Fiul lui Monte Cristo – volumul 1 si 2

CAPITOLUL I

În definitiv, ce se întâmplase cu mine din clipa când, la lumina lanternei, mi-am dat seama că omul pe care îl ucisesem era tatăl meu? Ce se întâmplase și câte zile trecuseră de atunci? Zile? Nu cumva luni? Și mă găseam… unde?

Am deschis ochii… Și în același timp am rostit tare:

— Eu l-am omorât pe tata!

De fapt nu sunt sigur că mărturisirea a țâșnit în același timp. Dacă mă gândesc bine, cred că ea a precedat clipa când ochii mei au perceput din nou lumina zilei. Fiindcă, așa cum stăteam culcat pe partea dreaptă, mi-aș fi descoperit vecinul de pat și poate că aș fi găsit în mine tăria să nu rostesc înspăimântătoarele cuvinte.

— Ce-ai spus tu, măi băiete?

În patul din dreapta mea sta culcat un bătrân. El mă întrebase. Și ca să audă răspunsul, își dusese palma mâinii stângi la ureche în chip de pâlnie.

— Nimic, moșule! N-am spus nimic!

— Nu?! se miră el. Mi s-a părut atunci. Ei, bătrânețea, băiete! În ultimul timp, mai ales, mi se năzare adesea că-mi vorbesc oamenii. Ei, dar asta încă n-ar fi nimic. Dar mai adesea mi se întâmplă să aud voci care nu mai există pe pământ. Voci de rude, de prieteni care de mulți ani au plecat de pe pământul ăsta. Tu știi ce poate să însemne asta, măi băiete?

Nu i-am răspuns. Nu i-am răspuns fiindcă nu-l ascultam. Fiindcă – așa mi se părea – cuvintele lui nu ajungeau până la mine. Mai precis, până la înțelegerea mea. Și cu toate acestea, mă înșelam. Iată, după atâția ani sunt în stare să reproduc cuvintele lui. Fără nici o omisiune. Și doar atunci, prăbușit în mlaștina deznădejdii mele, nu auzeam cuvintele, nu ajungeau până la înțelegerea mea.

— …De unde să știi tu! Tu ești un copil. Și ai fost pe deasupra tare bolnav. Dar acu’, dacă ți-ai revenit, gata! Ai biruit moartea. Tu, o fărâmă de om! Amarnic te-ai mai luptat cu ea. Și ai biruit-o. Pe când eu!… Dar nu tu ai biruit-o, măi copile. Viața din tine. Tu ești mic. Un plod de o șchioapă. Dar viața din tine e cât Goliat. Pe când eu sunt lung cât o prăjină, dar viața din mine e puțină și nevolnică tot atâta cât un prunc de țâță. Doctorii spun că au să mă pună pe picioare. O zic așa, ca să-mi dea coraj. Dar nu mă pot amăgi ei.

Așa mi-a vorbit atunci bătrânul, acolo, dar eu nu-l auzeam, nu eram conștient că-l aud, că înțeleg ce spune. Proiectat în mine însumi, mă torturam punându-mi întrebări la care nu puteam răspunde. Ce se întâmplase cu mine din clipa când, la lumina lanternei, mi-am dat seama că omul de lângă mine era tatăl meu? Ce făcusem după aceea? Avusesem puterea să mă reîntorc acasă? Și la spital – eram doar la spital – cum ajunsesem? Mă ridicase Salvarea de acasă sau mă găsiseră, dimineața, trecătorii zăcând acolo în „Hanul lui Agop”?

— Moșule, aici suntem la spital? am întrebat cu neîncredere.

— La spital, măi copile! Unde ai vrea să fim?

— La spital!

Și am răsuflat ușurat. Fiindcă mai înainte mă străfulgerase teama: dacă nu mă aflam la spital, ci la infirmeria penitenciarului? Întrebarea aceasta fusese precedată de o alta: dacă între timp vorbisem și fusesem arestat?

Răspunsul bătrânului mă liniști. De fapt, e un fel de a spune. Fiindcă, pe măsură ce minutele treceau, nu frica de consecințe era lucrul cel mai grav, ci fapta în sine.

— Moșule – l-am întrebat – cât timp mi-a fost rău, dumneata erai acela care îmi tot umezeai buzele cu o cârpă udă?

— Eu, măi copile! Va să zică ții minte.

