Germinal

Germinal de Emile Zola

Pe întinsul țarinii, prin noaptea neînstelată, ca și cerneala de neagră și de deasă, un om străbătea singur șoseaua ce duce de la Marchiennes la Montsou, zece kilometri de drum pietruit tăind drept câmpul de sfeclă. Nu vedea în față nici măcar pământul întunecat și nu simțea imensitatea orizontului pustiu decât prin răbufnirile vântului de martie, largi rafale ca acelea abătute asupra mărilor și care îngheață tot, măturând întinderile mlăștinoase și pământurile goale. Nici umbra vreunui copac nu păta cerul, iar drumul se desfășura drept ca un dig în miezul oarbei neguri a beznei.

Omul plecase din Marchiennes către ceasurile două. Mergea cu pasul mare, tremurând de frig în haina și în pantalonii săi de catifea cu țesătura rărită. Un pachețel înnodat într-o batistă cu pătrățele îl stingherea grozav; îl înghesuia în coaste când cu un cot, când cu celălalt, ca să-și strecoare deodată în fundul buzunarelor ambele mâini, mâini degerate, pe care biciul vântului le făcea să sângereze. Un singur gând îi cutreiera mintea pustie de muncitor fără lucru și fără adăpost: nădejdea că frigul va fi mai puțin aspru după ivirea zorilor. De o oră bătea același drum, când spre stânga, la doi kilometri de Montsou, zări flăcări roșii, trei focuri arzând sub cerul liber și spânzurând parcă în văzduh, întâi șovăi, cuprins de teamă; apoi nu putu înfrâna sfâșietoarea nevoie de a-și încălzi o clipă mâinile.

Un drum cobora în adânc. Totul pieri. Omul avea la dreapta un gard, un fel de zăplaz de scânduri groase, mărginind o cale ferată, în vreme ce la stânga se ridica un dâmb pe care se înălțau în neorânduială acoperișurile oferind o priveliște de sat cu streșinile joase și uniforme. Străbătu vreo două sute de pași. Deodată, la o cotitură a drumului, vâlvătăile se iviră iarăși aproape de tot, fără ca el să înțeleagă cum de se urcau atât de sus spre cerul mort, aidoma unor luni fumegânde. Însă, la nivelul pământului, o altă priveliște îi atrăsese tocmai luarea-aminte. Era o masă enormă, un morman de construcții prăbușite, în mijlocul căruia se deslușea silueta unui colț de fabrică; rare licăriri porneau din ferestrele murdare, cinci sau șase lanterne triste spânzurau, afară, pe niște schele, al căror lemn înnegrit desena nedeslușit profilul unei estacade uriașe; și din această fantastică apariție, înecată în noapte și fum, se înălța doar un singur glas, răsuflarea puternică și prelungă a unui eșapament de aburi ce nu se vedea.

Atunci omul desluși o gură de mină. Fu din nou cuprins de rușine: La ce bun? Tot nu va găsi de lucru. În loc să se îndrepte spre clădiri, se încumetă în cele din urmă să suie pe rambleul unde ardeau trei locuri de huilă, în coșuri de fontă, pentru a lumina și încălzi șantierul. Se vede că lucrătorii de la săpăturile de pământ fuseseră nevoiți să zăbovească târziu, căci mai scoteau încă pământul de prisos. Acum îi auzea pe transportatorii ce-și împingeau trenurile de vagonete pe estacadă, și deslușea umbre vii răsturnând cutiile vagonetelor lângă fiecare foc.

— Noroc bun, spuse el apropiindu-se de unul dintre coșurile de fontă.

Cu spatele spre foc, vizitiul sta în picioare – un bătrân îmbrăcat cu tricou violet de lână și în cap cu o șapcă din blană de iepure – în vreme ce calul său, un cal mare, gălbui, aștepta, într-o neclintire de piatră, descărcarea celor șase vagonete trase de el. Salahorul folosit ca răsturnător, un vlăjgan roșcat, nu se grăbea deloc, apăsând pârghia alene. Și acolo, sus, vântul, cu puteri îndoite, făcea ca șuieru-i de gheață să-și abată larga răsuflare ritmică, aidoma unor lovituri de coasă.

— Noroc bun, răspunse bătrânul.

Se făcu tăcere. Omul, care se simțea privit cu ochi neîncrezători, își spuse îndată numele:

— Mă numesc Étienne Lantier, sunt mecanic… Nu cumva se găsește de lucru pe aici?

Flăcările îi luminau obrazul: să fi avut douăzeci și unu de ani, foarte oacheș, cu un chip frumos, arătând vânjos, în ciuda membrelor sale firave.

Liniștit, vizitiul dădu din cap, împotrivindu-se:

— De lucru pentru un mecanic nu, nu… Au mai încercat alți doi pe ziua de ieri. Nu-i nimic de lucru.

O rafală le curmă vorba. Apoi Étienne întrebă, arătând sumbrul morman de construcții la picioarele rambleului.

— E o gură de mină, nu-i așa?

De astă dată bătrânul nu izbuti să răspundă. Îl gâtuia un violent acces de tuse. În cele din urmă scuipă, iar scuipatul lăsă pe pământul roșu o pată neagră.

— Da, o mină, Voreux… Uite! Colonia de locuințe a minerilor e foarte aproape.

La rându-i, cu brațul întins, îi arătă în noapte satul, căruia tânărul îi ghicise acoperișurile. Dar cele șase vagonete erau goale, așa că le urmă fără măcar să plesnească din bici, cu picioarele înțepenite de reumatism, în vreme ce calul mare, gălbui, întorcându-se singur, le trăgea greoi călcând între șine, biciuit de vântul ce-i zbârlea coama.

