îngrijea. El o asistase pe Constance la nașterea acestui fiu unic, atât de răsfățat, și pe Marianne, la patru nașteri până acum.

Mathieu, în picioare, aștepta să transmită invitația.

— Carevasăzică, spuse el, dacă trebuie să plecați în curând la țară, veniți să petreceți o duminică la Janville. Soția mea ar fi atât de fericită să vă vadă, să vă arate „domeniul” nostru!

Și începu să glumească pe socoteala sărăcăciosului pavilion răzleț în care locuiau, povesti că aveau, deocamdată, numai o duzină de farfurii și cinci ouare. Beauchêne cunoștea însă pavilionul, fiindcă vâna prin locurile acelea în fiecare iarnă, era copărtaș la arendarea întinselor păduri, al căror proprietar constituise o societate pe acțiuni pentru exploatarea dreptului de a vâna.

— Știi bine că Séguin mi-e prieten. Am luat masa în pavilionul dumitale. E o cocioabă.

Și Constance, la rându-i, pe care gândul unei astfel de sărăcii o făcea să fie ironică, își aminti de ce-i spusese doamna Séguin, Valentine, cum o numea ea, despre paragina în care ajunsese acest vechi pavilion unde se întâlneau vânătorii. Doctorul, care asculta zâmbitor, interveni:

— Doamna Séguin e una dintre clientele mele. După ultima ei lăuzie am povățuit-o să se mute în acest pavilion. Aerul e admirabil, copiii trebuie să crească acolo ca iarba.

Beauchêne reluă de îndată gluma obișnuită, râzând zgomotos.

— Ei bine! dragul meu Mathieu, ia seama! pe când al cincilea?

— O! spuse Constance cu o figură de femeie jignită, ar fi o adevărată nebunie. Sper că Marianne se va opri aici… Într-adevăr, de data asta n-ai mai avea nicio scuză, ar fi de neiertat.

Și Mathieu înțelegea bine ceea ce voiau amândoi să spună. Își băteau joc de Marianne și de el, simțeau o milă amestecată cu indignare față de ei, nepricepând cum poate cineva așa, de florile mărului, să-și vâre capul în sărăcie. Sosirea ultimului copil, mica Rose, le îngreunase într-atât viața încât trebuiseră să se refugieze la țară, în fundul unei colibe mizere. Și-ar mai fi oare în stare să comită această supremă imprudență de-a avea încă un copil, ei care nu stăpâneau nimic, nicio avere, nicio bucățică de pământ sub soare!

— Apoi, continuă Constance, cu falsa candoare a educației sale rigide, asta începe să fie scandalos. Pe mine una, când văd oameni târând după ei o droaie de copii, mă dezgustă de parcă aș vedea o familie de bețivani. Pentru mine e același lucru, ba și mai scârbos.

Beauchêne izbucni din nou în râs, deși asupra acestei probleme pesemne că era de altă părere. De altfel, Mathieu rămase foarte liniștit. Marianne și Constance nu putuseră niciodată să se înțeleagă, prea se deosebeau în toate privințele; iar el făcea haz de vorbele de ocară, se ferea să se supere, ca să nu ajungă la o ruptură.

— Ai dreptate, spuse el cu simplitate, ar fi o nebunie… Totuși, dacă ar fi să vină și un al cincilea, nu-l putem trimite înapoi de unde a venit.

— O, dar există mijloace! strigă Beauchêne.

— Mijloace, repetă doctorul Boutan, care asculta cu aerul său părintesc, nu cunosc niciunul nevinovat și nepericulos.

