Mi-e rau la cap ma doare mintea

Noi perle de tranziție

E foarte greu să găsești incompetenți de calitate.

GARFIELD MOTANUL, forumist Evenimentul Zilei

Erori au fost, erori sunt încă ginerii nu știu cum era „pe vremuri", ceilalți poate că au început să uite. Acomodarea cu binele se face iute și așterne o pătură groasă peste cufărul cu amintiri dătătoare de fiori. Acum suntem guralivi, superficiali și veseli. înainte mergeam cu tărtăcuța vârâtă între umeri și mâinile în buzunare, gata să ne facem că nu vedem nimic și că nu auzim mai mult decât vedem. Singura supapă la care umblam era umorul, sub forma lapidară și riscantă a bancului politic („zece ani pentru cine-l spune, cinci pentru cine-ascultă"). Această formă de răzbunare prin hazul de necaz păstra la cote funcționale pulsul unui sistem anemiat și al unei populații în genunchi. Tot ea ne ajuta însă, fără să ne dăm seama, să consfințim renunțarea la pretenții. Era suficient dacă râdeam de Ceaușescu la chefuri și înjuram în gând la cozi. Ne credeam puternici pentru o clipă și uitam cât eram de vulnerabili în rest. Țesutul social slab și vecinătatea amenințătoare a ur(s)sului răsăritean făceau posibilă batjocura, indiferența sau disprețul celor puțini față de cei mulți. Cum ne revanșam? Satirizându-i pe satrapi, luându-le în derâdere obiceiurile, desenând perciuni și cercel de rocker pe icoanele comuniste de pe tablouri sau din manuale.

Și cu asta ajungem la titlul de mai sus. Una dintre ocupațiile favorite ale cârcotașilor subversivi pe cont propriu era schimonosirea cântecelor patriotice difuzate în exces la radio și la televizor. De ce? Fiindcă era singura formă de sancționare a unei realități nedemne: aceea că inflația de refrene patriotarde era ea însăși o sluțire vinovată a ideii de patriotism, căreia îi culegem roadele acum, când termenul ca atare e prăfuit, demonetizat sau în cel mai bun caz suspect. Prin urmare, cine avea un strop de curaj și un dram de umor modifica o literă și obținea un efect. Așa se face că trei dintre șlagărele corale propagate nemilos sub comunism – Pe-al nostru steag e scris unire, Deșteaptă-te, române! și Eroi au fost, eroi sunt încă – au beneficiat de o carieră alternativă în undergroundul autohton prin variantele Pe-al nostru steag e scris uimire, Descurcă-te, române! și Erori au fost, erori sunt încă.

Ultimul dintre aceste titluri își păstrează, din nefericire, actualitatea. Termenul lui de garanție nu va expira pentru simplul motiv că limba română, schingiuită temeinic, aproape cu sistem, de comuniști este supusă în continuare la cazne grele. Astăzi parcă mai mult ca ieri se vorbește zgomotos, prost și anapoda. Fraza bezmetică, anacolutul violent, calchierea dizgrațioasă au un grad de incidență îngrijorător. Grija pentru nuanță a dispărut, sufocată de cele două discipline la care România deține toate titlurile posibile: aflatul în treabă și datul cu părerea. Cât de antipatriotică este atitudinea asta foarte puțini pricep, iar erori au fost, erori sunt încă vocea lor se aude stins, ca suspinul unui bolnav bătrân și blazat.

A fost așa dintotdeauna? Au existat mereu inepții antologabile? Sunt vinovate vremurile trecute pentru deriva discursului prezent? Da, categoric. Țin minte, bunăoară, cât de ocupat eram cu trei decenii în urmă, când consemnam pe ascuns zeci de perle ale profesorilor mei din liceu. Recolta era fabuloasă, cu atât mai mult cu cât ogorul se întindea pe suprafața unui liceu de filologie-istorie, unde te-ai fi așteptat să existe, mai ales la catedră, o comandă excelentă a limbii române. Ei bine, n-a fost așa. Chicotind cu nasul înfundat în mâneca vestonului și pitit în spatele unui coleg corpolent, am aflat atunci lucruri mărețe. De pildă, la geografie am fost anunțat că „La Turnu-Severin a fost construit un pod de către Apolodor din Damasc, al cărui picior se vede și astăzi". La română aveam parte de subtilități diafane, mai ales când venea vorba de analizarea unor poezii de pe lista lecturilor obligatorii. „Din poemul Plumb se desprinde ideea că mortul era singur în coșciug", m-a informat cu un aer doct profesoara de română, punând bazele unei misterioase hermeneutici a solitudinii funerare. Nici orele de pregătire a tineretului pentru apărarea patriei (da, da, iubiți cvadragenari, vechiul PTAP, if memory serves) nu erau scutite de năstrușnicii ambalate sub forma panseului grav. Un ins uscățiv și inclement ne-a adus la cunoștință, într-un moment de apoteoză cerebrală, că „premilitara e inima prin care națiunea respiră, se mișcă și acționează". Și câte și mai câte.

