Ghidul nesimtitului

O carte scrisa magistral, cu un umor amar dar atat de real zilelor noastre, cand totul s-a decantat, a iesit la suprafata

Cu un cuvânt de întâmpinare de Andrei Pleșu

Cu un prolog în versuri de Șerban Foarță

Cuvânt de întâmpinare.

O monografie despre nesimțire? „Vast program!” – ar fi spus De Gaulle… Materia e abundentă, ramificațiile ei – inepuizabile. Radu Paraschivescu dovedește un mare curaj când se ia la trântă cu acest balaur șleampăt, ubicuu, intratabil, mondial și autohton. Dar o face cu un soi de calm vesel, cu o răbdare stoică: nu lucrează ca un moralist acru, ci ca un degustător de moravuri. Altfel nici nu se poate. E foarte ușor să-ți pierzi cumpătul când ai de-a face cu nesimțirea. Te înfurii, disperi, te smintești. Igienic e, prin urmare, să-ți ții firea, adică să practici, dinaintea dihaniei, anestezia contemplativă. Acut fără isterie, exact fără abuz entomologie, Radu Paraschivescu a scris o carte „tristă, plină de umor”. Râzi, regăsești la tot pasul situații de viață și tipuri umane cunoscute, dar, de la o vreme, peisajul devine sumbru. E vorba de infernul cotidian, dar și de o urâțenie „de viitor”. Studiul aplicat al nesimțirii echivalează cu o analiză spectrală a „omului nou”. Suntem confruntați cu vecinul (de-alături și din noi înșine), produs al imbecilizării comuniste, dar și al postcomunismului decerebrat, consumator de deșeuri, idolatru al „ratingului”, ignorant euforic, abrutizat de ideologii, mode și pofte.

Cititorul nu va putea clasa riguros ceea ce citește. Nu e nici cercetare psihosociologică, dar nici pură literatură, nici eseu de etică, dar nici simplu capitol de istorie contemporană, nici șarjă comică, dar nici presentiment al apocalipsei. E însă ceva din toate acestea și, mai ales, e performanța unui om de talent, de bun-simț și de bun-gust. Carevasăzică – o specie rară.

N-ar fi exclus ca textul lui Radu Paraschivescu să ajungă și pe mâna vreunui nesimțit. În acest caz, nesimțitului i s-ar oferi șansa să-și revină, la capătul lecturii, în simțiri. Dar nu-mi fac iluzii. Nesimțiții nu prea citesc. Iar când li se pune dinainte o oglindă, ceea ce văd li se pare cool: „viața însăși”, în toată devastatoarea ei inconsistență, în toată dulcea ei promiscuitate.

ANDREI PLEȘU balada lui nesimțilă.

Cotețul1 său e-o atenansă doar în zodiacul fără șansă al nostru… La Kitai, jigodia aceasta-și are nu doar zodia, dar și onoarea – el, godacul – de-a încheia întreg zodiacul.

În apocrifa noastră „zodie a Porcului”, câte-o cimotie

(sau simplă cunoștință) poa' să ne-arate cât de norocoasă e zodia Dumnealui (și-a Scroafei, – c-un iz, în plus, ca al garoafei).

Numai că, pentru a fi demn de-un astfel de benefic semn

(al unui ins din rasa York), se cade-a fi tu însuți porc, cu-o piele cât mai nesubțire care-ți aduce nesimțire.

La ce e nesimțirea bună?

La voiajatul împreună-n mașina-n care se dă buzna, de parcă orișiunde ai urca,-n troleu sau în tramvai, tu circuli tot cu-autobuzna!

Este un mijloc de transport ce-aduce tot mai mult a sport extrem, – pe fondul olfactiv, a toate izurile strânse-n spațiile cele mai restrânse, în care nu poți fi activ, ci doar cobai, – fie că pute a cururi, subsuori, căpute, fie că o telefonie mobilă se-ntretaie,-n haită, cu cinci manele ce se vaită de moarte,-ntr-o babilonie.

La ce mai este bună pelea cum spun persoanele acelea-n a căror minte sonul i nu știu ce are-a ispăși, de-a dispărut cu totul, betul, de el, din ditai alfabetul, fie că cumperi pept din peață, fie că ai perdut în veață, fie că-ți merge ață Featul, fie că ăștia cu-nfeatul de câini ar trebui, și ei, făcuți, cât mai degrabă, pei, fie că ăia de vor pele de câine pentru-a-și face-obele din ea, căciulă sau mănuși, i-ar jupui ca, de pănuși, porumbul. – „Dați-mi-i pă mână și-i termen într-o săptămână!”