Țineam minte. Mai mult, deși stăteam cu ochii închiși,vedeam – de fapt îmi aminteam – cum arăta încăperea în care mă aflam. O sală lungă, cu multe paturi, în care zăceau bolnavi de toate vârstele, ce se tânguiau continuu și lugubru pe diferite voci, ca într-o stranie și tulburătoare simfonie a durerii. Și în sală stăruia un miros de doctorii, un miros amar – de ce neapărat amar nu știu, dar așa credeam atunci. Prin ferestrele mari pătrundea, fără nici un fel de opreliște, lumina zilei, câteodată mohorâtă, de cele mai multe ori strălucitoare, care contrasta izbitor cu albul îndoielnic al cearșafurilor și al fețelor de pernă. Îndoielnic era și albul halatelor surorilor.

Stăteam cu ochii închiși și vedeam toate acestea. De fapt, mi le reaminteam numai. Dar dacă ele erau așa și într-aievea, atunci zâna în halat alb, de un alb îndoielnic, trebuie că exista și ea în realitate.

Și parcă dinadins, ca să nu mai am nici un fel de dubiu că zâna blondă exista și în realitate, i-am auzit vocea, care atunci mi se păru melodioasă ca o alăută.

— Scoală, băiete, că a venit cineva să te ia acasă. Am deschis ochii și în clipa următoare nu mai m-a durut capul. Parcă și cealaltă durere, aceea a sufletului, dispăruse. Mă năpădise dintr-o dată bucuria că aveam s-o văd pe mama, de care abia acum îmi dădeam seama cât de dor îmi fusese. Am sărit din pat sprinten și vesel și am alergat în calea ei. Dumnezeule, ce lung mi se părea coridorul pe care grăbeam în urma sorei Anișoara!

Dar când am ajuns la celălalt capăt al coridorului, m-am oprit. Picioarele refuzau să mă ducă mai departe. Mi se părea peste putință s-o pot privi în ochi, să-i primesc îmbrățișarea fără a-i mărturisi adevărul.

Sora Anișoara se întoarse spre mine:

— Ce-i, băiete? Ce s-a întâmplat? Și îmi pipăi fruntea, să vadă dacă nu a revenit febra.

— Nu vreau s-o văd!… Nu pot s-o văd!

— Pe cine nu poți s-o vezi?

— Pe mama!

— Pe maică-ta? Asta-i bună! Auzi, un băiat care nu vrea s-o vadă pe maică-sa. Măi, măi, ciudat mai ești! Dar dacă din această pricină bocești, atunci liniștește-te! Nu ea a venit după tine.

— N-a venit mama?! m-am întristat dintr-o dată.

— Ei, drăcie! Adineauri spuneai că nu vrei s-o vezi, și acum îți pare rău că n-a venit!

Ciudată e firea omenească. Numai o clipă m-am bucurat că nu aveam să dau ochii cu ea, pentru ca în clipa următoare să-mi pară rău că n-am s-o pot îmbrățișa.

— Dacă nu e mama – am întrebat – atunci cine a venit după mine?

— Pesemne vreo rudă. Ei, haide, lasă nazurile, că nu am timp de pierdut.

Și luându-mă pe după umeri, mă sili s-o urmez.

Era – așa cum mă așteptam – unchiul Iancu. Cum am dat cu ochii de el, am țipat de bucurie și am alergat să-l îmbrățișez. Și cu brațele pe după gâtul lui am plâns mult, cum nu mai plânsesem niciodată până atunci.

— Măi Ducule! Măi flăcăiașule! Ian să nu mai dăm apă la șoricei! Ce, noi suntem fete?

Dar eu am continuat să plâng mult timp încă la pieptul bunului, minunatului meu unchi Iancu.

Mergeam alături de unchiul Iancu. Pe Calea Călărași – pe această stradă se afla Spitalul Comunal – era destulă lume, sau poate mi se părea mie, dezobișnuit cu forfota străzilor. Era o după-amiază cu soare, cu zăpușeală și praf. Mirosea a bragă, a semințe, a pepeni verzi și a pământ ud, mirosul acela caracteristic de caldarâm proaspăt stropit. Din când în când treceau vagoanele de tramvai, anacronicele, bătrânele și dezarticulatele vagoane de tramvai din orașul nostru. Vatmanii, poate din plictiseală sau numai din obișnuință, sunau în mod inutil clopotele dogite. De o parte și de alta a străzii se înșirau prăvălii. Cele mai multe, cârciumi, unele cu „grădini”, altele cu mesele scoase în stradă. În stradă scoseseră mese, de asemeni cofetăriile și bragageriile. Bragageriile și simigeriile, ca număr, concurau cu cârciumile. Simigeriile vindeau, în afară de covrigi de tot felul – inclusiv din cei cu susan – semințe prăjite de floarea-soarelui și de bostan, dovleac copt, imense felii de dovleac copt. Nu erau puține nici frizeriile cu perdele din mărgele la intrare, cizmăriile și croitoriile. Dintre toate străzile orașului meu natal, Calea Călărași și strada Galați mi se pare că oglindeau cel mai veridic și în același timp cel mai deprimant mizeria, care era de fapt trăsătura specifică a orașului nostru de port, în ciuda faptului că în el se aflau adunate nu puține averi.

