Frumoasa si Bestia

Capitolul 1

Era o scenă parcă desprinsă dintr-un coșmar. Gideon Westbrook, viconte de St. Justin, se opri în prag și își aruncă privirea în mica și vesela anticameră a iadului.

Erau oase peste tot. Cranii ce rânjeau sălbatic, coaste și femururi zdrobite erau împrăștiate haotic precum o grămadă de gunoaie drăcești. Bucăți de piatră cu dinți și degete de la picioare și alte fragmente fără noimă încastrate în ele erau îngrămădite pe pervazul ferestrei. Un vraf de vertebre zăcea pe podea într-un colț.

În mijlocul acestei dezordini teribile se afla o siluetă zveltă cu un șorț pătat. O bonetă de muselină albă era cocoțată strâmb peste coama sălbatică și încâlcită de cârlionți castanii. Femeia, evident tânără, era așezată la o masă grea de mahon. Spatele ei îngust și grațios era întors spre Gideon. Realiza o schiță, cu întreaga atenție concentrată asupra a ceva ce părea a fi un os lung încastrat într-o bucată de piatră.

De unde stătea el, Gideon observă că nu purta verighetă pe niciunul dintre degetele suple ce țineau condeiul. Era deci una dintre fiice, nu văduva răposatului reverend Pomeroy.

Exact ce îi lipsea, își spuse, o altă fiică de paroh.

După ce ultima murise, iar tatăl ei îndurerat părăsise acele locuri, tatăl lui Gideon numise un nou preot în sat, reverendul Pomeroy. Dar când acesta își dăduse sufletul, cu patru ani în urmă, Gideon, care între timp preluase moșiile tatălui său, nu se obosise să-i caute un înlocuitor. Gideon nu era deosebit de interesat de binele spiritual al locuitorilor din Upper Biddleton.

Grație unei înțelegeri încheiate între Pomeroy și tatăl lui Gideon, familia Pomeroy continuase să locuiască în casa parohială. Își plăteau chiria la timp și asta era tot ceea ce conta pentru tânărul aristocrat.

Mai zăbovi o clipă cu privirea asupra scenei din fața lui, apoi se uită prin încăpere în căutarea persoanei care lăsase deschisă ușa casei parohiale, oricine ar fi fost ea. Cum nu apăru nimeni, își scoase pălăria și păși în micul hol. Briza vioaie ce bătea dinspre mare îl urmă înăuntru. Era sfârșit de martie și, deși vremea era neobișnuit de caldă pentru această perioadă a anului, aerul mării era încă înțepător.

Imaginea tinerei așezate printre oasele învechite împrăștiate prin toată camera îl amuza și îl intriga deopotrivă. Traversă holul în liniște, având grijă ca cizmele lui de călărie să nu facă zgomot pe podeaua de piatră. Era un bărbat masiv, unii spuneau monstruos, și învățase cu mult timp în urmă să se miște fără un sunet, într-o încercare zadarnică de a compensa acest lucru. Atrăgea oricum destule priviri.

Se opri în pragul ușii, studiind-o pe femeia întoarsă cu spatele. Când deveni evident că era prea cufundată în schița ei pentru a-i observa prezența, spulberă fără să vrea vraja.

— Bună dimineața, spuse el.

Tânăra țipă speriată, scăpă condeiul din mână și sări în picioare. Se răsuci pe călcâie spre nou-venit, cu o expresie de groază întipărindu-i-se pe față.

Gideon era obișnuit cu această reacție. Nu fusese niciodată un bărbat chipeș, iar cicatricea profundă care-i brăzda falca stângă sub forma unui fulger nu-i îmbunătățea cu nimic aspectul.

— Tu cine naiba ești?

Fata își ținea acum ambele mâini la spate, străduindu-se în mod evident să-și ascundă desenele în spatele a ceva ce părea a fi un jurnal. Expresia de șoc din ochii ei uriași, de culoare turcoaz, se transforma rapid în suspiciune.

— St. Justin.

Gideon îi oferi un zâmbet de o politețe rece, cât se poate de conștient de efectul acestui gest asupra cicatricei. Așteptă ca ochii ei incredibil de strălucitori să se umple de repulsie.

— St. Justin? Lord St. Justin? Vicontele deSt. Justin?

— Da.

O expresie de ușurare enormă, nu de dezgust, licări în ochii ei albastru-verzui:

— Slavă Domnului!

— Rareori sunt întâmpinat cu un asemenea entuziasm, murmură Gideon.