Étienne, care, într-o uitare de sine, adăsta în fața focului ca să-și încălzească bietele-i mâini sângerânde, privind spre Voreux, din jurul căruia începuseră să se destrame mrejele visului, distingea acum fiecare parte a incintei minei – hangarul gudronat al ciururilor de sortare, turla puțului de extracție, vasta hală a mașinii de extracție, turela pătrată a pompei de epuizmente. Această gură de mină, ghemuită în fundul unei gropi, cu construcțiile-i scunde de cărămizi, înălțându-și coșul de uzină ca un corn amenințător, îi părea a fi hâda întruchipare a unei hulpave fiare, lăsată aici pe vine ca să înghită lumea. Cercetând toate acestea, cugeta în sine la existența de vagabond, pe care o ducea de opt zile de când tot căuta de lucru; se revedea în atelierul său, de la calea ferată, pălmuindu-și șeful, izgonit din Lille, izgonit de pretutindeni; pe ziua de sâmbătă ajunsese la Marchiennes, unde se spunea că s-ar găsi de lucru la Forje; dar nimic, nici la Forje, nici la atelierele Sonneville, astfel că fusese nevoit să petreacă duminica ascuns printre lemnăriile unui atelier de rotărie, de unde paznicul tocmai îl alungase, la ceasurile două după miezul nopții. Nimic, nicio lețcaie, ba nici măcar un codru de pâine. Ce avea să se facă astfel, rătăcind pe drumuri, fără țintă, neștiind cel puțin unde să se adăpostească de ger? Da, era într-adevăr o gură de mină, lanterne rare luminau incinta, o ușă deschisă brusc îl lăsase să întrevadă focarele generatoarelor într-o vie strălucire. Deslușea acum până și eșapamentul pompei, acea respirație greoaie și prelungă, acel neîncetat gâfâit ca horcăiala gâtuită a monstrului.

Salahorul de la răsturnătorul cutiilor de vagonete, gârbovindu-și spinarea, nici măcar nu-și ridicase ochii spre Étienne, iar acesta se pregătea tocmai să-și ridice pachețelul de pe jos, când un acces de tuse vesti reîntoarcerea vizitiului. Încet-încet, se ivi din umbră, urmat de calul galben, care trăgea alte șase vagonete pline.

— Există fabrici prin Montsou? întrebă tânărul.

Din gura bătrânului țâșni un scuipat negru, apoi veni răspunsul în șuierul vântului:

— Ei, parcă fabricile ne lipsesc nouă! Să fi văzut acum trei-patru ani! Totul sfârâia, nu găseai un om să dai cu tunul, niciodată n-a mai fost atâta bănet… Și uite că iar strângem cureaua. Mai mare jalea prin tot ținutul. Oamenii sunt dați afară, atelierele se închid unul după altul… N-o fi poate vina împăratului, dar ce-o fi căutând el să se bată în America? Și, colac peste pupăză, vitele pier de holeră, ca și oamenii.

Și așa, în fraze întretăiate, cu răsuflarea sugrumată, amândoi își vărsară năduful. Étienne vorbea despre încercările lui zadarnice de o săptămână încoace. Urma, vasăzică, să moară de foame? În curând, pe toate drumurile, vor mișuna cerșetorii.

— Da, spunea bătrânul, bine n-o să iasă până la urmă, căci, pentru Dumnezeu, e cu neputință să zvârli atâția creștini în stradă!

— Nici carne nu avem în fiecare zi.

— Măcar pâine să avem!

— Adevărat, măcar pâine să avem!

Glasurile li se pierdeau, cuvintele le erau purtate într-un vaiet jalnic de palele vântului.

— Iată – reluă cu glas puternic vizitiul, întorcându-se către miazăzi – acolo-i Montsou…

Și, din nou cu mâna întinsă, arătă în beznă puncte nevăzute, numindu-le în același timp. Acolo, la Montsou, fabrica de zahăr Fauvelle mai funcționa, dar fabrica de zahăr Hoton tocmai își redusese numărul salariaților; doar moara Dutilleul și fabrica Bleuze de cabluri pentru mine mai lucrau încă. Apoi, cu un gest cuprinzător, arătă către miazănoapte mai toată jumătatea orizontului: atelierele de construcții Sonneville nu primiseră nici două treimi din comenzile lor obișnuite; dintre cele trei furnale înalte ale forjelor din Marchiennes, numai două ardeau; în sfârșit, fiindcă la fabrica de sticlă Gagebois se vorbea despre o reducere a salariilor, o grevă era gata să izbucnească.

— Știu, știu, repeta tânărul la fiecare informație. De acolo vin.

— Noi, ăștia, o mai ducem încă – adăugă vizitiul – deși minele și-au împuținat extracția. Și uite colo, în față, la Victoire, nu mai ard decât două din bateriile cuptoarelor de cocs.

Scuipă și, după ce își înhămă calul somnoros la vagonetele goale, o luă din nou pe urmele lui.

Acum, privirea lui Étienne domina întregul ținut. Bezna rămânea încă de nepătruns, dar mâna bătrânului parcă risipise, pe cuprinsul ei, grele nefericiri, pe care tânărul, fără să-și dea seama, le simțea în acest ceas, în juru-i, pretutindeni, pe întinsul fără de hotar. Nu era cumva urletul foametei, pe care vântul de martie îl rostogolea de-a lungul acestor meleaguri pustii? Valurile vijeliei se îndârjiseră, păreau a aduce cu ele curmarea lucrului și, prin urmare, o foamete ce va ucide mulți oameni. Și, cu o privire rătăcitoare, se străduia să străpungă umbrele, tulburat și de dorința și de spaima de a vedea. Totul se prefăcea în neant în fundul neștiut al nopții de păcură. Zărea, foarte departe, doar furnalele înalte și cuptoarele de cocs. Acestea, baterii cu o sută de coșuri înfipte pieziș, aliniau luminile văpăilor roșii; în vreme ce, mai la stânga, cele două turnuri ardeau cu flacără de tot albastră, ca niște uriașe torte în văzduh. Era o tristețe de incendiu, fără nicio altă ivire de aștri, la amenințătorul orizont, decât aceste focuri nocturne, țâșnite din pământul huilei și al fierului.