Beauchêne se înflăcără, această chestiune a natalității și a depopulării actuale era una dintre acelea pe care socotea că le cunoaște bine și le rezolvă cu talent. Îl combătu mai întâi pe Boutan, pe care-l știa apărătorul convins al familiilor numeroase, glumind și spunându-i că un medic-mamoș nu putea să aibă, în această materie, o părere dezinteresată. Apoi spuse tot ce știa, în chip vag, despre Malthus, progresia geometrică a nașterilor și progresia aritmetică a mijloacelor de existență, pământul suprapopulat și adus în stare de înfometare în mai puțin de două secole. Era vina săracilor dacă mureau de foame: n-aveau decât să se restrângă, să nu facă decât atâți copii cât pot să hrănească. Bogații, învinuiți pe nedrept că sunt răufăcători sociali, departe de-a fi răspunzători de mizeria celorlalți, erau, dimpotrivă, singurii oameni cu judecată, aceia care, limitându-și familia, se purtau ca niște buni cetățeni. Și triumfa, repeta că n-are să-și facă niciun reproș, că averea lui în continuă creștere nu-i tulbură nicidecum conștiința: cu atât mai rău pentru cei săraci, dacă voiau să rămână săraci! În zadar îi răspundea doctorul că ipoteza lui Malthus nu mai stă în picioare, că socotelile lui vizau înmulțirea posibilă, iar nu înmulțirea reală; în zadar îi dovedea că actuala criză economică, reaua repartiție a bunurilor în regimul capitalist era singura și execrabila cauză a mizeriei, și că, în ziua în care munca va fi repartizată drept, pământul rodnic va putea hrăni cu ușurință o lume fericită și de zece ori mai numeroasă: celălalt nu voia să audă nimic, se lăfăia în egoismul lui, declarând că toate acestea nu-l privesc, că, deși bogat, n-are remușcări, și că cei ce doresc să fie bogați n-au decât să facă și ei ca el.

— Cu alte cuvinte, acesta e sfârșitul pe care rațiunea i-l pregătește Franței, nu-i așa? spuse Boutan malițios. Numărul nașterilor în Anglia, în Germania, în Rusia sporește-n permanență, pe când la noi scade în chip îngrozitor. Chiar în clipa de față suntem, în ceea ce privește numărul lor, pe-o treaptă foarte joasă în Europa; iar astăzi numărul înseamnă mai mult decât oricând puterea. S-a socotit că trebuie o medie de patru copii de familie pentru ca populația să progreseze, să constituie și să mențină forța unei națiuni. Dumneata ai numai un copil, nu ești un bun patriot.

Scos din fire, Beauchêne se înfurie, se-necă.

— Eu, un rău patriot! eu care mă spetesc muncind, eu care vând mașini până și în străinătate!… De bună seamă, da, văd în jurul meu familii, cunoștințe de-ale noastre, care-și pot permite să aibă câte patru copii: și recunosc că acestea ar fi vinovate dacă nu i-ar avea… Eu, însă, dragul meu, nu pot! știi bine că, în situația mea, în orice caz, nu pot!

Și își expuse pentru a suta oară motivele, povesti cum uzina era să fie îmbucătățită, nimicită, fiindcă avusese ghinionul să aibă o soră. Sérafine se purtase foarte urât: mai întâi zestrea, apoi împărțeala cerută, la moartea tatălui lor, uzina salvată printr-un sacrificiu mare de bani, care-i compromisese timp îndelungat prosperitatea. Cum putea să-și închipuie cineva că va repeta greșeala tatălui său, că va risca să dăruiască un frate sau o soră micului său Maurice, pentru ca acesta să se afle la rândul său în cumplita încurcătură de a-și vedea moștenirea primejduită! Nu, nu! nu-l va expune la un partaj, de vreme ce legea era prost întocmită. Se voia stăpân unic al acestei averi moștenite de la taică-său și pe care el însuși i-o va trece înzecită. Spera să-i dăruie bogăția supremă, averea colosală, care, singură, asigură azi puterea.

Constance, care nu lăsase mâna copilului cu fața palidă, îl contempla cu o pasiune de nemaiîntâlnit orgoliu, acel orgoliu al bogăției propriu industriașului și financiarului, tot atât de aprig și combativ ca și orgoliul numelui la vechii nobili. Numai pentru el se lupta, ca să fie rege, unul dintre acei prinți ai industriei, stăpâni ai lumii noi!

— Haide, micuțul meu, fii liniștit, tu nu vei avea nici frate, nici soră, suntem de acord în această privință. Și dacă tatăl ar uita, ar avea mama grijă!

Acest cuvânt îi readuse lui Beauchêne întreaga veselie zgomotoasă. Își știa nevasta mai îndărătnică decât el, mai hotărâtă să-și mărginească familia. El, brutal și vesel, pornit să ducă o viață de plăceri, trișa, cu destulă stângăcie, în patul conjugal, căutând plăcerea aiurea; și poate că soția lui știa, dar, îngăduitoare, închidea ochii înaintea unui fapt pe care nu-l putea împiedica.

La rându-i, se aplecă și el să-și sărute copilul.

— Auzi, Maurice? E foarte adevărat ce spune mama: nu vom cere berzei alt copil.

Și întorcându-se spre Boutan:

— Știi, doctore, că femeile au și ele micile lor mijloace.

— Din păcate, știu! spuse blând acesta. Am îngrijit-o pe una, acum în urmă, și a murit din pricina unui asemenea mijloc.