Nu e de mirare, așadar, că destui elevi au deprins de la profesori ușurința de-a rosti enormități. Când mi-a venit rândul să predau discipline umaniste la o școală de provincie, suflul exploziei inepțiale m-a izbit în față. O privire diagonală pe câteva extemporale mi-a prilejuit reîntâlnirea cu exprimarea trășcălie, nesupravegheată, unde nexul cauzal e necunoscut, iar grija pentru mesaj lipsește. De exemplu, un elev a glosat ambițios pe marginea „Scrisorii lui Nea Goe Basarab", un altul a explicat că „O scrisoare de la Muselim Selo n-a fost scrisă de Muselim Selo, cum s-ar crede din tidu, ci de căprarul Nicolae, care era mort", iar un al treilea a stabilit că „Dingo este un câine mare, de prerie, care dezgroapă cadavre și le mănâncă de vii". Predarea ștafetei se făcuse fără șovăiri sau poticneli. Acuratețea? Un moft. Pedanteria? O năzbâtie desuetă. Respectul pentru cuvânt? O utopie vinovată.

Așa stând lucrurile, deriva discursului public din ziua de azi se prezintă însoțită de explicații. O țară unde lumea vorbește șleampăt nu se poate comporta coerent. Un loc în care televiziunea pune în circulație gângavi revanșarzi, peltici mintal, păpuși decerebrate și atleți ai uitatului pe gaura cheii pierde statornic șansa revirimentului. O populație care crede că autocenzura verbală și cenzura ideologică sunt sinonime pune limba română în imposibilitatea de-a se apăra. O lume lipsită de proprietatea termenilor, dar capabilă să vorbească în clișee de la răsăritul la apusul soarelui împinge româna într-un subsol igrasios, fetid erori au fost, erori sunt încă și cotropit de beznă. La fel de important, preocuparea obsesivă pentru confiscarea microfonului și pentru instalarea în prim-plan are consecințe tragicomice. România este de o bună bucată de vreme un spațiu în care criteriul reprezentativității e neglijat metodic, ceea ce face posibilă ivirea unei pletore de vietăți bucuroase să funcționeze doar pe linia minimei rezistențe.

Această formă de tristețe în fața limbii române sub asediu m-a împins să produc, la sfârșitul anului trecut, antologia de perle Fie-nie tranziția ușoară. Cartea a avut un merit (a pus sub ochii publicului un tablou al imposturii vociferante), dar și o carență: a fost depășită din chiar clipa publicării. Cantitatea de aiureli, bazaconii, tâmpenii pompoase, enunțuri delirante și gafe răscolitoare era mult prea mare pentru a încăpea, fie și după o selecție la sânge, într-un singur volum. In plus, falangele de războinici împotriva limbii își schimbă rândurile. Apar figuri proaspete, pe care mass-media le preia rapid și le exploatează sârguincios. Așa s-a născut Mi-e rău la cap, mă doare mintea, o nouă radiografie din citate a beteșugurilor care surpă discursul public din România. Faptul că antologia apare într-o colecție de carte comică („Râsul lumii") nu diluează în nici un fel gravitatea fenomenului. Cum mă număr printre cei cărora le place să vorbească pe un ton glumeț despre lucruri neliniștitoare, am convingerea că Mi-e rău la cap, mă doare mintea va avea impactul dorit, fie și în cadrul unei colecții rezervate (cel puțin teoretic) cărților de vacanță, care întrețin buna dispoziție și ajută la netezirea cutelor de pe frunte.

