Moartea unui ziarist

Sunt necesare câteva precizări. Motivele care m-au determinat să scriu această carte au dispărut, chiar în cursul anului 2003, când am început-o. Revenind asupra ei, după șase ani, am constat că ezitările mele, bâjbâielile în privința modului de abordare, îi adaugă o dimensiune în plus. Inspirată de moartea lui Dumitru Ținu, cartea s-a transformat, pe măsură ce o scriam, dintr-o anchetă relatată sub formă de jurnal – în ficțiune curată. Am lăsat-o exact așa cum am scris-o atunci, fără nici un fel de intervenție. Aș vrea să mai precizez că multe nume, întâlnite în prima parte a ficțiunii, sunt reale. Ele n-au legătură cu faptele relatate, chiar dacă unele dintre acestea s-au întâmplat – în alt moment, însă, și cu alte personaje. Aș mai mărturisi că există în această carte și câteva experiențe personale, intime (derulate, evident, în cu totul alt context), pe care i le-am „cedat” personajului, în intenția de a face ficțiunea cât mai plauzibilă. Dacă am reușit sau nu – sau ce și cât am reușit – asta nu mai depinde de judecata mea.

O parte din această carte va fi publicată în serial, în „paginile” acestui site.

I.

Această carte s-a născut dintr-o frustrare personală. Pe data de 4 februarie 2003, seara, m-am întâlnit cu Ioan Cărmăzan, regizorul, la Pizza Perfect, undeva pe Bulevardul 1 Mai (Ion Mihalache, cum îi zice acum). Cu câteva zile în urmă, publicasem în „Național” un fragment dintr-o carte a sa, „Roșu, galben și albastru”, și voiam să-i dau ziarul pe care el, nefiind în țară în perioada aceea, nu-l citise. Mai eram la masă cu un prieten al său, cineast, soția și unul dintre cei trei băieți.

După câteva comentarii pe marginea articolului, Nuțu (așa îi spun prietenii lui Cărmăzan) a adus vorba de scenarii și de câteva proiecte ale sale.

„Ce tot umbli după idei de scenariu, Nuțule, ai un scenariu în fața ta, trăiești în mijlocul lui, e senzațional, e incredibil și tu îl cauți aiurea.” „Ce vrei să spui?” – m-a întrebat.

„Ținu. A murit un ziarist foarte cunoscut, a lăsat în urma lui un scandal uriaș, moștenitorii se bat pe avere, presa toacă zilnic cazul… Tu nu citești ziarele?” „Ba da, am citit ceva, dar n-am știut că-i așa mare scandalul… Am fost plecat la Rotterdam… Spune-mi tu.”

Și i-am spus. I-am spus de moartea ciudată a lui Dumitru Ținu, în dimineața primei zile a anului, de apariția, la zece zile de la înmormântarea să, a unei alte familii, neoficiale, o femeie și un copil, alături de care directorul ziarului „Adevărul” trăise, timp de 17 ani, o viață dublă, de revendicarea drepturilor de moștenitor ale lui Andrei Iucinu, fiul său prezumtiv. Apoi de lupta între moștenitori, Ana Maria Ținu și mama ei, Tamara, pe de o parte, și familia neoficială Iucinu, Emilia și fiul ei, Andrei… Apoi de cele două morminte, cel de la Breaza, unde familia oficială l-a înmormântat pe Dumitru Ținu, și mormântul gol de la Băneasa, cumpărat chiar de ziarist, în timpul vieții. Apoi de suspiciunile legate de implicarea lui Ținu în afacerile lumii interlope, de inadvertențele variantei oficiale ale morții lui, de apariția și dispariția unor probe și martori… I-am mai spus de concluziile, sau mai bine zis perspectivele deschise de o altă investigație, făcută pe cont propriu, de o bună prietenă, ziaristă, cu complicitatea mea.

„Senzațional…!” – a exclamat Nuțu. „Faza cu cele două morminte e senzațională! Mâine mă duc să vorbesc cu „moșu'„„. „Moșu'„ era Sergiu Nicolaescu. Mă incita ideea de a declanșa producția unui film care avea toate șansele să fie un mare succes de casă.

Credeam foarte tare într-o asemenea perspectivă, dar nu știam cât îl va ține entuziasmul pe Cărmăzan. În seara zilei următoare, miercuri, 5 februarie, l-am sunat din nou. „Ai vorbit cu moșu?