Tânăra se aruncă brusc înapoi în scaun. Îi privi supărată:

— Dumnezeule bun, milord, m-ați speriat teribil! Oare ce vă veni să intrați așa furiș peste oameni?

— Dacă te neliniștește gândul de a fi deranjată de oaspeți nepoftiți, fără îndoială ar fi mai bine să-ți ții ușa încuiată, zise el aruncând o privire cu subînțeles peste umăr, spre ușa deschisă a casei.

— O, vai. Probabil că doamna Stone a deschis-o mai devreme. Ea crede cu tărie în aerul proaspăt, să știți. Intrați, vă rog, milord. Sări din nou în picioare și luă două volume groase de pe singurul scaun liber din încăpere. Stătu nehotărâtă preț de o clipă, căutând prin învălmășeala de obiecte un spațiu suficient de mare cât să le cuprindă. În cele din urmă, oftând ușor, renunță și aruncă nepăsătoare cărțile pe podea: Vă rog să luați loc.

— Mulțumesc.

Gideon înaintă cu băgare de seamă și se așeză prudent pe scăunelul cu spătar în formă de scut. Stilul epocii în materie de mobilier era unul delicat, deloc potrivit pentru dimensiunile și greutatea lui. Constată însă ușurat că scaunul rezistă.

Coborî privirea spre cărțile care se aflaseră recent acolo. Prima era Teoria Pământuluide James Hutton, iar cealaltă era Ilustrații ale Teoriei lui Hutton despre Pământ de Playfair. Acestea, în combinație cu încăperea plină de oase, explicau multe. Gazda lui era pasionată de fosile.

Poate că obișnuința ei de a se afla printre cranii albite și rânjitoare explica de ce nu se speriase de chipul mutilat, decise Gideon cu amărăciune. Era evident că se simțea în largul ei printre imagini hidoase. O studie în vreme ce ea își făcu de lucru strângând ce mai rămăsese din desenele și notițele ei. Domnița era neobișnuită, și asta era puțin spus.

Coama neîmblânzită îi scăpase de mult de sub strânsoarea bonetei și a celor câtorva agrafe ce fuseseră înfipte la întâmplare în ea. Claia deasă, în neorânduială, se unduia ca un nor moale, cu contururi vagi, în jurul chipului ei.

Cu siguranță nu era frumoasă, nici măcar deosebit de drăguță, cel puțin nu după standardele contemporane. Zâmbetul ei era însă extraordinar, încărcat de energie și vitalitate, la fel ca tot restul persoanei sale. Gideon observă că doi dinți mici și albi se încălecau puțin în față. Fără a înțelege de ce, găsi că efectul era fermecător.

Nasul îngust și ascuțit și pomeții înalți, în combinație cu inteligența vioaie din ochii ei spectaculoși, îi dădeau un aer agresiv, iscoditor. În mod evident, nu era genul de femeie timidă, rușinoasă sau mironosiță, decise Gideon. Cu o asemenea femeie, știai întotdeauna exact cum stăteau lucrurile. Asta îi plăcea.

Fața ei îi amintea de o pisicuță deșteaptă; simți brusc impulsul de a o mângâia, dar se stăpâni. Știa din experiență că fiicele de parohi erau adesea mai periculoase decât păreau. Fusese mușcat rău o dată și se învățase minte.

Ghici că gazda lui avea puțin peste douăzeci de ani. Se întrebă dacă lipsa unei moșteniri o împiedicase să-și găsească un soț sau dacă pasiunea ei evidentă pentru oase vechi îi descurajase pe potențialii pretendenți. Prea puțini gentlemeni ar fi fost tentați să ceară mâna unei femei care manifesta mai mult interes față de fosile decât față de flirt

Privirea lui Gideon alunecă rapid peste restul corpului ei, remarcând rochia de muselină cu talie înaltă care probabil avusese cândva nuanța bronzului, dar pălise de mult într-un ton vag de maro. O cămășuță plisată acoperea decolteul cuminte.

Cămășuța și șorțul ce o acoperea cu totul lăsau mult loc imaginației. Chiar și așa, Gideon păru să distingă o pereche de sâni delicați și rotunzi și o talie subțire. O privi atent în vreme ce fata ocoli rapid masa pentru a se așeza din nou pe scaun. În clipa în care trecu în grabă pe lângă marginea mesei, muselina ușoară se mulă pentru scurt timp în jurul unui șezut ce părea înzestrat cu rotunjimi generoase.

— M-ați luat prin surprindere, după cum vedeți, milord. Tânăra ascunse alte câteva schițe în spatele unui exemplar din RevistaSocietății de Fosile și Antichități.Se încruntă mustrătoare spre Gideon. Îmi cer scuze pentru aspectul meu, dar cum nu mă așteptam să sosiți în dimineața asta, e oarecum de înțeles că nu m-am îmbrăcat pe măsura ocaziei.