— Sunteți cumva din Belgia? reluă, în spatele lui Étienne, vizitiul care se întorsese.

De data aceasta nu aducea decât trei vagonete. Avea tot timpul să le răstoarne: un accident survenit la ascensorul de extracție, o piuliță de șurub spartă, urma să oprească lucrul pentru cel puțin un sfert de ceas. La poalele rambleului totul amuțise, transportatorii nu mai zguduiau estacada cu un huruit prelung. Se auzea venind, din incinta minei, doar zgomotul îndepărtat al unui ciocan izbind într-o tablă de fier.

— Nu, sunt din sud, răspunse tânărul.

Salahorul, după ce golise vagonetele, se tolăni la pământ, bucuros de accident; și, păstrându-și muta-i sălbăticie, ca stingherit de atâta vorbărie, îl învălui doar pe vizitiu cu privirea ochilor săi mari și stinși.

Acesta din urmă, ce e drept, nu prea era limbut de felul său. Trebuie că îi inspirase încredere chipul necunoscutului și se simțise apucat de una dintre acele mâncărimi de limbă care fac uneori pe cei bătrâni să se pomenească vorbind singuri, cu glas tare.

— Eu, spuse vizitiul, eu sunt din Montsou, mă numesc Bonnemort[1].

— E cumva o poreclă? întrebă Étienne uluit.

Bătrânul, arătând spre Voreux, răspunse ca și cum ar fi făcut haz de necaz:

— Da, da… De trei ori m-au cules de acolo, bucățele, o dată cu tot părul pârlit, altă dată cu gâtlejul plin de țărână, iar a treia oară cu burta umflată de apă, ca un broscoi… Și, dacă au văzut că nu voiam să crăp, de haz mi-au spus Bonnemort.

Veselia îi spori, un scrâșnet de scripete neuns, care se prefăcu în cele din urmă într-un cumplit acces de tuse. Coșul de foc lumina acum, din plin, capu-i mare, cu părul alb și rar, cu fața turtită și de-o paloare cadaverică, mânjită de pete vinete. Era scund, cu gâtul enorm, cu pulpele și călcâiele întoarse în afară, cu brațe lungi, ale căror labe pătrate îi cădeau până la genunchi. De altminteri, ca și calul său, care stătea încremenit pe picioare, părând a nu suferi din pricina vântului, el însuși aducea a statuie turnată în piatră, ca și când nu s-ar fi sinchisit nici de frig și nici de zvâcnetul vijeliei ce-i sufla în urechi. După ce tuși, cu o adânca horcăială ce-i sfârteca gâtlejul, scuipă lângă coș, iar pământul se înnegri.

Étienne îl privea, privea pământul pătat.

— Lucrați, mai întrebă el, de multă vreme în mină?

Bonnemort desfăcu larg amândouă brațele.

— De multă vreme, vai! da!… Nici nu împlinisem încă opt ani când am sosit… unde crezi?! tocmai în Voreux, și am cincizeci și opt în momentul de față. Socotește un pic… Am făcut aici de toate, întâi ucenic la vagonete, apoi, când am avut destulă forță ca să le împing, am fost încărcător de vagonete, apoi am lucrat la havaj vreme de optsprezece ani. În cele din urmă, din pricina ăstor blestemate de picioare, m-au mutat la săpăturile de pământ, la rambleu, la întărirea armăturilor din galerii, până în clipa în care au fost nevoiți să mă scoată din fundul minei fiindcă doctorul spunea că altfel voi rămâne acolo. De atunci au trecut cinci ani, și între timp m-au făcut vizitiu… Ei? E strașnic, cincizeci de ani de minerit, dintre care patruzeci și cinci chiar în străfunduri!… În vreme ce vorbea, bolovani aprinși de huilă, ce la răstimpuri mai cădeau din coș, zvârleau pe fața-i ca varul reflexe de purpură: Îmi tot spun să mă odihnesc, urmă el. Dar eu nu vreau; mă socotesc pesemne prost ca noaptea!… O să mai lucrez măcar doi ani, pân-oi împlini șaizeci, ca să-mi iau pensia de o sută optzeci de franci. Dacă te-aș zice de pe acum la revedere, mi-ar da-o îndată pe cea de o sută și cincizeci! Sunt vicleni, ticăloșii! De altminteri, în afară de picioare, sunt sănătos tun. Este, pasămite, apa care mi-a pătruns sub piele, de mult ce am fost udat când tăiam cărbuni. Sunt zile în care nu pot mișca o labă fără să urlu.

Un acces de tuse îi curmă iar vorba.

— Și din aceeași pricină tușiți în halul ăsta? întrebă Étienne.

Dădu violent din cap, însă pentru a răspunde că nu aceasta e pricina. Și apoi, când putu vorbi:

— Aș, nu, am răcit luna trecută. Nu tușeam deloc altădată, acum însă nu mai pot scăpa… Și ce e mai păcătos e că scuip, scuip întruna…

Un râcâit îi umilă gâtlejul și scuipă negru.

— E cumva sânge? făcu Étienne, cutezând în cele din urmă să-l întrebe.

Alene, Bonnemort își șterse gura cu dosul palmei.

— Cărbune… Am în hoitul meu de ajuns ca să mă dogorească până la capătul zilelor. Și doar au trecut cinci ani de când nu mi-au mai călcat picioarele în fundul minei. Îl aveam, pesemne, în depozit, fără să știu măcar. Ehei! asta te-ntărește, nu glumă!