La aceste vorbe, Beauchêne râse ca un nebun, în timp ce Constance, jignită, se prefăcea că nu înțelege. Iar Mathieu, care se abținuse să intervină, rămânea grav, pentru că această problemă a natalității i se părea îngrijorătoare, pasionantă, problema fundamentală care hotărăște viitorul omenirii și al lumii. Nu s-a realizat niciun progres care să nu fi fost determinat de-un prisos de nașteri. Dacă popoarele au evoluat, dacă civilizația a înflorit, e pentru că, mai întâi, oamenii s-au înmulțit, ca să se răspândească apoi în toate regiunile pământului. Și evoluția de mâine, adevărul, dreptatea, nu vor fi ele determinate, din nou, de această năvală constantă a celor mulți, fecunditatea revoluționară a muncitorilor și a săracilor? Toate lucrurile acestea el nu le spunea tocmai limpede, se simțea oarecum rușinat din cauza celor patru copii ai lui, tulburat de sfaturile de evidentă prudență pe care i le dădeau soții Beauchêne. Dar încrederea lui în viață stăruia, credința neclintită că, cu cât e mai multă viață, cu atât are să fie mai multă fericire. O ființă nu se naște decât ca să creeze, ca să transmită și să răspândească viata. Și mai e apoi și satisfacția organică, aceea a bunului lucrător care și-a făcut datoria.

— Așadar, Marianne și cu mine vă așteptăm la Janville duminica viitoare.

Încă nu primise un răspuns, când intră un om de serviciu și spuse că o femeie cu un copil în brațe ar dori să vorbească cu doamna. Și Beauchêne, recunoscând-o pe nevasta lui Moineaud, lucrătorul mecanic, o pofti să intre. Boutan, care sa ridicase, rămase locului din curiozitate.

Soția lui Moineaud era o femeie de vreo patruzeci de ani, grasă și mică de statură, ca și bărbatul ei, veștejită înainte de vreme, cu o față cenușie, ochii tulburi, părul rar și decolorat, o gură moale din care lipseau mulți dinți. Numeroasele sarcini o deformaseră, și ea se lăsa în voia soartei.

— Ia spune, ce vrei, draga mea? o întrebă Constance.

Dar nevasta lui Moineaud rămase încurcată, stânjenită de lumea asta toată, pe care nu se așteptase s-o vadă acolo. Sperase s-o găsească pe doamna singură, și acum tăcea.

— Ăsta ți-e ultimul? o întrebă Beauchêne, uitându-se la copilul ce-l avea în brațe, palid și firav.

— Da domnule, e micul meu Alfred, are zece luni. A trebuit să-l înțarc, pentru că nu mai aveam lapte… Înaintea ăstuia am avut alți nouă, din care trei au murit. Fiul cel mai mare, Eugene, își face armata, acolo, la dracu-n praznic, la Tonkin. La uzină le-ați primit pe cele două fete mai mari ale mele, pe Norine și pe Euphrasie. Și mai am trei acasă: Victor, de cincisprezece ani, apoi Cécile și Irma de zece și șapte… Atunci treaba s-a oprit, și credeam că s-a sfârșit cu ouatul, doar aveam destui. Eram mulțumită. Iată însă că a mai venit și plodul ăsta… La patruzeci de ani, dacă s-a mai auzit! Se vede treaba că bunul Dumnezeu ne-a părăsit, pe bietul bărbatu-meu și pe mine.

O amintire îl înveseli pe Beauchêne.

— Știi ce spune bărbatul dumitale? Că nu el face copiii, ci dumneata.

— A! da, glumește. Ce-l costă pe el să-i facă!… Eu una, înțelegeți dumneavoastră, nu asta mi-aș dori. La început mi-era și mie groază. Dar ce vreți? N-am avut încotro și-am cedat, că n-aveam poftă, firește, ca bărbatu-meu să se ducă la alte femei. Și apoi, nu e om rău, muncește, nu bea prea mult, și când bărbatul n-are altă plăcere decât asta, ar fi, zău așa, păcat ca femeia să i se împotrivească, nu?

Doctorul Boutan interveni, punând o întrebare, cu aerul lui liniștit:

— Dar nu știai dumneata că, și când îți arde de joacă, încă se mai pot lua oarecari măsuri de prevedere?

— Păi de, domnule, nu e totdeauna ușor. Seara, când bărbatul vine mai cu chef, după ce-a băut un kil de vin cu prietenii, nu prea știe ce face. Și apoi, Moineaud zice că asta-i strică toată plăcerea.