Pe stradă erau mulți copii care se jucau așa cum se joacă toți copiii pe stradă și cum se jucau și cei din mahalaua Mascaralei. Am observat de la început și m-a intrigat faptul că toți se uitau la mine de parcă aș fi fost o arătare. Am observat lucrul acesta, m-am mirat, dar scurt timp după aceea nu i-am mai dat importanță, preocupat de cu totul altceva. În cel mult un sfert de oră aveam să mă găsesc în fața mamei, care avea să se bucure că m-am însănătoșit, că mă va avea din nou lângă ea.

„Dumnezeule, cum voi îndrăzni să dau ochii cu ea?!”

Aș fi rupt-o la fugă înapoi, la spital, dacă unchiul Iancu nu m-ar fi ținut de mână. Mâna lui caldă îmi făcea bine, nici eu nu știu în ce fel.

Dragul, bunul și curajosul meu unchi Iancu! Au trecut ani și ani de atunci. Dar chipul lui mi-a rămas viu întipărit în minte. Al tatei, așa cum a arătat el în realitate, în decursul anilor, s-a estompat cu desăvârșire. Imaginea mamei, de asemenea, s-a întunecat. La fel, imaginile colegilor, ale profesorilor, sau ale unor prieteni pe care nu i-am văzut de mulți ani. În schimb, chipul unchiului Iancu s-a păstrat la fel de viu și de strălucitor, de parcă n-ar fi trecut atâția ani de când s-a călătorit în lumea umbrelor.

Îl văd cum arăta în după-amiaza aceea când a venit să mă ia de la spital. Înalt, cu o față mare, aproape pătrată, pe care o evidențiau ochii, doi ochi verzi și atât de strălucitori, încât păreau luminați pe dinăuntru. Pe deasupra frunții boltite pornea hălăciuga de păr blond. O mustață, de asemenea blondă, acoperea buza superioară. Părul blond, bogat, mustața blondă și ochii verzi și neobișnuit de luminoși dădeau chipului său nu știu ce frumusețe stranie.

Pentru mine, unchiul Iancu întruchipa perfecțiunea. Mi se părea că nu poate exista un om mai frumos, mai bun, mai desăvârșit decât el. Mi se părea, de asemenea, că nu există un alt om mai elegant. Dar ochii băiatului de cincisprezece ani – atâția aveam – nu vedeau că celebra lui pălărie, deși de curând spălată și călcată de pălărier, era, totuși, un pic uzată, că hainele bine periate și, de asemenea, călcate erau cam lustruite și că pantofii strălucitori se deformaseră de atâta purtat. De asemenea nu observam nici că puținele lui cravate erau vechi și că începuseră să se decoloreze din cauza soarelui. (Nici nu se putea să fie altfel, fiindcă unchiul Iancu nu era decât un modest slujbaș la Oficiul Stării Civile.)

Privindu-l pe furiș, am observat cele două cute paralele între sprâncenele sale stufoase. Asta însemna că pe unchiul Iancu îl preocupa ceva.

— Unchiule, cât timp am zăcut la spital? l-am întrebat, aproape fără voie.

— Două săptămâni, Ducule! îmi răspunse, dintr-o dată înviorat.

— Și ce boală am avut?

— Ei, boală! Propriu-zis, o boală n-a fost. Sau poate nu știu eu cum s-o fi numind. Te-ai speriat însă rău de tot, măi Ducule!

M-am speriat!… A fost însă îngrozitor! Va să zică știi, unchiule, ce mi s-a întâmplat!Convins căștie, parcă acum nu-mi mai era chiar atât de greu.