Cine va avea curiozitatea de-a întocmi clasamente ale rostitorilor de prostii din cele două volume va descoperi un premiant aflat la mare distanță de contracandidați. El se numește, previzibil, Gigi Becali. Unde îl găsim? In aproape toate secțiunile cărții (lipsește din categoria „Muzică și texte muzicale", dar nu e timpul trecut), de la afaceri la politică, de la sănătate la familie și de la filosofie la sport. A cui e vina? Iată o întrebare cu răspuns plătit. Televiziunea și ziarele ne învață de ceva vreme că ubicuitatea nu mai e privilegiul zeilor. Fascinația pentru grotesc și garanția circului au curbat spinarea nici așa foarte dreaptă a propagatorilor de știri (și mai ales de non-știri), silindu-i să se înființeze prompt ori de câte ori împăratul urdei avea ceva de comunicat națiunii. Căci acul ratingului trebuie să zvâcnească nervos, iar indicii de audiență să îngăduie perpetuarea farsei. Ca ultimă picanterie, trebuie spus că, de la un timp încoace, nu Gigi Becali se deplasează de-a lungul și de-a latul televiziunilor sau țării, ci țara orbitează vesel în jurul lui Gigi Becali. Unde? Cum unde? La palat, vezi bine. La început de mileniu, într-o republică în care figurile monarhiei fac operă de decor, totul se petrece „la palat", unde țarul cașului și al cash-ului semnează transferuri de fotbaliști, visează la o țară ca soarele sfânt de pe cer, driblează Fiscul (și o declară public), împarte bani cerșetorilor, declară război hahalerelor, papagalilor sau zdrențelor și-i ridică la rangul de erori au fost, erori sunt încă războinici pe țuțerii prosternați bovin, cu buzunarul în așteptare și conștiința gata de închiriere.

Dacă vreți exemple ale discursului becaliot, iată câteva: „Voi cumpăra pentru Steaua un avion de șaisprezece milioane de euro, care va avea siglă cu Sfântul Gheorghe." Mai doriți? Mai avem. Iată: „Numai oamenii de stânga divorțează." Sau: „Dumnezeu ne-a lăsat care mai lung, care mai scurt." Sau: „Când o să vadă diavolul că deviza mea e «In slujba crucii și a neamului românesc», o să dea din colț în colț și-o să dea de dracu'." Sau, în fine: „Cine nu va respecta arma dreptății, atunci sabia dreptății îi va lua capul."

Dar cine insistă pe Gigi Becali nedreptățește alți cotizanți notorii. Cu toții domni și doamne, oameni bine, care vor statut, respect și recunoștință pentru șansa providențială de-a le fi contemporani. Ei se numesc, într-o ordine aleatorie, Marian Vanghelie („Opriți grătarele, vorbește domnul Geoană!"), Oana Zăvoranu („Deranjează pe cineva tatuajele și silicoanele mele, sau fiindcă aveți un pix și-o foaie vă faceți toate meandrele?"), Irinel Columbeanu („E foarte greu să faci televiziune și să naști în același timp"), Călin Popescu-Tăriceanu („Eu nu prea mă pricep la sintagma frazei"), Mircea Badea („Avem dreptul să nu ni se mai pară nici o diferență între nimeni și nimeni"), Ionela Prodan („Când țin microfonul în mână, îl am pe Dumnezeu deasupra capului"), Corneliu Vădim Tudor („Am solicitat ieri ONU să scoată în afara legii NATO"), Mircea IonescuQuintus („Această aproape unanimitate nu se datorește faptului că ați fost singurul candidat"), Mircea Geoană („Uitați-vă la sutele de mii de membri PSD care se uită la noi la televizor"), George Pruteanu („Am trecut pe la mai multe partide din consecvență"), Cornel Dinu („Comunismul a fost o formă de așezare optativă a societății"), Mioara Mantale („Ne dorim ca pe listele pentru alegeri să existe un număr cât mai mic de decedați"), Theodor Stolojan („Eu nu pot oferi garanția că nu mă pot îmbolnăvi din nou"), Mădălin Voicu („Nu știu dacă putem incumba toate aceste lucruri în același ambalaj"), Vasile Turcu („Domnul profesor Rednic a intrat deja în eforia meciului cu Beșiktaș") și mulți, nepermis de mulți alții.

Concluzia e simplă și de neocolit: Erori au fost, erori sunt încă.

R. P administrație,

În afaceri, finanțe.

Noi ne lăsăm din când în când aburiți, că așa este și bine să facă o bancă centrală. Și nu intrăm în dialoguri din astea contendente cu nimeni.

MUGUR ISĂRESCU.

Sunt atât de nervos și de supărat, că nu vorbesc decât administrativ.

MARIAN VANGHELIE.

Ar fi ideal să ajungem la nivelul de buton.

VIRGIL RAMBA.

Atunci când ne-am gândit să privatizăm SIDEX-ul, l-am întrebat pe Dumnezeu și El a spus că facem bine.

P. S. CASSIAN.

Populația unor țări precum Trinidad-Tobago, unde nivelul corupției este egal cu al României, o duce mult mai bine decât noi în ceea ce privește încălzirea, primind-o direct de la soare.

MARIUS MARINESCU.

Anul trecut sunt mai mulți bani decât anul viitor.

MIHAIL HÂRDĂU.

Această asociație a noastră are scopuri asociate.

NIKITA.

Monopolul privat e mai al dracului decât monopolul de stat.

ION ILIESCU.