Se făcu liniște, ciocanul îndepărtat bătea cu lovituri regulate în incinta minei, vântul cutreiera purtându-și vaietul ca pe un urlet de foame și de sfârșeală iscat în hruba nopții. În fața flăcărilor ce se întețeau, bătrânul își depăna, cu glasul molcom, aducerile-aminte. Ei! firește, nu de ieri, de alaltăieri, el și toți ai lui ciocăneau în mină! Înaintașii săi lucrau la Compania minelor din Montsou de la înființare; și era mult de atunci, trecuseră chiar o sută și șase ani. Bunicul său, Guillaume Maheu, pe atunci un băiețandru de cincisprezece ani, găsise cărbunele gras la Réquillart, prima mină a companiei, o străveche mină astăzi părăsită, acolo, aproape de fabrica de zahăr Fauvelle. Întregul ținut o știa, ca dovadă că vâna descoperită se numea vâna Guillaume, după pronumele bunicului său. Nu-l apucase; o namilă, după cât se spunea; grozav de puternic, stins de bătrânețe la șaizeci de ani. Apoi tatăl său, Nicolas Maheu, zis cel Roșu, în vârstă doar de patruzeci de ani, rămăsese în Voreux, unde de-abia începuseră săpăturile pe-atunci: o adâncă prăbușire a terenului, sângele supt, iar oasele măcinate între stânci. Doi unchi și trei frați își lăsaseră mai târziu și ei pielea acolo. El, Vincent Maheu, care scăpase aproape întreg, doar cu picioarele cam țepene, trecea drept viclean. Și, de altminteri, ce putea face? Trebuia să muncească. Asta făcuseră cu toții, din tată în fiu, cum s-ar fi muncit la orice altceva. Fiul său, Toussaint Maheu, crăpa acum acolo, ca și nepoții săi, ca toți cei din lumea lui, care-și duceau zilele acolo, în furnicarul locuințelor lor muncitorești. O sută șase ani de muncă în mină, bătrânii, apoi copiii lor, pentru unul și același patron. Ehei! câți cetățeni ar fi fost în stare să-și depene așa, cu de-amănuntul, povestea vieții!

— Dar măcar să ai ce mânca! murmură din nou Étienne.

— Asta spun și eu: câtă vreme găsești un codru de pâine, o mai duci.

Bonnemort tăcu, întorcându-și privirea spre colonia minerilor, în care luminile prinseră a se ivi, una câte una. Orologiul clopotniței din Montsou bătu de patru ori; gerul se întețea.

— Și e bogată compania asta a voastră? reluă Étienne.

Bătrânul ridică din umeri, apoi îi lăsă să cadă, copleșiți ca sub prăbușirea unei grele armuri.

— O! da, o! da… Poate nu chiar atât de bogată ca vecina ei, Compania din Anzin. Dar, totuși, milioane peste milioane. Nici nu mai prididești să le numeri… Nouăsprezece mine, dintre care treisprezece în exploatare, Voreux, Victoire, Crèvecoeur, Mirou, Saint-Thomas, Madeleine, Feutry-Cantel, și încă altele, iar șase în curs de pompare sau de aerare, ca, de pildă, Réquillart… Zece mii de muncitori, concesiuni care se întind pe șaizeci și șapte de comune, o extracție de cinci mii de tone pe zi, o cale ferată ce leagă toate minele, ateliere, fabrici!… Ah! da, da! bănet cu sacul!

Un huruit de vagonete pe estacadă făcu calul cel gălbui să-și ciulească urechile. Jos, ascensorul trebuie să fi fost reparat, muncitorii își reluaseră munca. În vreme ce-și înhăma vita, ca să coboare din nou, vizitiul adăugă blând, adresându-i-se:

— Nu te-ndulci la flecăreală, păcătos trândav!… Dacă ar ști domnul Hennebeau cum îți irosești timpul!

Étienne, gânditor, privea în noapte. Întrebă:

— Vasăzică mina asta e a domnului Hennebeau?

— Nu, lămuri bătrânul, domnul Hennebeau e doar directorul general. E, ca și noi, lefegiu.

Cu un gest, tânărul arătă spre uriașa întindere învăluită în umbră.

— Atunci ale cui sunt toate astea?

Dar Bonnemort rămase o clipă iarăși înecat de tuse, însă atât de violentă, încât de-abia mai putu să răsufle. În cele din urmă, după ce scuipă și-și șterse balele negre de pe gură, rosti, printre bulboanele vântului care se întețea:

— Ce? Ale cui sunt toate astea?… Nimeni nu știe… Ale unor oameni.

Și cu mâna arătă în întuneric un punct nedeslușit, un loc neștiut și îndepărtat, populat de oamenii pentru care toți cei din familia Maheu ciocăneau în mină de mai bine de un veac. Glasul îi căpătase un fel de spaimă superstițioasă, ca și cum ar fi rostit numele unui altar în care era cu neputință să pătrunzi și unde s-ar fi ascuns, la pândă, zeul ghiftuit căruia cu toții îi dăruiau propriul lor sânge și al cărui chip nu-l văzuseră nicicând.

— Măcar de am avea pâinea cea de toate zilele, repetă pentru a treia oară Étienne, ca și cum șirul vorbelor i-ar fi fost necurmat.

— Păi da! De-am avea zilnic pâinea, ar fi prea frumos!

Calul plecase, vizitiul, la rându-i, pieri și el, cu pași târșiți, ca ai unui beteag. Lângă răsturnător, salahorul nu se clintise din loc, adăstând răsucit ca un ghem, cu bărbia înfundată între genunchi, cu ochii săi grei și stinși ațintiți în neant.