După aceea numai doctorul îi puse întrebări, ferindu-se să-i mai privească pe soții Beauchêne. În ochii lui mici licărea încă șiretenia și se vedea cât colo că se amuza, repetând argumentele directorului uzinei împotriva fecundității exagerate. Se prefăcea că se supără, că-i reproșează soției lui Moineaud cei zece copii ai ei, niște nenorociți, carne de tun sau prostituție, spunându-i că, dacă e nefericită, vina e numai a ei, deoarece, dacă vrei să te chivernisești, nu trebuie să te împovărezi cu o droaie de copii. Și biata femeie îi răspundea, amărâtă, că are dreptate; dar nici prin gând nu le putea trece să se îmbogățească, Moineaud știa că nu va ajunge niciodată ministru; și de aceea faptul că aveau mai mulți sau mai puțini copii în spinare nu le ținea nici cald, nici rece; ba era chiar de folos să ai mai mulți, când copiii ajung să poată munci.

Fără să mai scoată un cuvânt, Beauchêne se plimba cu pași domoli. Stânjenirea iscată, apăsarea creșteau, și Constance se grăbi să întrebe:

— În sfârșit, draga mea, ce-aș putea face pentru dumneata?

— Doamne! sunt tare necăjită, doamnă… E vorba de-un lucru pe care Moineaud n-a cutezat să-l ceară domnului Beauchêne. Eu speram să vă găsesc singură și să vă rog să stăruiți pentru noi… V-am rămâne foarte, foarte recunoscători, dacă ați binevoi să-l primiți la uzină pe micul nostru Victor.

— Dar are numai cincisprezece ani, spuse Beauchêne. Așteaptă să împlinească șaisprezece, legea e categorică.

— Fără-ndoială. Dar nu s-ar putea să spunem o mică minciună? Ne-ar fi de mare folos,

— Nu, e cu neputință.

Lacrimi mari se iviră în ochii femeii lui Moineaud. Iar Mathieu, care asculta cu pasiune, fu adânc mișcat. Ah! mizerabila carne ce vine să se ofere pentru muncă fără să aștepte până va fi în stare s-o facă! Lucrătorul care vrea să mintă, silit de foame să calce legea care-l ocrotește!

Când femeia lui Moineaud plecă, disperată, doctorul continua să vorbească despre munca copiilor și a femeilor. De la primele nașteri o femeie nu poate să rămână la uzină: sarcina, alăptatul o țin acasă, altfel se expune la primejdii grave – și ea, și pruncul. Cât despre copil, el rămâne anemiat, schilod adesea, fără să mai punem la socoteală că angajarea lui cu o leafă înjumătățită e cauza nedreaptă a scăderii salariilor. După aceea aduse din nou vorba despre fecunditatea mizeriei, despre înmulțirea claselor de jos, care n-au nimic de pierdut și nicio ambiție. Nu e oare această natalitate lucrul cel mai rău, care face să se înmulțească la infinit muritorii de foame și revoltații?

— Te-nțeleg foarte bine, spuse în cele din urmă Beauchêne fără să se supere, oprindu-se brusc din plimbarea pe care o reîncepuse. Vrei să mă pui în contradicție cu mine însumi, să mă faci să spun că-i accept pe cei șapte copii ai lui Moineaud și că am nevoie de ei. pe când eu, cu voința mea neclintită de a rămâne cu un singur fiu, îmi mutilez familia, pentru a nu-mi mutila proprietatea. Franța, țara fiilor unici, cum i se spune acuma, nu-i așa?… Ei bine! da, e adevărat. Dar, scumpul meu, problema e atât de complexă, și câtă dreptate am de fapt!

Vru atunci să se explice, se bătu din nou cu pumnul în piept, strigând că e liberal, democrat, gata să revendice toate progresele serioase. Recunoștea bucuros că oamenii trebuie să aibă odrasle, că armata are nevoie de soldați, iar uzinele de lucrători. Numai că invoca și datoria ce-o aveau clasele de sus de a fi prudente; gândea așa cum gândește un om bogat, un conservator care încremenește în sânul averii dobândite.