— Nu-ți face griji pentru aspectul dumitale, domnișoară Pomeroy. Te asigur că nu mă deranjează. Gideon își permise să ridice o sprânceană în semn de întrebare politicoasă. Ești domnișoara Harriet Pomeroy, nu-i așa?

— Da, desigur, milord, confirmă ea roșind. Cine altcineva să fiu? Probabil mă considerați o fetișcană prost crescută. Este adevărat, mătușa mea mă tot ceartă pentru lipsa bunelor maniere, însă, vedeți dumneavoastră, o femeie aflată în situația mea nu poate fi niciodată prea grijulie.

— Înțeleg, rosti Gideon rece. Reputația unei tinere este un bun fragil, iar fiica unui paroh e cu atât mai mult în pericol, nu-i așa?

— Poftim? făcu ea nedumerită.

— Poate ar trebui să chemi o rudă sau pe menajera voastră să ne țină companie aici. De dragul reputației dumitale.

— Reputație? Harriet clipi, ochii ei albastru-verzui lărgindu-se de mirare. Cerule, nu mă refeream la reputația mea, milord! Nu am fost niciodată în primejdia de a fi luată cu de-a sila, în toată viața mea, și cum am deja aproape douăzeci și cinci de ani, nu se întrezăresc motive serioase de îngrijorare în viitor.

— Mama ta nu s-a obosit să te avertizeze în privința pericolului reprezentat de străini?

— Nu. Harriet zâmbi melancolică. Tatăl meu spunea despre mama că era un înger în carne și oase. Era binevoitoare și primitoare cu toată lumea. A murit într-un accident de trăsură cu doi ani înainte să ne mutăm în Upper Biddleton. Era în toiul iernii, iar ea ducea haine călduroase pentru săraci. Tuturor ne-a fost teribil de dor de ea, multă vreme. În special tatei.

— Înțeleg.

— Dacă vă faceți griji în privința manierelor, milord, mă tem că nu vă pot ajuta, continuă Harriet pe un ton relaxat. Mătușa și sora mea s-au dus în sat la cumpărături. Menajera e pe undeva prin preajmă, dar nu-mi imaginez că ar fi de mare ajutor în cazul în care ați amenința totuși să mă luați cu de-a sila. I se face rău la cel mai mic semn al unei crize.

— Ai dreptate în privința asta, spuse Gideon. Cu siguranță nu i-a fost de mare ajutor nici ultimei tinere care a locuit în această casă.

— O, deci ați cunoscut-o pe doamna Stone? întrebă ea, cu interesul stârnit.

— Ne-am întâlnit acum câțiva ani, când locuiam în zonă.

— Desigur. Tot ea a fost și menajera ultimului preot, nu-i așa? Am moștenit-o cu tot cu această casă parohială. Mătușa Effie spune că e o prezență extrem de deprimantă și sunt în general de acord cu ea, dar tata ne îndemna mereu să fim miloase. Potrivit lui, nu putem s-o dăm afară fiindcă nu ar avea șanse să-și găsească altceva de lucru în zonă.

— O atitudine demnă de toată lauda, care însă îți aruncă în cârcă o menajeră greu de suportat, doar dacă nu cumva doamna Stone s-a schimbat considerabil de-a lungul anilor.

— Se pare că nu. Vede doar răul în toate. Dar tata a fost un om bun la suflet, chiar dacă i-a lipsit simțul practic. Eu mă străduiesc să trăiesc mai departe cum ar fi dorit el, deși uneori e foarte dificil. Harriet se aplecă în față și își puse mâinile una peste alta. Însă asta nu e important în momentul de față. Dați-mi voie să mă întorc la subiectul care ne interesează.

— Chiar te rog.

Gideon își dădu seama că începea chiar să se simtă bine.

— Când am spus că nu pot fi prea grijulie mă refeream la necesitatea de a proteja ceva infinit mai important decât reputația mea, milord.

— Mă uimești. Ce ar putea fi mai important decât asta, domnișoară Pomeroy?

— Munca mea, desigur. Se lăsă pe spate în scaun și îl fixă cu o privire încărcată de semnificații. Sunteți un om de lume, milord. Nu încape îndoială că ați călătorit mult. Ați văzut viața așa cum e, cum s-ar spune. Probabil știți foarte bine că peste tot se ascund nelegiuiți fără scrupule.

— Chiar așa?