Nici după ce-și luă iarăși pachetul Étienne nu se îndepărtă. Simțea zvâcnetul vijeliei înghețându-i spatele, în vreme ce marele foc din fața sa îi dogorea pieptul. Deși poate n-ar fi rău dacă s-ar adresa chiar celor de la mină: bătrânul s-ar putea să nu știe; de altfel se resemna: va primi orice muncă. Încotro s-o pornească și ce să se facă prin meleagurile astea înfometate de șomaj? Să-și lase în vreun șanț hoitul de câine prăpădit? Totuși, o îndoială îl tulbura, o spaimă în fața acestui Voreux, în mijlocul câmpului pustiu și înecat într-o beznă atât de deasă. Cu fiecare zvâcnire, vântul părea că se întețește, ca și cum răsuflarea, i s-ar fi iscat între hotarele unui orizont în necurmată creștere. Zorile nici nu mijeau pe cerul mort, doar furnalele înalte scoteau flăcări, ca și cuptoarele de cocs, însângerând întunericul nopții fără să lumineze tainele. Iar acest Voreux, într-un fund de groapă, ghemuit ca o fiară vrăjmașă, se îngrămădea tot mai împovărător, înghițind, într-o răsuflare tot mai anevoioasă și mai prelungă, aerul împuținat de greoaia-i digestie de carne omenească.

2

În mijlocul câmpurilor de grâu și de sfeclă, colonia celor „două sute patruzeci” de mineri dormea învăluită de noaptea neagră. Se deslușeau nelămurit cele patru grupuri enorme de căsuțe așezate două câte două, spate în spate, corpuri de cazărmi sau de spitale, geometrice, paralele, despărțite prin cele trei alei largi, împărțite în grădini egale. Iar pe câmpia pustie nu se auzea decât geamătul vântului, printre șipcile smulse din garduri.

La familia Maheu, la numărul 16 din corpul al doilea de case, nimic nu mișca. O beznă deasă îneca unica încăpere de la etajul întâi, strivind parcă sub povara ei somnul ființelor pe care le simțeai acolo, cu gurile căscate, îngrămădite unele peste altele, zdrobite de oboseală. Cu tot frigul aspru de afară, aerul greu avea o căldură animală, acea zăpușeală fierbinte a sălilor de cazarmă care, oricât ar fi de bine îngrijite, miros totuși a turmă omenească.

În odaia de la parter, ceasul cu cuc sună orele patru; nimic nu se clinti încă, respirații ușoare șuierau, însoțite de două sforăieli sonore. Și deodată ea, Catherine, se trezi. Sub povara oboselii, numără, din deprindere, cele patru bătăi ale ceasornicului, deslușite prin podea, fără să aibă însă puterea de a se trezi de tot. Apoi, scoțându-și picioarele de sub pătură, bâjbâi, scăpără în cele din urmă un chibrit și aprinse lumânarea. Dar rămase mai departe pe pat, cu capul atât de greu, încât îi cădea între umeri, cedând nevoii de neînvins de a se prăbuși din nou pe pernă.

Acum, feștila lumină odaia pătrată, cu două ferestre, umplută de cele trei paturi. Se mai aflau acolo un dulap, o masă, două scaune de nuc străvechi, a căror culoare fumurie părea o pată violentă pe pereții spoiți în galben-deschis. Și nimic altceva. Zdrențe spânzurând în cuie, o cană pe jos, lângă o strachină roșie, folosită ca lighean, în patul din stânga, Zacharie, băiatul cel mare, de douăzeci și unu de ani, dormea cu fratele lui, Jeanlin, care mergea pe unsprezece ani; în cel din dreapta, doi țânci, Lénore și Henri, prima de șase ani, al doilea de patru, dormeau îmbrățișați; în vreme ce Catherine împărțea cel de al treilea pat cu sora ei, Alzire, atât de firavă pentru cei nouă ani încât nici n-ar fi simțit-o lângă ea dacă cocoașa micuței infirme nu i-ar fi împuns coastele. Ușa cu geam era deschisă, se zărea sala scării, un fel de coridor unde părinții ocupau al patrulea pat, lângă care fuseseră nevoiți să așeze leagănul celei din urmă născute, Estelle, în vârstă de numai trei luni.

Catherine făcu totuși o sforțare deznădăjduită, își întinse membrele, își înfipse mâinile în părul roșu și ciufulit, care-i cădea pe frunte și pe ceafă. Era firavă pentru cei cincisprezece ani ai ei. Din teaca îngustă a cămășii i se vedeau picioarele cu vânătăi, tatuate parcă de cărbune, și brațele delicate, a căror albeață de lapte contrasta cu lividitatea chipului ei, al cărui ten era de timpuriu stricat din pricina folosirii săpunului de rufe. Mai căscă o dată, deschizând gura cam prea mare și lăsând să i se vadă niște dinți sclipitori, ieșind la iveală din clorotica paloare a gingiilor, în vreme ce ochii cenușii, luptând încă cu somnul, îi lăcrămau, dându-i o expresie de dureroasă sfâșiere; părea astfel că oboseala îi năpădise întreaga nuditate.

Dar o mârâială se desluși din coridor, glasul lui Maheu bâlbâi, în vreme ce limba i se împleticea:

— La dracu! E ora sculării… Tu ai aprins lumânarea, Catherine?

— Da, tată… Chiar acum a sunat, jos.

— Atunci grăbește-te, leneșo! Dacă ai fi dansat mai puțin ieri, duminică, ne-ai fi trezit mai devreme… Iată unde duce trândăvia!

Și continuă cu dojana, dar somnul îl învinse iarăși și pe el, iar mustrările i se încâlciră, pierzându-se într-o nouă sforăială.

Tânăra fată, în cămașă, umbla de colo până colo prin cameră cu picioarele desculțe. Trecând pe lângă patul lui Henri și al Lénorei, îi înveli din nou, căci pătura alunecase pe jos; iar ei nu se treziră, înghițiți în neantul somnului copilăriei. Alzire, cu ochii deschiși, se întorsese, fără a îngăima o vorbă, pe partea cealaltă, pentru a lua locul, cald încă, lăsat de sora sa mai mare.

— Haide, Zacharie! și tu, Jeanlin! haideți odată! repeta Catherine, în picioare, în fața celor doi frați, care nu se clinteau din pat, cu nasul în pernă.