— De bună seamă! A fost însă o furtună!… Un adevărat uragan, cum nu-și mai amintește nimeni să se mai fi abătut vreodată pe meleagurile noastre. Dar și tu, măi Ducule! Spuneai doar că vrei să te faci marinar.

— Ce tot spui, unchiule? Nu înțeleg!

— Da, măi băiatule! Te-ai speriat de furtună. Cine a mai pomenit marinar căruia să-i fie frică de un fleac de furtună!

— …Și m-am speriat atât de tare, încât a trebuit să mă duceți la spital?

— Cam așa, băiete. Trebuie să știi că de nu-i venea în minte unei vecine gândul ăsta bun, cine știe dacă biata maică-ta nu ar fi avut de plâns doi morți dintr-o dată. Fiindcă, află, măi Ducule băiatule, taică-tu a murit!

— Știu, unchiule! Și în gând: „Am știut-o înaintea dumitale”.

— Cum a murit însă nu știi. A fost omorât, măi băiete. De cine, și pentru ce, asta nu mai știu!

Deși doream atâta, mărturisirea nu s-a lăsat rostită cu glas tare. Dar pesemne arătam rău, fiindcă unchiul Iancu se neliniști imediat:

— Ei, ei, măi băiete, nu-mi place de fel cum arăți. Asta înseamnă că încă nu te-ai vindecat. Atunci de ce ți-au dat drumul de la spital?

— Ba mi-e bine, unchiule. A fost numai așa, un fel de amețeală.

— De fapt, e vina mea! se mustră el. Ar fi trebuit să luăm o trăsură. După atâtea zile de stat în pat e firesc să fii tare slăbit. Dar, măi Ducule, zău că nu am un sfanț în buzunar. Dacă m-aș fi gândit înainte, poate găseam să împrumut de la cineva câțiva lei.

— Lasă, unchiule! Nu trebuie să-ți faci reproșuri pentru atâta lucru. Până acasă, mult nu mai avem de mers.

— Atunci, să ne grăbim. Maică-ta e nerăbdătoare să te vadă.

M-a luat de mână și ne-am continuat drumul. Unchiul Iancu se întunecase la față. Parcă nici ochii nu-i mai străluceau ca mai înainte. După cât îmi puteam da seama, ceva îl preocupa, de ceva era necăjit.

— Ducule, băiete, băiete! începu el vorba ceva mai târziu. Cam de timpuriu va trebui să înveți a privi lucrurile ca un bărbat. Și nu va fi de loc ușor. Dar altfel nu se poate, măi băiete, Ducule! De acum încolo, mama nu te mai are decât pe tine. De aceea va trebui să te strădui ca ea să-l uite cât mai curând pe taică-tu. Altfel, se prăpădește, sărmana!

— Nu, unchiule! Eu n-am să pot s-o fac să-l uite.

— Ba ai să poți. Te asigur că ai să poți! Desigur, nu va fi ușor, fiindcă maică-ta tare mult l-a mai iubit. Năprasnică a fost nenorocirea asta. Cine s-ar fi gândit că bietul taică-tu va avea un astfel de sfârșit!… Nimeni nu știe de ce a fost omorât. Nici măcar poliția. Ea cercetează, cercetează, dar până în prezent nu a descoperit nimic. Și nu e de mirare, măi Ducule, băiete. Ascultă-mă pe mine: asta nu-i o crimă obișnuită. De aceea, tare mi-e teamă că are să tot bâjbâie, fără să poată da de firul ei. După cât se pare, ei presupun că este vorba de o răzbunare. S-ar putea, nu zic nu! Totuși… Totuși… Taică-tu n-a fost un om prost, ca să se lase momit tocmaiacolo, în cazul când mobilul a fost răzbunarea. Nu!… Trebuie că e vorba de cu totul altceva. Ei, dar ce stau eu să discut lucrurile astea cu tine, măi Ducule, băiatule! Astea ne privesc numai pe noi, oamenii mari… Și îndreptându-se de umeri, grăbi pasul.

— Nu-i o crimă neobișnuită, unchiule! i-am replicat, începând să alerg, ca să nu rămân în urmă.

— Ce spui tu, Ducule?

— Că nu-i o crimă neobișnuită. E o crimă… O întâmplare nenorocită, unchiule Iancu!

Unchiul Iancu se uită la mine lung, compătimitor. Era convins că mai eram încă bolnav, că, poate, nu mai sunt în toate mințile.

— Mda! În definitiv, s-ar putea să fie și așa cum spui tu, fu de acord, dar numai ca să nu mă contrazică.