— Fără îndoială. Vă pot asigura că există unii care mi-ar fura fosilele și ar pretinde că sunt propriile lor descoperiri fără nicio tresărire de remușcare. Știu că trebuie să fie dificil pentru un gentleman onorabil și de viță nobilă ca dumneavoastră să creadă că unii indivizi ar fi în stare să se coboare la așa ceva, dar lucrurile astea se întâmplă. Realitatea e realitate. Trebuie să fiu permanent în gardă.

— Înțeleg.

— Bun, deci. Nu vreau să par excesiv de bănuitoare, milord, dar vă puteți dovedi cumva identitatea?

Gideon încremeni. Cicatricea de pe fața lui era un semn distinctiv suficient pentru majoritatea oamenilor, în special acolo, în Upper Biddleton.

— Ți-am spus că sunt St. Justin.

— Mă tem că trebuie să insist să-mi oferiți o dovadă. După cum spuneam, trebuie să fiu cât mai precaută posibil.

Gideon analiză situația, neștiind dacă să râdă sau să blesteme. Incapabil să decidă, vârî mâna în buzunar și scoase o scrisoare.

— Dumneata mi-ai trimis asta, cred, domnișoară Pomeroy. Cu siguranță, faptul că se află asupra mea demonstrează limpede că eu sunt St. Justin.

— O, da. Scrisoarea mea. Zâmbi ușurată. Deci ați primit-o. Și ați venit imediat. Știam eu că așa veți face. Toată lumea spune că nu vă interesează nimic din ceea ce se petrece aici, la Upper Biddleton, dar simțeam că nu poate fi adevărat. În fond, aici v-ați născut, nu?

— Am această onoare, spuse Gideon sec.

— Înseamnă că aveți legături strânse cu acest pământ. Rădăcinile dumneavoastră sunt înfipte pentru totdeauna aici, chiar dacă ați ales să vă stabiliți pe o alta dintre moșiile pe care le dețineți. Imposibil să nu aveți un sentiment de datorie și responsabilitate față de această regiune.

— Domnișoară Pomeroy…

— Nu ați putea să întoarceți spatele satului în care ați crescut. Sunteți viconte, moștenitorul unui titlu de conte. Știți ce înseamnă obligația și…

— Domnișoară Pomeroy.Gideon ridică o mână pentru a o face să tacă. Fu puțin surprins când tactica se dovedi eficientă. Hai să lămurim ceva. Nu mă preocupă prea tare soarta satului Upper Biddleton, ci doar ca terenurile de aici ale familiei mele să rămână productive. În cazul în care vor înceta să-mi asigure un venit corespunzător, te asigur că le voi vinde fără să clipesc.

— Dar majoritatea oamenilor din zonă depind de dumneavoastră într-un fel sau altul pentru a-și câștiga existența. Fiind cel mai mare moșier de pe-aici, puteți asigura stabilitatea economică pentru întreaga regiune. Cu siguranță sunteți conștient de acest lucru.

— Interesele mele legate de Upper Biddleton sunt de natură financiară, nu emoțională.

Harriet păru deconcertată pentru o clipă de această declarație, dar își reveni imediat:

— Glumiți, milord. Bineînțeles că vă interesează soarta acestui sat. Ați venit aici drept răspuns la scrisoarea mea, nu-i așa? Asta e o dovadă că vă pasă.

— Am venit aici absolut din pură curiozitate, domnișoară Pomeroy. Scrisoarea dumitale avea tonul unei porunci regale, nici mai mult, nici mai puțin. Nu sunt obișnuit să fiu convocat de fetișcane pe care nici măcar nu le-am întâlnit vreodată, cu atât mai puțin ca acestea să-mi țină predici despre datoriile și responsabilitățile mele. Ca să fiu sincer, eram foarte curios să o cunosc pe femeia care s-a simțit îndreptățită să facă așa ceva.

— O! Expresia lui Harriet deveni prudentă. Pentru prima dată de când sosise Gideon, păru să priceapă că acesta nu era tocmai încântat de modul în care îl convocase. Încercă să îi zâmbească timid. Iertați-mă, milord. Poate scrisoarea mea a avut un ton puțin prea categoric?

— Asta e prea puțin spus, domnișoară Pomeroy.

Harriet își mușcă scurt buza de jos, studiindu-l.

— Trebuie să recunosc, am o ușoară tendință de a fi puțin cam directă, dacă se poate spune așa.

— Viguroasăar fi un termen mai potrivit. Sau eventual poruncitoare. Chiar tiranică.