Pe cel mare fu nevoită să-l ia de umeri și să-l zgâlțâie; apoi, în vreme ce el mârâia vorbe de ocară, ea se apucă să-i dezvelească, smulgându-le cearșaful. Scena îi păru hazlie și începu să râdă văzându-i pe cei doi băieți zbătându-se cu picioarele goale.

— Ce prostie, lasă-mă-n pace! mormăi Zacharie, în toane rele, după ce se ridică din pat. Nu-mi plac șotiile astea… Mai trebuie să mă și scol, afurisită treabă!

Era plăpând, deșelat, cu fața prelungă, mai mult mânjită de câteva rare fire de barbă, cu părul blond și cu anemica paloare a întregii lui familii. Cămașa îi dezvelise pântecele, pe care și-l acoperi, dar nu de rușine, ci pentru că nu-i era deloc cald.

— A sunat jos, repetă Catherine. Haide, hop! O să se supere tata.

Jeanlin, care se ghemuise, închise iarăși ochii, spunând:

— Lasă-mă-n pace, nu vezi că dorm?!

Râse iarăși, din toată inima-i de fată bună. Era atât de mic cu firavele-i membre, ale căror articulații enorme le umflaseră scrofulele, încât ea îl înșfăcă în brațe. Dar el se zbătea cu chipu-i palid și încrețit de maimuță, găurit de cei doi ochi verzi, lărgit de urechile-i clăpăuge și devenit alb ca varul de mânia neputinței. Nu spuse nimic; o mușca de sânul drept.

— Al dracului ticălos! murmură ea, stăpânindu-se să nu țipe și lăsându-l jos.

Alzire, tăcută, acoperită până la bărbie, nu mai readormise. Cu privirea ei deșteaptă de infirmă își urmărea sora și pe cei doi frați, care acum se îmbrăcau. O nouă ceartă izbucni în jurul străchinii, băieții o îmbrânciră pe fată pentru că zăbovea prea mult la spălat. Cămășile zburau, în vreme ce, buhăiți încă de somn, ei se slobozeau fără rușine, cu liniștita nestingherire a unor progenituri de căței ce cresc împreună. De altminteri, Catherine fu gata cea dintâi. Își trase pantalonii de miner, își îmbrăcă haina de pânză și-și înnodă boneta albastră în jurul cocului; și, în aceste curate veșminte de luni, aducea mai mult cu un băietan, așa încât doar ușoara unduire a coapselor îi mai dădea în vileag sexul,

— Când o să se întoarcă bătrânul – făcu Zacharie cu răutate – n-o să mai poată de bucurie găsind patul răvășit… Știi, o să-i spun că tu ești de vină.

Bunicul Bonnemort era bătrânul, care, lucrând noaptea, se culca în zorii zilei; așa încât, găsindu-se totdeauna careva să sforăie în pat, acesta nu se răcea niciodată.

Fără a mai răspunde un cuvânt, Catherine începu să întindă pătura și să-i vâre marginile sub saltea. Dar, de câteva clipe, se auzeau zgomote venind de partea cealaltă a peretelui, din clădirea învecinată. Acești pereți de cărămidă, făcuți economic de companie, erau atât de subțiri, încât răzbăteau prin ei cele mai mici zgomote. Se trăia, așadar, în comun, de la un capăt până la celălalt; și din viața intimă nimic nu rămânea tăinuit, nici măcar copiilor. Un pas greoi zgudui o scară, apoi se desluși ceva ca o cădere înăbușită, urmată de un suspin de plăcere.

— Poftim, zise Catherine, Levaque pleacă, și Bouteloup se și înființează să-i ia locul, lângă nevastă-sa!

Jeanlin rânji, până și ochii Alzirei sclipiră. Așa se înveseleau în fiecare dimineață pe seama menajului în trei al vecinilor, un havator care găzduia pe un muncitor de la săpăturile de pământ, astfel încât femeia avea doi bărbați, unul de noapte și altul de zi.

— Philomène tușește, mai spuse Catherine, după ce ciulise urechile.

Vorbea despre o fată înaltă, de nouăsprezece ani, cea mai în vârstă dintre fetele lui Levaque, amanta lui Zacharie, căreia îi și făcuse doi copii, dar cu plămânii atât de șubrezi, încât lucra la ciururi, în incinta minei, pentru că nu putuse lucra niciodată la fund.

— Ți-ai găsit! Philomène! răspunse Zacharie. Nici nu se sinchisește, mai doarme încă!… Ce porcărie, să dormi până la ceasurile șase de dimineață!

Își trase pantalonii și deschise fereastra, stăpânit de un gând neașteptat. Afară, în beznă, colonia minerilor se deștepta. Lumini se strecurau, una câte una, printre șipcile obloanelor. Și încă o ceartă izbucni: el se apleca peste pervaz, pândind să vadă dacă nu cumva iese, din casa de peste drum a Pierronilor, șeful contramaistru al minei Voreux, bănuit că trăiește cu femeia lui Pierron, în vreme ce soră-sa îi striga că deoarece de ieri soțul începuse să lucreze ziua în mină, în orizont, era sigur că Dansaert nu putuse dormi peste noapte acolo. Aerul pătrundea în valuri înghețate, iar cei doi susțineau cu îndârjire fiecare punctul său de vedere, când deodată se auziră țipete și bocete. Veneau din leagănul Estellei, care nu putea îndura frigul.

În clipa aceea Maheu se trezi. Ce dracu avea în oase? Poftim, adormise la loc, ca un neputincios! Și înjura atât de tare, încât în odaia de alături copiii nici nu mai crâcniră. Zacharie și Jeanlin sfârșiseră, de altfel alene și obosiți, cu spălatul. Alzire, cu ochii mari deschiși, privea întruna. Cei doi țânci, Lénore și Henri, îmbrățișați, nici nu mișcau, respirând mai departe cu același suflu mărunt, în ciuda tămbălăului din jur.