Porumbul evocat mai sus dezlănțuie o poftă-n plus de-aer curat și iarbă verde, ca și de micii bine fripți cu-aromitoare erbi și-nfipți în țepe,-ncât nu mai poți perde nici un minut, dând fuga-n spațiul strâmt dintre blocuri, ca nesațiul să ți-l astâmperi cu grătare, luând seama să le faci sub geamul vecinului, care, ca neamul de traistă, strigă tot mai tare la tine, că-l îneacă fumul, al tău și-al altora, în cumul…

Când bulangiului nu-i place cum cântă Nicolae Guță, – tu-i strigi: „La operă, bă, puță, cu tine, – tras la patru ace!”

— Nene Vasile, ia mai zi-mi-o p-aia dă i-o zisăși chiar astă seară, lu-aia cu sâni d-o kilă?

— Fă, taci, că ți-l trimit pe fi-mio la tine și te face pastă dă mici; sau mută-te la vilă!

Ce-mi pasă mie c-ai esamen la nu-ș' ce mă-ta. Eu te-njur căci vreau manele, – nu-s afon ca ăia dă făceau un damen tango, dup-un magnetofon dă-i adormea pă ăi din jur.

Bă, foameo, veața-i un ielastic dă care tragi în chip și fel, plesnindu-i p-unii peste bot; ce dacă,-n jur, îs pungi dă plastic, la iarbă verde e la fel, și-alți câini cu limba de un cot…

La ce mai este bună pielea precum a unei pahiderme de groasă? E că n-ai să semeni cu toate neamurile elea strivibile precum un vierme și care, cică, ți-ar fi semeni.

Ce semeni?… Când tu ești un macho și, din merțană, o faci fleașcă pe blonda din Trabant, pe care o scuipi din mers și-i strigi: „Răgaceo, te-a căcat mă-ta în caleașcă, dă nu poți circula mai tare?”

Sau p-ăla care-i tragi o flegmă când vrea-s dășchiză, în plin soare, geamu-n tramvai și-o babă, cică, precisă ca o apoftegmă2: „E corent, maică, și ne doare urechile!”.

— Ce semeni, Gică?

Ce semeni, Nae?… Poate clone prin gări și vămi autohtone, cu termopane-n rol de sticlă, de după care câte-o riglă de calcul, îți răspunde-n scârbă, ca unei moi urechi de cârpă3, – conform cutărui Decalog

(ălui vechi, cvasianalog, doar că oleacă mai excentric), și care pune-un punct pe i, la punctul 2: „Nu te gândi la ceilalți. Fii, bre4, egocentric.”

Altminteri, nesimțiții fac un soi de Internațională ai cărei membri-s, parcă, gemeni, dar, îndeobște, se prefac că nu sunt din aceeași oală, fi'ndcă nu vor să aibă semeni.

Ce semeni? – când, plecând la băi mai totdeauna cu ai tăi rar singur, – soața-ți, de o zi, e plină de-o tandră gelozie: „Să nu uiți cum urci, dragă,-n tren să-ți scoți pantofii dă teren și să rămâi doar în ciorapii tăi flaușați și albi; iar crapii în saramură, nici pă ei să nu-i servești fără mujdei, mujdeiu-n care-ntingi și cele vreo doișpe proaspete piftele; iar dacă-l iei și p-ăla micu

(care e,-ntreg, leit tăticu'), lasă-l să umble copăcel ba chiar de-a bușilea, și el, că-nțepenește și, în veață, doar cin' să-mpinge iasă-n față.” „A, și să nu uiți, Aurele, maieul ăl cu găurele prin care-o adiere simți, că prinde bine când îți scoți cămașa albă din chiloți și din nădragii ăia strimți.

Și să nu uiți să te-ntorci vineri că e logodna ălor tineri, iar pentru că la noi nu-i loc, vom așeza,-n mai larga casă a scărilor, o lungă masă și vom pofti întregul bloc: să tacă ăi dă pă palier c-atunci când pleci, în marșaler, te-auzi mai rău ca la raliu, – iar cu-ordinea, îl punem șef pă ăl bătrân, pă nenea Ștef, ce-a fost, pă vremuri, caraliu.” „Dă toate numele mi-e silă, zisese tac-su, când cu pleașca cu decrețelu… S-aibe șiansă, io zic să-i zicem Nesimțilă!”