Ne aflam pe strada principală a orașului. Pe aici nu prea se întâmpla deseori să mă aventurez Dar când o făceam, vitrinele mari, încărcate cu tot ce vrei și ce nu vrei – multe din obiectele expuse nici nu știam ce întrebuințare au – mă încântau până aproape de amețeală. Acuma, fiindcă unchiul Iancu nu se grăbea – mergea de parcă s-ar fi plimbat – fără să vreau m-am lăsat furat de același miraj. Dar iată că se întâmplă ceva care readuse în sufletul meu durerea. Treceam tocmai prin fața unui mare magazin de încălțăminte. Mi se pare, cel mai mare. Magazinul „La balon” avea o vitrină uriașă de cristal, iar pe cele două laturi verticale, oglinzi tot atât de înalte. Când am ajuns în dreptul uneia și când chipul meu s-a reflectat în ea, am văzut un băiat care semăna cu mine, dar care în nici un caz nu puteam fi eu. Și mi se părea lucrul acesta peste putință, pentru că băiatul din oglindă avea părul alb, pe când al meu, după cât știam, era castaniu. Instinctiv, m-am oprit. Și abia atunci am avut certitudinea că băiatul cu părul cărunt din oglindă sunt eu însumi.

— Unchiule…

— Nu te necăji, Ducule, băiete, că ai un păr de moșneguț. Crește el din nou cum a fost, să n-ai nici o grijă.

— …Și crezi, unchiule, că mi-a albit de frică?

— Da, băiatule! Altfel nu se albea el.

M-am smuls cu greu din fața oglinzii. Unchiul Iancu iarăși și-a petrecut brațul pe după umerii mei. Și așa, amândoi tăcuți, ne-am continuat drumul spre casă. Pe măsură ce ne apropiam, pe măsură ce se apropia clipa când aveam să dau ochii cu mama, mi se părea că devin mai hotărât. Eram încredințat că va fi suficient s-o văd ca să-i cad imediat în genunchi și să-i mărturisesc adevărul.

Stăpânit de acest gând, nici nu mi-am dat seama când am ajuns în mahalaua noastră.

Unchiul Iancu a deschis ușa și a pășit primul pragul. L-am urmat, ținându-mă ca un prunc de surtucul lui.

— Bună ziua, Ana! Iaca, l-am adus pe Ducu. Cum îți mai este?

Abia acum am zărit-o pe mama. Era culcată în pat, palidă, cu cearcăne la ochi, cu fruntea brăzdată de cute pe care înainte nu le avusese.

— Ducule!… Ducule!… Băiatul meu!

Mama întinse brațele. Am alergat și m-am cuibărit la pieptul ei. „Iartă-mă, mamă! Iartă-mă!”Cuvintele de iertare le-am rostit doar în gând. Cuibărit la pieptul ei, am plâns, am plâns amar, dar am izbutit să închid în mine mărturisirea. Nu din lașitate, ci din cu totul alt motiv: o iubeam mult pe mama. O iubeam nespus de mult. Dar de ea mi-a fost totdeauna puțină teamă. Dacă în clipa în care am pășit pragul casei aș fi citit în privirea ei unda aceea de asprime, atât de bine cunoscută mie, i-aș fi mărturisit din prima clipă adevărul. Dar marea încercare prin care trecuse o schimbase. Asprimea din priviri, din voce dispăruse. Era acum parcă o altă mamă: bună, duioasă, o mamă în sufletul căreia nu mai era loc decât pentru o dragoste neprisosită față de mine.

Și fiindcă mi-am dat seama de aceasta, poate mai mult instinctiv, am tăcut, am închis în mine mărturisirea…

Îmi amintesc de zilele care au urmat… Mama era tot timpul bolnavă. O doborâse durerea, emoțiile. Ciudată ființă a mai fost mama! Cât timp a trăit tata nu mi-aș fi putut închipui, văzând-o mereu încruntată și cu voce repezită, că îl iubea atât de mult. E drept, nu aveam nici vârsta potrivită. Dar mare mirare a fost și pentru oamenii în toată firea, vecinii și vecinele noastre.

„Ce zici, soro, de Ana? Ai fi crezut, auzind-o cum îl cicălea pe răposatu’ de bărbatu-su, că l-a iubit atâta?”

În ziua reîntoarcerii mele de la spital, după plecarea unchiului Iancu, strângându-mă la piept și suspinând, mi-a spus:

— Acum, Ducule, când tăticu’ nu mai este, nu te mai am decât pe tine.