Și Mathieu înțelese, în sfârșit, crudul adevăr: capitalul e silit să creeze oameni mizerabili, trebuie chiar să încurajeze fecunditatea claselor salariate, ca să-și poată asigura statornicia profiturilor. Legea vrea să fie cât mai mulți copii, pentru ca lucrătorii să aibă salarii cât mai mici. În afară de asta, specularea salariatului răpește orice noblețe muncii, care e privită drept cea mai rea dintre toate pacostele, pe când, în realitate, e cel mai prețios dintre bunuri. Iată șancrul mistuitor: în țările în care domnește egalitatea politică și inegalitatea economică, regimul capitalist, bogăția nedrept distribuită exasperează și restrânge totodată natalitatea, viciind din ce în ce mai mult nedreapta repartiție: pe de o parte cei bogați, cu câte-un singur fiu, a căror îndărătnicie de a nu restitui nimic le mărește neîncetat avutul; de cealaltă săracii, a căror fecunditate nesăbuită le fărâmițează necontenit puținul ce-l au. Dacă mâine munca va fi onorată, dacă bogăția va fi mai just distribuită, se va naște echilibrul. Altfel, totul se va sfârși cu o revoluție, și de aici vin și se agravează, în fiecare clipă, nemulțumirile, trosnetele care zguduie vechea societate, ale cărei temelii putrede se prăbușesc.

Dar Beauchêne, triumfător, își da aere de om cu spiritul larg, recunoștea mersul neliniștitor al depopulării, îi denunța cauzele: alcoolismul, militarismul, mortalitatea noilor-născuți, și încă altele, foarte numeroase. Apoi, arăta mijloacele de îndreptare: reducerile de impozite, mijloacele fiscale, în care nu credea deloc, libertatea testamentară mai eficientă, revizuirea legii referitoare ia căsătorie și, bineînțeles, căutarea paternității.

Boutan îl întrerupse.

— Toate măsurile ce s-ar putea lua nu vor fi de niciun folos. Moravurile trebuie schimbate, ideea noastră despre morală și ideea noastră despre frumos. Dacă Franța se depopulează, înseamnă că ea o vrea. Deci, trebuie, pur și simplu, să n-o mai vrea. Ce problemă însă; o lume de refăcut!

Mathieu, vesel, strigă cu trufie:

— Ei, bine! o vom reface, eu unul am și început!

Constance, râzând cam în silă, răspunse, în sfârșit, invitației lui, spunându-i că i-ar plăcea să vină la ei, dar că i-e teamă că nu va putea să dispună de-o duminică pentru a se duce la Janville. Înainte de plecare, Boutan se apropie să-l mângâie pe obraz pe Maurice, care, după ce ațipise în zgomotul discuției, își ridica pleoapele greoaie. Iar Beauchêne făcu o ultimă glumă:

— Carevasăzică ai auzit, Maurice, e lucru hotărât… Mama se va duce mâine în piață să cumpere o barză, și tu vei avea o soră.

Dar copilul țipă, începu să plângă.

— Nu, nu vreau!

Cu o mișcare pasionată, ce distona cu temperamentul ei de femeie rece și cumpătată, Constance îl strânse la piept și-i sărută buclele.

— Nu, nu, scumpule! Vezi bine că tata glumește… Niciodată, niciodată, îți jur!

Beauchêne îl însoți pe doctor. Continua să glumească, fericit că trăiește, mulțumit de sine și de ceilalți, având certitudinea că-și croiește o existență cât mai plăcută și cât mai favorabilă intereselor sale.

— La revedere, doctore. Fără supărare… Și apoi, zău, dacă vrei să faci un copil, găsești oricând timpul pentru așa ceva!

— Nu oricând! răspunse Boutan, ieșind.

Cuvântul căzu, limpede și tăios, ca o izbitură de secure. Și mama, care luase copilul în brațe, îl puse jos, spunându-i să se ducă la joacă.

O oră mai târziu, când tocmai sunase de câteva minute de amiază, Mathieu, care întârziase prin ateliere și se urca să-l ia pe Morange, după cum îi promisese, avu ideea să-și scurteze drumul, trecând prin atelierul femeilor. Și aici, în vasta sală, goală acum, pustie și tăcută, dădu peste o scenă neașteptată, ce-l înmărmuri. Norine, rămasă ultima, sub un pretext oarecare, se topea de plăcere, cu capul dat pe spate, cu ochii împăienjeniți, în timp ce Beauchêne, care-o cuprinsese strâns de mijloc, îi strivea buzele cu buzele lui. Era soțul care trage chiulul, masculul înfometat care își duce în altă parte sămânța. Își șoptiră ceva, fără-ndoială data vreunei noi întâlniri. Apoi, zărindu-l pe Mathieu, rămaseră împietriți. El fugi însă, foarte stingherit de taina pe care o surprinsese.