Iar soacră-sa, privind în ceașca cu nechezol, cam dinspre ansă spre stânga (ea nu-i zicea toartă, fi'ndcă știa de la cocoana unde fusese fată-n casă, că se-mbunătățește soarta când ții de ansă chiar o cană, darmite-o franțozească tasă), spunea, pe urmă, cui credea-n ghicitul în cafea și-n dodii dintr-astea: „După ce-o re'ntorc, cu gura-n sus, ce să vedea în ceașcă?… Ale doișpe zodii, – iar ultima era un porc!”

ENVOI.

S-au scris acestea ca-ntr-o sală de așteptare,-n care nesimțirea este abisală și imuabilă ca Iadu' – ca și aceea care ne așteaptă încă-n Ghidul nesimțitului, în care Radu Paraschivescu,-n acest an, se-nfurie, – martor Foarță N.

Șerban.

Ghidul nesimțitului.

Cum să simți un nesimțit.

Rândurile pe care tocmai ați început să le citiți ar fi putut să aibă mai multe nume. Ele s-ar fi putut intitula, bunăoară, Introducere în cunoașterea nesimțitului sau Nesimțitul în trecut și în prezent pe teritoriul patriei noastre. Însă rostul cărții de față nu e să maimuțărească tipăriturile indigeste din anii 1980, nici să răspundă unor așteptări peste măsură de pretențioase. În plus, România nu are contract de exclusivitate cu nesimțirea. Aceasta este globală, dinamică și atentă la schimbările din jur. Ea e percepută peste tot și regretată nicăieri. Firește, nesimțitul român nu seamănă cu cel belgian, azer sau panamez și nu poate fi confundat cu niciunul dintre ei. El are un je ne sais quoi care-l face inimitabil și greu, dacă nu aproape imposibil, de clasificat.

Și mai are ceva nesimțitul român: un decalog de la care nu se abate și un set de convingeri pe care ți-e cu neputință să i le zdruncini. Trăsătura lui definitorie pare, astăzi mai mult ca oricând, ubicuitatea. Cine are tristul privilegiu al vieții în orașele mari nu se mai poate întoarce în loc fără să dea cu nasul de un exponent al categoriei. Iar de la o vreme nici măcar refugiul campestru sau izolarea prin funduri de provincie nu mai garantează izbăvirea. Nesimțitul român este agentul unei molime căreia societatea nu i-a aflat leacul. Și putem spune chiar că, după cum merg lucrurile, e foarte puțin probabil ca laboratoarele vieții publice să descopere un vaccin eficace.

Dicționarele ne pun la dispoziție rama îngustă a unor definiții, lăsându-ne pe noi să facem restul. Terfeloaga explicativă a limbii române așază trei explicații în dreptul termenului „nesimțire”: 1) pierdere a cunoștinței sau leșin; 2) lipsă de bun-simț, purtare a celui nesimțit; 3) răceală, lipsă de sensibilitate. Dintre cele trei accepții, cea care ne interesează este a doua. Potrivit acesteia – și umblând la familia de cuvinte —, nesimțitul este un om „lipsit de bună creștere, de cuviință, de delicatețe”. Confruntată cu adevărul mișcător a ceea ce ne înconjoară, formula degajă un abur patetic și vetust. Nesimțitul de la noi și de pretutindeni nu mai e de mult așa cum îl descriu dicționarele. Pe linia unei sinonimii dictate mai degrabă de palpitul vieții de zi cu zi decât de acribia semantică, nesimțitul e totuna cu bădăranul, mojicul, țopârlanul (însoțit de ruda dumisale apropiată, țoapa), neamul prost, mârlanul sau ghiolbanul. Sunt termeni cu o sonoritate sugestivă, vocabule din care gâlgâie sensuri nete, substantive al căror numitor comun este voluptatea gestului sau a cuvântului nepotrivit.

Rostul acestor termeni? Să ne atragă atenția că nesimțitul e o alcătuire stridentă, cu o uluitoare capacitate de a fi vociferant mereu și de a nu se replia niciodată. El e întotdeauna în apele lui, fără să cunoască stinghereala. Nesimțitul nu roșește, fiindcă e nepregătit genetic pentru o asemenea abatere pigmentară. Mediul lui optim e spațiul public, unde își dă imperturbabil adevărata măsură. Acomodant, niciodată în pană când vine vorba de adecvarea la context, suplu ca o liană și sâcâitor ca sciatica, nesimțitul știe să valorifice toate fisurile prin care se poate furișa în țesutul social. El are știința fructificării insinuante. Nu te cotropește frontal și decisiv, ci te învăluie alunecos, până când îți devine vecin sau îți suflă în ceafă. Nesimțitul se comportă ca un virus cu tabieturi, obsesii și manii. Îi lipsesc, în schimb, simțul măsurii și urbanitatea elementară. Dacă le-ar fi avut, cartea de față n-ar fi fost scrisă.