— Mi se trage de la faptul că trebuie să iau decizii tot timpul, cred, oftă ea. Tata era un om minunat în multe privințe, dar prefera să se ocupe de problemele religioase ale enoriașilor mai degrabă decât de aspectele practice ale vieții de zi cu zi. Mătușa Effie este o scumpă, dar nu a fost crescută să țină frâiele, dacă mă înțelegeți. Iar sora mea de-abia acum termină școala, nu prea are experiență.

— Ai preluat de mult controlul asupra acestei gospodării și, prin urmare, te-ai obișnuit să ai inițiativa și să dai ordine, conchise Gideon. Asta încerci să-mi spui, domnișoară Pomeroy?

— Exact. Harriet zâmbi, vizibil încântată de perspicacitatea lui. Văd că înțelegeți. Deci știți că în orice situație cineva trebuie să ia decizii și să dea instrucțiuni.

— Cam cum se întâmplă la bordul unui vas?

Gideon își înăbuși un rânjet când și-o imagină pe Harriet Pomeroy la comanda unui vas de linie al Majestății Sale. Ar fi arătat destul de captivant în uniformă, hotărî el. Pe baza a ceea ce observase până în acel moment, era gata să pună pariu pe o sumă serioasă că fesele domnișoarei Pomeroy s-ar fi comportat interesant într-o pereche de pantaloni.

— Da, exact ca la bordul unui vas, aprobă ea. Ei bine, în gospodăria asta, persoana care ia deciziile sunt, în general, eu.

— Înțeleg.

— Bun, deci. Mă îndoiesc foarte tare că ați făcut atâta drum de pe moșiile dumneavoastră din nord doar pentru a vă satisface curiozitatea despre o femeie care va scris în termeni oarecum energici. Vă pasă totuși despre ceea ce se petrece aici, în Upper Biddleton, milord. Recunoașteți.

Gideon ridică din umeri, vârând scrisoarea înapoi în buzunar.

— N-am de gând să dezbat subiectul, domnișoară Pomeroy. Am venit, deci hai să trecem la treabă. Poate vei binevoi să-mi spui exact care este această amenințare sumbrăla care ai făcut aluzie în scrisoarea dumitale și de ce trebuie abordată cu deosebită discreție!

— Vai de mine! Gura moale a lui Harriet se curbă într-un zâmbet strâmb. Pe lângă faptul că m-am exprimat poruncitor, am mai și adoptat un ton cam sinistru, nu-i așa? Probabil că scrisoarea mea a părut ruptă dintr-unul dintre romanele gotice ale doamnei Radcliffe.

— Da, domnișoară Pomeroy, așa a fost. Gideon nu vedea niciun motiv să menționeze că recitise scrisoarea cu diverse ocazii. Apelul acela însuflețit, cu întorsături vioaie de frază, chiar dacă excesiv de dramatice, îl făcuse foarte curios să o cunoască pe autoare în persoană.

— Ei bine, vedeți dumneavoastră, milord, voiam să fiu sigură că v-am captat în întregime atenția.

— Te asigur că mi-ai captat-o.

Harriet se aplecă din nou în față, împreunându-și mâinile într-un gest pragmatic.

— Foarte pe șleau spus, am aflat recent că Upper Biddleton este folosit ca ascunzătoare de o ceată de ucigași și hoți periculoși.

Amuzamentul sec al lui Gideon dispăru. Se întrebă brusc dacă avea de-a face cu o femeie smintită.

— Poate binevoiești să-mi explici această observație, domnișoară Pomeroy?

— Peșterile, milord. Vă amintiți de nenumăratele peșteri de pe acest domeniu. Flutură nerăbdătoare din mână spre ușa deschisă de la intrare, arătând stâncile golașe ce se înșirau de-a lungul țărmului. Răufăcătorii folosesc una dintre cavernele de deasupra plajei.

— Îmi amintesc destul de clar peșterile. Nu au adus niciodată vreun folos moșiei. Familia mea le-a permis întotdeauna vânătorilor de fosile și căutătorilor de curiozități să le exploreze după pofta inimii. Gideon se încruntă. Vrei să spui că cineva le folosește pentru activități ilegale?

— Exact, milord. Am descoperit acest lucru acum câteva săptămâni, în timp ce exploram un culoar dintre stânci. Privirea lui Harriet se aprinse de entuziasm. Am făcut câteva descoperiri cât se poate de promițătoare acolo. Un femur minunat, printre alte lucruri…

Se întrerupse brusc.

— E ceva în neregulă?