Puțintică la trup și firavă fusese ea totdeauna. Dar o voință, pe care n-ai fi bănuit-o în trupul acela mic, o făcea să fie mereu activă și iute în mișcări ca un prâsnel. Acuma însă durerea o doborâse. Am aflat mai târziu că, în timp ce eu mă zbăteam în ghearele morții la spital, acasă mama fusese și ea la un prag de moarte. Dar mai mult decât toate doctoriile a vindecat-o teama de a nu rămâne singur, să cresc din mila vecinilor.

Trei zile nu m-am dezlipit de lângă ea. Dar în a patra zi – atunci când s-a putut da jos din pat – m-a trimis să mă joc. Cum am ieșit în stradă, am dat cu ochii de Fane. Fane, rivalul și prietenul meu.

— Te făcuși, mă, bine? Lumea zicea pe aici că ai dat ortul popii.

— Nu l-am dat! Ce fac băieții?

— N-oi fi crezând că ți-au dus dorul.

— Mie mi-a fost dor de voi.

Fane nu se așteptase la o replică atât de împăciuitoare. Se încruntă, își scărpină vârful nasului și rămase câtva timp cu ochii pe un hulub care dădea târcoale unei hulubițe. Dar până la urmă, tot nu se dădu bătut:

— Ce are să mai râdă banda de tine!

— Și, mă rog, de ce să râdă?

— Te-ai uitat, mă, în oglindă? Bunicu’ are părul mai puțin alb ca al tău.

— Să văd eu cine are să aibă curajul. Îi arăt eu lui!

— Nu te mai grozăvi, mă! Crezi că nu știu din ce-ți veni boala?

— Din ce?

— Din frică! Toți țâncii au să râdă de tine.

— Unul să îndrăznească numai!…

Fane ridică din umeri, mă mai măsură o dată din cap până în picioare cu un dispreț suveran, apoi, întorcându-mi spatele, îmi strigă peste umăr:

— Haide, nu vii?

M-am luat după el. Am coborât dealul în goană pe partea cea mai abruptă. Jos, în port, i-am găsit pe ceilalți.

Băieții mă primiră cu strigăte de bucurie. Bineînțeles, părul meu alb produse o impresie deosebită asupra tuturora. Și fiindcă am simțit că cel puțin la doi, trei poreclele le stăteau pe buze, i-am avertizat că dacă vreunul va avea proasta inspirație să-și râdă de părul meu alb, îi voi face „mutra chiseliță”. Amenințarea își produse imediat efectul, pentru că pornea de la cineva care în nenumărate rânduri îl înfruntase pe „șef”, respectiv pe Fane.

Am început să ne jucăm. Nu-mi aduc aminte ce joc. Știu doar că a fost unul din acelea pe care, mai înainte, jucându-le, scorneam de fiecare dată peripeții inedite și palpitante, spre uimirea și satisfacția celorlalți băieți. De data asta, însă, izvoarele imaginației mele secaseră cu totul parcă. Dar nu acesta a fost lucrul cel mai grav. Mai grav a fost că, după numai câteva minute, m-am tras deoparte, pur și simplu fiindcă mă plictiseam. N-a fost un capriciu trecător. În zilele următoare s-a întâmplat la fel. Așa am ajuns să descopăr că nu-mi mai făcea plăcere să mă joc.

Explicația, deși am căutat-o, nu am găsit-o atunci. Ca și cu alte prilejuri, ea mi s-a relevat mult mai târziu.

Din cauza aceasta, mai ales, eram și nu mai eram același. Voioșia îmi dispăruse cu desăvârșire.

— Ce se întâmplă cu tine, Ducule? mă întreba adesea, neliniștită, mama. Credea, pesemne, că spaima prin care trecusem, în ciuda îngrijirilor medicale pe care le primisem, nu rămăsese fără urmări.

— Nimic, mamă!

— Cum nimic, dragul meu?! Ce, așa erai tu înainte? Nu te-am mai auzit râzând, nu te-am mai văzut zburdând, nu te mai joci. Stai tot timpul și te gândești. La ce te gândești, Ducule?

— La nimic, mamă!

— La nimic! repeta oftând, învăluindu-mă în lumina ochilor ei, care de fiecare dată se umezeau.

Ce i-aș fi putut răspunde? Puteam oare să-i spun: „Mamă, mă gândesc la noaptea aceea, când, fără voia mea…”