Trăsăturile principale care compun profilul nesimțitului reies din decalogul care urmează. Ele se verifică în realitatea imediată și pot fi identificate lesne de orice observator. Merită, totuși, să zăbovim în preajma celor două elemente care constituie amprenta identitară a nesimțitului: gesticulația și retorica. Altfel spus, limbajul non-verbal și discursul.

Cum gesticulează nesimțitul.

Limbajul trupului.

Nesimțitul este, din capul locului, adeptul gesticulației luxuriante. Nici n-ar putea fi altfel, fiindcă – e lucru știut – nesimțirea n-a făcut niciodată casă bună cu discreția. Energia debordantă a nesimțitului se regăsește în felul cum se mișcă acesta, în agitația spastică a membrelor, în exuberanța sufocantă a întregului corp. Manualele de fizică din clasa a VI-a de acum treizeci de ani defineau corpul drept „tot ceea ce ocupă loc în spațiu”. Ei bine, corpul nesimțitului se sustrage acestei generalizări nemeritate. Nesimțitul nu ocupă loc în spațiu, ci îl colonizează, îl supune unei năvale neîndurătoare, îl impregnează cu esența lui rezistentă la orice tratament de combatere. El știe că își poate disloca aproapele în doi timpi și trei mișcări, motiv pentru care își îngăduie să trăiască relaxat. Când un nesimțit își propune să te alunge de pe propriul tău teren, sunt rarisime cazurile în care nu reușește. (Iar în aceste cazuri probabil că dă peste un nesimțit de aceeași anvergură.) Gesturile lui sunt, în aceste condiții, un instrument redutabil. Indiferent dacă se șterge la nas, se scobește între dinți, îți povestește un film sau te invită la o bere, nesimțitul te face să devii retractil. Și-atunci din două, una: ori capitulezi resemnat, ori dispari cât poți de repede. În ambele cazuri, victoria e a nesimțitului.

Gesticulația nesimțitului e bogată, gratuită, incomodă și agresivă. Există aici un preaplin coregrafic, o abundență motrice de rău augur. Chiar și atunci când intențiile nesimțitului par în bună regulă, ceva din morișca mâinilor sau în bulbucarea ochilor săi te inhibă și te face să te întrebi pe unde o să scoți cămașa. Expansiv și nestăpânit, nesimțitul e gata să-ți vâre un deget în ochi, să te calce pe bombeu, să te înghesuie și să-ți reducă spațiul vital. Compania lui e solicitantă și obligă la precauții neîntrerupte. Lângă un nesimțit încerci un alt tip de nesiguranță decât lângă un posibil hoț de buzunare, dar ai puține șanse să rămâi același. De cele mai multe ori iritarea în fața lui face loc disconfortului, iar uneori chiar și fricii.

Pe lângă gesticulația ca acompaniament al vorbirii, nesimțitul poate recurge oricând la gesturi definitorii, de sine stătătoare. Încărcătura lor e cu atât mai nocivă cu cât totul are loc în public. Nesimțitul deține arta surprizelor consternante. El se descalță în tren, fumează în locuri unde acest lucru i se interzice în mod explicit, vorbește între replici la teatru, își suge măselele la Ateneu, își pipăie prietena pe întuneric la film, eructează plenar după dejun și se șterge la gură fie cu fața de masă, fie cu mâneca hainei. Toate aceste gesturi denotă nu doar lipsă de educație, ci în primul rând sfidare la adresa celor care i se află întâmplător în preajmă. Cei mai mulți nesimțiți știu că nu au voie să facă anumite lucruri. Dar le fac doar pentru violentarea asistenței, pentru oripilarea ei amuzată. Nesimțitul se hrănește din stinghereala celorlalți și găsește în ea îndemnul de a fi nesimțit și cu alte prilejuri. Așa cum pofta vine mâncând, jubilația nesimțirii sporește cu fiecare gest care iese din normă și-i perplexează pe martori.

Cum vorbește nesimțitul.

Limbaj pur și simplu.