— Nu, nu, bineînțeles că nu. Harriet își încreți nasul într-o grimasă autozeflemitoare. Iertați-mă, milord, m-am îndepărtat de subiect. Tind să fac asta când încep să vorbesc despre fosile. Nu au cum să vă intereseze explorările mele. Bun, deci, să trecem la problema peșterilor folosite în scopuri nelegiuite.

— Te rog, continuă, murmură Gideon. Devine tot mai interesant cu fiecare clipă.

— Da, ei bine, după cum ziceam, acum câteva zile, într-o dimineață, exploram un nou culoar și…

— Nu e o distracție cam periculoasă, domnișoară Pomeroy? Unii s-au rătăcit zile întregi prin acele peșteri. Câțiva au murit în ele.

— Vă asigur, sunt foarte atentă. Folosesc un felinar și îmi marchez drumul. Tata mi-a arătat cum să explorez corect. Bun, deci, într-una dintre excursiile mele recente am dat peste o peșteră fantastică. Mare cât un salon. Și plină cu formațiuni cât se poate de promițătoare. Harriet își îngustă ochii. Părea a fi totodată o ascunzătoare pentru prada obținută pe căi necinstite.

— Pradă?

— Pradă, captură, jaf. Știți fără îndoială la ce mă refer, milord. Bunuri furate.

— Ah. Pradă. Da, desigur. Gideon își spuse că nu mai conta dacă era smintită. Tânăra era de departe cea mai interesantă femeie pe care o întâlnise de multă vreme. Ce fel de pradă, domnișoară Pomeroy?

— Stați să văd, murmură ea încruntându-se gânditoare. Erau câteva tacâmuri de argint excelente. Câteva sfeșnice de aur foarte frumoase. Câteva bijuterii. Totul părea să fie de cea mai bună calitate, milord. Am bănuit imediat că nu proveneau din zona Upper Biddleton.

— Ce te-a făcut să crezi asta?

— Avem una sau două gospodării în zonă care se laudă cu asemenea piese valoroase, asta e sigur, dar furtul oricăror obiecte din acele case ar fi ajuns la urechile oamenilor. Nu s-a raportat nimic de genul acesta.

— Înțeleg.

— Suspectez că obiectele sunt aduse în timpul nopții de altundeva și păstrate în peșteri până când proprietarii renunță să le caute. Mi s-a spus odată că detectivii particulari din Londra reușesc adesea să-i prindă pe hoți atunci când nelegiuiții încearcă să vândă bunurile.

— Ești bine informată.

— Ei bine, da, e evident că niște nelegiuiți deosebit de deștepți au avut ideea de a păstra bunurile furate în peșterile mele până în momentul în care se vor liniști apele și va dispărea îngrijorarea. După care obiectele vor fi fără îndoială luate și duse la Bath sau Londra pentru a fi vândute la diverse case de amanet și magazine de bijuterii.

— Domnișoară Pomeroy. Gideon începu să se întrebe, pentru prima dată, dacă nu cumva chiar se petrecea ceva periculos în peșterile din stânci. Îmi dai voie să te întreb de ce nu ai prezentat această problemă intendentului meu și magistratului local?

— Magistratul e destul de bătrân, milord. Nu ar putea nicidecum să facă față acestei situații și, dacă e să fiu sinceră, nu am prea mare încredere în intendentul dumneavoastră, domnul Crane. Harriet își țuguie buzele. Ezit să o spun, milord, dar e posibil ca el să fie la curent cu activitățile cetei de răufăcători și să închidă ochii.

— Asta e o acuzație foarte gravă, domnișoară Pomeroy, o avertiză Gideon mijindu-și ochii.

— Da, știu. Dar pur și simplu nu pot să am încredere în el. Nici măcar n-am habar ce anume v-a făcut să-l angajați.

— A fost primul care a solicitat postul când a devenit disponibil, spuse nonșalant aristocratul. Avea recomandări excelente.

— Chiar de-ar fi așa, tot nu-mi place omul acesta. Bun, deci, să trecem la fapte. S-a întâmplat cel puțin de două ori să văd bărbați intrând în peșteri la ore târzii din noapte. Intrau în caverne purtând pachete, dar când se întorceau pe plajă aveau mâna goală.

— La ore târzii din noapte?

— După miezul nopții, mai exact. Doar la reflux, desigur. Peșterile sunt inaccesibile în timpul fluxului.

Gideon analiză această veste și o găsi profund tulburătoare. Gândul că domnișoara Pomeroy umbla pe țărm în toiul nopții, de una singură, îl îngrijora, mai ales dacă se întâmpla să aibă dreptate în privința activității ilegale din peșteri. În mod evident, tânăra nu era bine protejată.