— Catherine, dă-mi lumânarea! strigă Maheu.

Fata își încheiase haina și duse lumânarea în sala de alături, lăsându-și frații să-și caute hainele la palida lumină ce mai venea dinspre ușă. Taică-su sări din pat. Dar ea nu se opri deloc, ci coborî, în picioare cu ciorapi groși de lână, și, bâjbâind, aprinse în odaia de jos o altă lumânare, ca să poată pregăti cafeaua. Saboții întregii familii erau sub bufet.

— Taci odată, spurcăciune! reîncepu Maheu, întărâtat de țipetele Estellei, care nu mai conteneau.

Era scund, ca și bătrânul Bonnemort, căruia îi semăna, fiind însă mai gras, cu capul mare, cu fața turtită și palidă sub părul blond, tuns foarte scurt. Copilul urla și mai tare, spăimântat de enormele brațe noduroase ce i se mișcau deasupra capului.

— Las-o, știi doar foarte bine că n-o să tacă, îi spuse nevastă-sa, tolănindu-se în mijlocul patului.

Și ea de-abia se trezise, plângându-se cât e de rău să nu te poți odihni ca lumea toată noaptea. Nu puteau oare pleca fără să facă atâta zgomot? De sub pătură nu i se vedea decât fața prelungă, cu trăsăturile puternice ale unei frumuseți comune, pe care la treizeci și nouă de ani o și veștejiseră viața de mizerie și nașterea celor șapte copii. Cu ochii în tavan, vorbea agale, în vreme ce bărbat-su se îmbrăca. Niciunul, nici celălalt nu mai auzeau copilul care se-neca urlând.

— Hm! Știi, n-am nicio lețcaie, și azi e de-abia luni: încă șase zile până la chenzină… Nu e chip să mai meargă așa. Cu toții împreună nu aduceți în casă decât nouă franci. Cum vrei să ies la capăt? Suntem zece guri.

— Ei, nouă franci! strigă Maheu. Eu și cu Zacharie, câte trei: ăștia fac șase… Catherine și tata, câte doi: sunt patru; patru și cu șase, zece… Și Jeanlin, unu, unsprezece.

— Da, unsprezece, dar n-ai socotit duminicile și zilele de șomaj… Niciun ban peste nouă franci, mă-nțelegi?

Nu mai răspunse, ocupat să-și caute cureaua pe jos. Apoi, ridicându-se, spuse:

— Nu e drept să ne plângem, sunt încă zdravăn. La patruzeci și doi de ani, cei mai mulți trec la întărirea armăturilor din galerii.

— Poate, dragul meu, dar nici așa n-avem pâine… Ce dracu să mă fac, spune? Tu n-ai nimic?

— Zece bani.

— Păstrează-i, să ai de-o halbă… Doamne! ce dracu să mă fac? Astea șase zile parcă-s un veac. Și datorăm șaizeci de franci lui Maigrat, care m-a dat afară alaltăieri. Dar tot la el o să mă duc. Dacă totuși se încăpățânează și nu-mi dă…

Și, cu glasul posomorât, femeia îi dădea întruna, cu fața împietrită, închizând din când în când ochii, sub trista lumină a feștilei. Făcea pomelnicul: dulapul gol, copiii cereau pâine cu unt, chiar și cafeaua se isprăvise, apa făcea crampe la stomac, și câte și câte zile nu păcălise foamea cu frunze de varză fiartă. Pesemne că treptat-treptat vorbise tot mai tare, căci urletele Estellei se întețiseră, acoperindu-i până și vorbele ei. Aceste țipete deveneau nesuferite. Deodată, Maheu, scos din sărite, păru că le aude, căci, smulgând-o din leagăn, o zvârli în patul maică-sii, bâlbâind de mânie:

— Haide! ia-o, că o fac una cu pământul! al dracului copil, nu-i lipsește nimic, suge și se văicărește mai grozav decât noi toți!

Estelle începu într-adevăr să sugă. Sub pătură, potolită de blânda căldură a patului, nu i se mai deslușea decât măruntul și lacomul plescăit al limbii de cerul gurii.

— Nu cumva domnii de la Piolaine ți-au spus să te mai duci pe la ei? făcu tatăl, după o clipă de tăcere.

Mama țuguie buzele cu amărăciunea pricinuită de îndoială.

— Da, m-am întâlnit cu ei, dădeau de pomană haine copiilor sărmani… O să mă duc, la urma urmelor, cu Lénore și Henri până la ei. De mi-ar da măcar cinci franci!

Se reașternu tăcerea. Maheu era gata. Rămase o clipă nemișcat, apoi, cu glasul său înăbușit, rosti hotărât:

— Ce să-i faci, asta este, și pace, fă rost de o fiertură, și gata… Vorbăria asta tot nu duce la nimic. Mai cuminte este să mă duc la lucru.

— Ai dreptate, răspunse femeia. Suflă în lumânare. N-am nevoie să văd ce culoare au gândurile care mă frământă.

Omul stinse lumânarea. Zacharie și Jeanlin coborâseră; îi urmă; iar scara de lemn trosnea sub pașii greoi ai picioarelor încălțate cu ciorapi de lână. După plecarea lor, odaia și coridorul fură din nou învăluite în beznă. Copiii dormeau, până și pleoapele Alzirei se închiseseră. Dar mama Maheu rămase cu ochii ațintiți în întuneric, în vreme ce, morfolindu-i sânul căzut de femeie stoarsă, Estelle torcea, ca o pisicuță.