Este limpede că ne mișcăm de la o epocă de reglementări (Basel I) la o altă eră a reglementărilor (Basel II).

MUGUR ISĂRESCU.

Chiliman cu mine a început demolările, cu mine le-a terminat. Unde mai pui că am fost singurul demolat.

DUMITRU DRAGOMIR.

Și eu m-am mirat de declarația mea de avere.

VALERIU STERIU.

Nu voi tolera nici o fraudă din fondurile europene, indiferent de valoarea prejudecății.

CALIN POPESCU-TĂRICEANU administrație, afaceri, finanțe.

Dacă n-ai bani, miroși a prost.

GIGI BECALI.

Aveam prevăzute, pentru anul 2003, trei miliarde pentru deszăpezire. Dar a nins de zece miliarde.

MARIAN OPRIȘAN Investiția pe butoane e foarte mare.

VIRGIL RAMBA.

La nivelul ARBAT-ului sunt constatate, de către ARBAT, anumite neconformități care nu sunt duse până la capăt.

ADRIEAN VIDEANU.

Apariția compensațiilor decompensează așa-zisa simplificare.

ION ILIESCU.

Nu este relevante controalele pe Griro cu numerele mele de telefon.

DAN VOICULESCU.

Audi-ul cumpărat de minister este o achiziție, la fel ca mătura, la fel ca fărașul.

MIHAIL HÂRDĂU mi-e rău la cap, mă doare mintea.

Voi cumpăra pentru Steaua un avion de șaisprezece milioane de euro, care va avea siglă cu Sfântul Gheorghe.

GIGI BECALI.

Bunicii mei au venit în această țară prin anii 1920, așa că eu sunt o investiție străină în România.

VARUJAN VOSGANIAN.

Cred că trebuie eliminate pierderile din minerit, iar statul să le acorde mai departe subvenții.

DORU GAIȚĂ.

Totul nu se transformă la bani.

GHEORGHE HAGI.

Restul de pani pentru minister vor veni de la Dumnezeu, cred, sau ide la bugetul național, în tranșe.

ION CARAMITRU.

Tocmai am fost la Muntele Athos și am mai dat un milion și o sută de mii de euro, ca să refac relația dintre români și Dumnezeu.

GIGI BECALI administrație, afaceri, finanțe.

Sunteți un primar al Bucureștiului care vă obligă planul urbanistic general să țineți cont de el.

MARIAN VANGHELIE.

Dacă nu ai dușmani, ești ca banca fără bani.

ADRIAN COPILUL MINUNE încă nu am stabilit care va fi contribuția fiecărui cetățean la diminuarea contribuțiilor.

VARUJAN VOSGANIAN.

Asta-i visul vieții mele, să cumpăr și să vând bani. M-ați înțeles? Asta-i visul vieții mele.

GIGI BECALI.

Bordurile de douăzeci de milioane de euro pe mine nu m-a convins.

MARIAN VANGHELIE.

Contează mai puțin hârtiile. Știți cum e, omul se îndoaie la bani și la femei. La mine nu e cazul la femei.

SORIN CÂRȚU.

Acest curent datează încă de pe vremea lui Swift, creatorul nemuritoarelor personaje Gargantua și Pan tagmei.

CORNELIU VĂDIM TUDOR.

Limbajul poetic uneori ne mântuie de asperități.

ANA DICULESCU-ȘOVA.

Toată averea mea va fi folosită pentru a face un gard cultural și spiritual în jurul României.

GIGI BEGALI.

N-aș refuza, în ultimă instanță, nici funcția de ministru al Culturii.

OANA ZĂVORANU.

Orice poate să fie obiect din China.

ADRIAN NĂSTASE.

Recitesc prea des, chiar din tradiția ei occidentală continuă, și nu cu întreruperi din seisme istorice ca la noi, că aceasta presupune ascunderea sofisticată a adevărului și capacitatea de-a manevra și de-a te folosi de. așa-zisa artă (!) a compromisului.

CORNEL DINU în această carte a mea sunt două personaje: unul sunt eu, adică Laura Andreșan, care fac ce fac și mă comport, iar celălalt e viața mea.

LAURA ANDREȘAN în această publicație am niște editoriale pe care le scriu.

CRISTIAN CHIVU îi spunem „La mulți ani" maestrului Radu Beligan, căci Tache, Ianke și Cadâr poartă o parte și din vina lui.

SORIN GANCIU.

Trec rânduri-rânduri muncitorii Să ia pomeni compensatorii.

CORNELIU VADIM TUDOR – Distihuri.

Am auzit niște băieți simpatici aseară, pe la televizor, și îi trimit să se ducă dracu' la muncă sau să citească câteva almanahe, să vadă exact ce înseamnă și ce poate să cuprindă.....