— Ce Dumnezeu căutai pe plajă în toiul nopții, domnișoară Pomeroy?

— Stăteam de pază, desigur. De la fereastra dormitorului meu se vede o parte din plajă. După ce am descoperit bunurile furate în peșterile mele, am început să stau de veghe cu regularitate. Când am observat lumini pe plajă într-o noapte am început să am bănuieli și am ieșit să studiez situația mai îndeaproape.

— Ai ieșit din adăpostul casei tale, la o oră târzie din noapte, pentru a urmări bărbați pe care îi bănuiai a fi hoți? Lui Gideon nu-i venea să creadă.

— Cum altfel aș fi putut să-mi dau seama exact ce se petrecea? bombăni ea iritată.

— Mătușa dumitale e la curent cu acest comportament ciudat? întrebă el fără menajamente.

— Bineînțeles că nu. N-ar face decât să se îngrijoreze dacă ar afla că există nelegiuiți prin preajmă. Mătușa Effie are tendința să se agite când e vorba de astfel de lucruri.

— Nu e singura care reacționează astfel. Îi înțeleg pe deplin sentimentele în această privință.

— În orice caz, are destule pe cap în momentul de față, zise ea ignorându-i replica. I-am promis că am să găsesc o cale de a-i asigura surorii mele, Felicity, un sezon la Londra, iar acesta este subiectul cel mai important pentru ea.

— Dumneataîncerci să finanțezi un sezon la Londra pentru sora dumitale? De una singură? se miră el.

— Evident că nu pot face asta de una singură, oftă ea. Mica rentă pe care ne-a lăsat-o tatăl meu nu ajunge pentru mare lucru. O completez din când în când vânzându-mi o parte din fosile, dar nu mi-aș putea permite nicidecum un sezon la Londra pentru Felicity cu ceea ce obțin pe această cale. Însă am un plan.

— Nu știu de ce, nu mă surprinde să aud asta.

Harriet îi zâmbi plină de entuziasm:

— Trag nădejde că mătușa Adelaide se va lăsa convinsă să ne ajute, acum că avarul ăla de soț al ei și-a dat obștescul sfârșit. A strâns o avere, și, contrar așteptărilor lui, nu a putut să o ia cu el. În curând, mătușa Adelaide va deveni stăpână peste toate.

— Înțeleg. Și speri că va finanța sezonul la Londra al surorii dumitale?

Fata chicoti, vizibil încântată de planul ei.

— Dacă reușim s-o ducem pe Felicity la Londra, sunt sigură că putem să-i găsim un soț. Sora mea nu seamănă deloc cu mine. E de-a dreptul superbă. Bărbații vor cădea grămadă la picioarele ei și o vor copleși cu oferte. Dar ca să se ajungă la așa ceva, trebuie s-o duc la Londra. Piața pețitoarelor, știți dumneavoastră.

— Știu.

— Da, așa e. Expresia lui Harriet deveni șireată. Trebuie s-o fluturăm pe Felicity ca pe o prună coaptă în fața înaltei societăți și să sperăm că se va găsi un gentleman amabil care să o culeagă din pom.

Gideon scrâșni din dinți, amintindu-și mult prea bine propria lui experiență din sezonul petrecut la Londra cu mai mulți ani în urmă.

— Înțeleg foarte bine cum funcționează sistemul, domnișoară Pomeroy.

— Îmi închipui că așa e, milord, spuse ea îmbujorată. Bun, deci, să ne întoarcem la problema peșterilor.

— Spune-mi, ai mai discutat cu cineva despre constatările dumitale?

— Nu. Din clipa în care mi-am dat seama că nu pot să am încredere în domnul Crane mi-a fost teamă să mai pomenesc de observațiile mele în fața altcuiva. Îmi făceam griji ca nu cumva persoana căreia îi acordam încrederea mea să decidă, mânată de cele mai bune intenții, că era de datoria sa să meargă direct la Crane. Dacă s-ar fi întâmplat asta, dovezile ar fi putut fi eliminate. În plus, sinceră să fiu, nu țin să intre și altcineva în peștera aceea.

— Hmm. Gideon o studie în tăcere, analizând ceea ce tocmai aflase. Nu încăpea îndoială că Harriet Pomeroy vorbea serios. Nu mai putea s-o ignore ca fiind o smintită sau o excentrică amuzantă. Ești convinsă că ai văzut bunuri furate în peștera aceea?

— Absolut convinsă. Harriet ridică bărbia. Milord, este foarte important pentru mine să luați imediat măsuri ca să-i alungați pe nelegiuiții de acolo. Trebuie să insist să vă ocupați de problemă cât de curând posibil. Asta cade în responsabilitatea dumneavoastră.