În ceea ce privește retorica nesimțitului, ea nu face decât să-i dubleze gesticulația. Nesimțitul are un fel de-a vorbi sintetizabil în câteva epitete: zgomotos, răstit, grosier, ofensator. Nici un nesimțit autentic nu va folosi surdina. Verbul lui trebuie să fie sonor până la timorare și excesiv până la vertij. Nesimțitul nu coboară spre șoaptă în nici o împrejurare. Nimic nu-l poate convinge să tacă. Și nici să accepte că e nepoliticos să ridice tonul în biserică, la cimitir sau într-un muzeu. Un nesimțit care vorbește încet este o contradicție în termeni. Un aranjament contra naturii. Un compus oximoronic. Un mutant pe care realitatea se va grăbi să-l respingă. Nesimțitul veritabil se exprimă răspicat, întrerupe, confiscă atenția auditoriului, taie macaroana și nu e interesat de punctul de vedere al celorlalți. Contează el și numai el. Orice tentativă de sustragere a aproapelui e sancționată drastic și imediat. Nesimțitul abhoră clipele dubitative, deplânge ifosul patetic al revoltatului de lângă el și militează până în pânzele albe pentru răsteală, ciorovăire sau insultă. El râde la propriile bancuri (majoritatea stupide) și te somează să i te alături. Vorbește fără să filtreze, iar pentru asta așteaptă complimente și admirație. Nu se prezintă niciodată, presupunând că-l cunoști. Este locvace, pisălog și afișează de fiecare dată o deplină indiferență față de ceea ce-l înconjoară.

Paginile care urmează ascund, ce-i drept, o formă de inutilitate, fiind de la un punct încolo o încercare de a-i vinde castraveți grădinarului. În mod normal, personajul principal al acestei cărți și nenumărații lui frați întru atitudini își cunosc bine menirea, arealul și victimele. Nesimțitul român – căci el e totuși blestemul nostru zilnic – este surprins aici în diverse ipostaze și încurajat să nu coboare ștacheta. Tocmai fiindcă avem așteptări enorme de la el, îi suntem aproape cu vorba și cu exemplul. Nu știm dacă va avea sau nu chef să parcurgă acest ghid, pentru simplul motiv că e puțin probabil să afle noutăți. Însă datoria noastră e să-l înarmăm cu cât mai multe trucuri, strategii și instrumente. Poate că de unele a uitat. Poate că altele i se par subevaluate. Poate că se va simți ispitit să se raporteze la modelul furnizat de ghidul nostru și va constata că există totuși, în comportamentul său, amănunte retușabile. În fond, un nesimțit avizat are un impact mult mai puternic asupra semenilor decât unul constrâns la acțiuni empirice. În fine, ca formă supremă de captațio, am ales să ne adresăm nesimțitului tutuindu-l. Alegând armele lui și mutându-ne într-un registru pe care-l stăpânește până la ultima nuanță. În felul ăsta, avem cât de cât șansa unei reacții binevoitoare din parte-i.

Decalogul nesimțitului

1. Fii strident. Luptă cu toate mijloacele împotriva discreției.

2. Nu te gândi la ceilalți. Fii egocentric.

3. Pătrunde pretutindeni. Nu te lăsa marginalizat.

4. Fă prozeliți. O să vezi că nu e foarte greu.

5. Batjocorește lucrurile grave. Practică persiflarea mai ales când nu e cazul.

6. Arată-te opac la argumentele celorlalți. Eventual refuză-le de plano.

7. Caută mereu prim-planul. Încearcă să fii contaminant.

8. Evită să-ți pui întrebări. Drumul tău e unul al certitudinilor.

9. Convinge lumea să se plieze pe setul tău de non-valori. Nu accepta compromisuri.

10. Nu uita că marele tău dușman e bunul-simț. Combate-l cu fiecare gest și cuvânt.

Nesimțitul călător.

În mileniul internautic, globalizant și repezit în care te afli, călătoria și-a pierdut frisonul inițiatic. Așternerea la drum nu mai are aplomb picaresc sau sâmbure de mister. Totul s-a redus la o deplasare eficientă, cu economie de timp și abundență de mijloace. Nimeni nu mai pleacă în direcții incerte, nimeni nu mai caută sensuri pitite în mecanica pașilor. Călătorul de azi e o vietate decisă, care trebuie să ajungă repede din punctul A în punctul B. El are un aer posac, preocupat sau febril, în funcție de agenda zilei. Stilistica voiajului, fie el de plăcere sau de afaceri, a sărăcit metodic, pe măsură ce s-a îmbogățit recuzita tehnică. Autobuzele, trenurile, avioanele și metrourile transportă cohorte de pasageri plecați, vorba lui George Bernard Shaw, „la întâlniri cu ei înșiși, la care se tem să nu întârzie”. Ei bine, de ce să îngădui, tu, nesimțitule, posomoreala ulcerantă a acestor veșnici hoinari? Chiar nu poți face nimic? Ba vezi bine că poți, dacă știi să-ți alegi instrumentele și momentul optim al intervenției.