Jos, Catherine ațâțase focul în plita de fontă, cu grătar la mijloc și două cuptoare laterale, în care ardea fără oprire focul. Campania distribuia fiecărei familii câte o rație lunară de opt hectolitri de praf de cărbune pietros, cules dintre șine. Se aprindea anevoie, iar fata, care în fiecare seară lăsa jeraticul să mocnească sub cenușă, nu trebuia a doua zi decât să-l descopere, adăugind și câteva bucățele de cărbune moale, ales cu grijă. Apoi, după ce puse pe grătar un vas cu apă, se aplecă pe vine, scotocind în dulap.

Era o încăpere destul de mare, cuprinzând întregul parter, vopsită într-un verde de culoarea mărului și de o curățenie flamandă, pardosită cu dale spălate din belșug și presărate cu nisip alb. În afară de bufetul de brad lăcuit, întregul mobilier se reducea la o masă și la niște scaune din același lemn. Spânzurând de perete, litografii în culori țipătoare, portretele împăratului și al împărătesei, date de companie, oșteni și sfinți bălțați cu aur se înfățișau într-o izbitoare nepotrivire cu pustietatea și simplitatea încăperii; nu se mai afla nicio altă podoabă decât o cutie de carton trandafirie, pe bufet, și un ceas cu cuc, cu un cadran colorat strident, al cărui tictac greoi părea a cotropi goliciunea tavanului. Lângă ușa dinspre scară, o altă ușă ducea spre pivniță. În ciuda curățeniei din casă, un miros de ceapă prăjită, rămas încă din ajun, otrăvea aerul cald, aerul acela greu, veșnic încărcat de acrele miasme ale huilei.

În fața bufetului deschis, Catherine se tot gândea. Nu mai era decât un coltuc de pâine și destulă brânză. dar de-abia o picătură de unt; și trebuia să ungă pâine cu unt pentru toți patru. Se hotărî în sfârșit, tăie feliile, întinse pe una brânză, o acoperi cu alta unsă cu unt, lipindu-le între ele. Asta era briquet-ul, tartina dublă pe care și-o luau, în fiecare dimineață, în mină. Curând, cele patru felii duble fură înșirate pe masă, cumpănite cu necruțătoare socoteală, cea groasă pentru tata, cea subțire pentru Jeanlin.

Catherinei, care părea absorbită doar de rosturile casei, îi mai cutreiera pesemne mintea și la povestea îndrugată de Zacharie pe seama contramaistrului și a femeii lui Pierron, căci întredeschise ușa de la intrare și aruncă o privire afară. Vântul sufla fără încetare, fugare licăriri se întețeau pe fațadele scundelor căsuțe ale coloniei minerilor, din care se înălța un nedeslușit freamăt al deșteptării din somn. Uși începură să se închidă la loc, pâlcuri negre de lucrători porneau în noapte. Nu era o prostie să stea în frig, de vreme ce lucrătorul acela de la încărcare, din orizont, dormea desigur, zăbovind până la ceasurile șase de dimineață, când urma să-și ia în primire slujba? Iar ea aștepta, privind casa din partea cealaltă a grădinii. Curiozitatea îi fu ațâțată de ușa care se deschise. Dar nu putea fi decât fata Pierronilor, mica Lydie, care pleca pesemne spre mină.

Un zgomot de apă care dă în foc o făcu să se întoarcă. Închise ușa în grabă și alergă: apa clocotea și se revărsa, stingând focul. Nu mai era cafea deloc. Nu-i mai rămase decât să opărească zațul din ajun; apoi îndulci cafeaua cu glucoză. Chiar în acea clipă taică-su și cei doi frați coborau.

— Ei drace! declară Zacharie când își vârî nasul în ceașcă, cafeaua asta nu-i chiar atât de tare, n-o să ne zboare în țăndări scăfârlia!

Maheu ridică din umeri cu o mutră resemnată.

— Eh! E fierbinte, e totuși bună.

Jeanlin adună firimiturile rămase de la feliile de pâine cu unt și le muie în fiertură. După ce băură, Catherine goli cafetiera în ploștile de tablă. În picioare toți patru, abia luminați de feștila fumegândă, înghițeau cu lăcomie, grăbiți.

— Suntem gata, în sfârșit? întrebă tatăl. Parcă am fi niște rentieri.

Dar se auzi un glas venind dinspre scară, a cărei ușă o lăsaseră deschisă. Era mama Maheu, care striga:

— Luați toată pâinea. Am puțină supă cu fidea pentru copii!

— Da, da! răspunse Catherine.

Ea stinsese focul, punând bine, într-un colț al grătarului, un rest de supă, pe care bunicul o va găsi caldă când se va înapoia acasă, la ceasurile șase de dimineață. Cu toții își luară saboții de sub bufet, petrecându-și pe după umeri sfoara de care le spânzura plosca, virând feliile de pâine cu unt la spate, între cămașă și haină. Și ieșiră, bărbații înainte, fata în urmă, stingând lumânarea, răsucind cheia în broasca ușii. Casa se cufundă din nou în beznă.

— Bravo, plecăm împreună! spuse un bărbat care închidea ușa casei învecinate.

Era Levaque, cu băiatul său Bébert, un băiețandru de doisprezece ani, bun prieten cu Jeanlin. Catherine, uluită, râse pe-nfundate la urechea lui Zacharie: Adică cum, Bouteloup nu mai aștepta nici măcar plecarea soțului?!

Acum, în cartierul minerilor luminile se stingeau. O ultimă ușă se trânti, totul ațipi din nou, femeile și copiii se adânceau iarăși în somn, în fundul paturilor, devenite mai încăpătoare. iar între satul întunecat și Voreux, în care începuse forfota, se perinda printre valurile vântului o molcomă defilare de umbre, plecau cărbunarii la lucru, legănându-și umerii, stânjeniți de propriile lor brațe, pe care le încrucișau pe piept; în vreme ce, pe spatele fiecăruia, din feliile de pâine cu unt, crescuse câte o cocoașă. Înveșmântați în haine subțiri, dârdâind de frig, fără a se mai grăbi, răsfirați de-a lungul drumului, tropăiau ca o turmă.