Gideon adoptă intenționat un ton foarte blând. Cei care îl cunoșteau bine fugeau să se ascundă când îl folosea.

— Insiști, domnișoară Pomeroy?

— Sunt nevoită să o fac. Harriet păru să nu detecteze amenințarea discretă din cuvintele lui. Nelegiuiții ăia îmi stau în cale.

Gideon se întrebă dacă nu cumva începea din nou să piardă firul conversației.

— Îți stau în cale? Nu înțeleg.

— Stau în calea explorărilor mele, milord, zise Harriet. Sunt cât se poate de nerăbdătoare să explorez acea peșteră în căutare de fosile, dar am ezitat să o fac până nu scăpăm de hoți. Dacă încep să lucrez acolo cu ciocanul și dalta, există riscul ca nelegiuiții să observe că a trecut cineva prin grotă.

— Dumnezeule! Gideon uită cât îl enervase aerul ei imperativ. Impetuozitatea fetei era o problemă mult mai gravă. Dacă ceea ce-mi spui e adevărat doar pe jumătate, nici măcar să nu te gândești să te mai apropii de acea peșteră, domnișoară Pomeroy.

— O, nu e deloc periculos de mers acolo ziua. Hoții nu frecventează acel loc decât noaptea. Ei bine, să trecem la modul în care o să capturăm ceata de răufăcători Am un plan pe care s-ar putea să fiți interesat să-l auziți. Probabil aveți câteva idei proprii, desigur. Cel mai bine ar fi să cooperăm.

— Domnișoară Pomeroy, se pare că nu m-ai auzit. Gideon se ridică în picioare și făcu un pas mare în față, ajungând astfel să se profileze impunător deasupra mesei. Se sprijini cu ambele mâini pe suprafața de mahon și se aplecă peste ea într-o manieră intimidantă, obligând-o să ridice privirea direct spre chipul lui brăzdat de cicatrice oribile.

Harriet făcu ochii mari de surpriză în fața acestei tactici neașteptate, dar nu păru speriată.

— V-am auzit, milord, spuse, începând să se dea înapoi.

Gideon împiedică această vagă încercare de retragere întinzându-se și prinzându-i bărbia între degete. Își dădu seama cu un fior brusc de plăcere că pielea ei era fină și incredibil de moale, iar oasele delicate păreau fragile în palma lui masivă.

— Dă-mi voie să-ți explic limpede, mârâi el, fără a se obosi să-și ascundă intenția în spatele unei măști de politețe. Nu vei mai pune piciorul nicăieri în apropiere de acele stânci până nu apuc să reflectez mai în detaliu asupra întregii probleme și să mă hotărăsc asupra unui plan de bătaie. Ai înțeles, domnișoară Pomeroy?

Buzele lui Harriet se întredeschiseră, gata să rostească ceva ce el știa că avea să fie o obiecție. Înainte să pronunțe vreun cuvânt însă, fu întreruptă de un țipăt asurzitor din pragul ușii. Tânăra femeie tresări și se întoarse spre ușă. Gideon îi urmări privirea.

— Doamnă Stone, spuse Harriet, părând în culmea enervării.

— Dumnezeule mare, este chiar el! Bestia de la Blackthorne Hall. Doamna Stone își duse mâna tremurătoare la gât și se holbă la Gideon cuprinsă de groază și dezgust Deci te-ai întors, ticălos desfrânat și criminal! Cum îndrăznești să pui mâna pe o altă tânără pură? Fugi, domnișoară Harriet. Fugi și salvează-te!

Gideon își simți stomacul strângându-i-se de furie. Îi dădu drumul lui Harriet și făcu un pas hotărât spre femeie.

— Gura, cotoroanțo.

— Nu, nu mă atinge, țipă doamna Stone. Nu te apropia de mine, monstrule. Oooh! Își dădu ochii peste cap și alunecă greoaie la pământ, leșinând.

Gideon se uită scârbit la femeia căzută, apoi aruncă o privire peste umăr spre Harriet, pentru a-i vedea reacția. Fata rămăsese pe scaun, contemplând împietrită silueta nemișcată a menajerei.

— Dumnezeule, murmură ea.

— Acum înțelegi de ce nu petrec prea mult timp în preajma satului Upper Biddleton, domnișoară Pomeroy, spuse Gideon. Nu sunt prea bine văzut prin părțile astea. Există, de fapt, una sau două persoane precum doamna Stone, aici de față, care ar prefera să mă vadă mort.