— Da, îi dăm drumu'. Eu o să fiu regizorul, iar Nicolaescu și Petre Năstase producători.”

A doua zi i-am luat un interviu lui Cărmăzan. Vineri, 7 februarie, a apărut în „Național” articolul „Regizorul Ioan Cărmăzan va face un film despre viața lui Ținu”. Pe la prânz, l-am sunat pe Cărmăzan pe mobil. „Nu e Nuțu, mi-a răspuns o voce repezită. Sunt Fănuș Neagu, secretara lui.” Am început să râd și m-am prezentat. „Bă – s-a răstit prietenește la mine scriitorul – o să faceți voi filmul ăsta când o zbura porcu' care nu s-a născut încă. Păi credeți voi că vă lasă ăștia să-l faceți?

— Care ăștia, maestre?

— Păi tu pe ce lume trăiești?

— Într-o lume incoloră, că n-am culoare politică.

— Atunci, din ce trăiești?

— Da' dumneavoastră din ce trăiți?

— Eu trăiesc din prestigiu, dar am 70 de ani… Uite, ți-l dau pe pe Cărmăzan„… Nuțu avea vocea răgușită ca după o probă de fond. „Ce mi-ai făcut, nebunule? Au venit ăștia cu televiziunile peste mine…

— Ce ți-am făcut? Te-am făcut celebru, Nuțule, asta ți-am făcut”…

Așa a apărut ideea filmului „Blândul domn Ținu”, sau „Blândul dom Dinu”, sau cum s-o numi el, și așa a început promovarea lui. Trei zile la rând Ioan Cărmăzan a dat interviuri și declarații pe posturile de televiziune. Cât privește finalizarea acestui proiect, poate că avea dreptate Fănuș Neagu. Nu este exclus ca cineva, „ăștia” adică, să încerce să oprească filmările. Acesta a fost motivul preliminar al hotărârii de a scrie această carte.

Motivul decisiv a fost însă altul, mult mai personal, acea frustrare de care spuneam. După „show-urile” din presă și de la televiziune, Cărmăzan a plecat la Strassbourg. Când s-a întors, l-am rugat să-mi dea niște detalii despre scenariu, ca să public. Mi-a spus că are niște probleme dar că mă sună el, imediat ce le rezolvă, ca să vorbim în liniște. După câteva zile, rezumatul scenariului a apărut în alt ziar decât cel la care lucrez. Am avut sentimentul că mi-a furat cineva o amintire.

II.

Habar n-am cum să încep. Și cum să abordez subiectul. Aș putea să fac o telenovelă. Mi-e foarte la îndemână, iar cazul are toate datele. Pe de altă parte, complicațiile și implicațiile dezvăluirilor de după moartea lui Dumitru Ținu sunt mult prea grave ca să le limitez la o simplă poveste a unei vieți duplicitare… Sau „triplicitare”, după unele informații. Doamnă G., buna mea prietenă, mi-a spus, pe un ton de prietenească amenințare: „Să nu te prind că faci vreo „tragedie cu patru personaje„, că nu mai vorbesc cu tine. Fă o carte pentru oameni deștepți, ce Dumnezeu…! Poți”. Asta-mi mai lipsea, o responsabilitate în plus. Adică, să n-o dezamăgesc pe doamnă G., care voia de la mine un fel de „Cu sânge rece” al lui Truman Capote. Să fiu, cu alte cuvinte, la înălțimea subiectului, dar să fie și o carte de succes. Da, dar eu lucrez contra cronometru. Cartea trebuie să fie scrisă într-o lună, așa a cerut editorul…

O să fac cum mă taie capul și cum mă duce inspirația. În acest moment, gândesc să fac o compilație după tot ce s-a scris în presă, din clipa morții lui Dumitru Ținu, până în această clipă și în clipele care vor urma. Căci e de presupus că, în timp ce lucrez, vor apărea elemente noi. Trag nădejde că finalul cărții va pică pe un moment mort, ca să aibă timp să fie tipărită și să nu devină inactuală prin cine știe ce „bombă” apărută înainte de momentul lansării…

Doamnă G. făcuse aluzie la articolul meu „O tragedie cu patru personaje”, apărut pe 15 ianuarie în „Național”. Nu-i plăcuse. Ca atare, voi începe cu un fragment chiar din acest text…

O TRAGEDIE CU PATRU PERSONAJE

„Moartea tragică a ziaristului, devenit, prin dispariție, personaj de roman, i-a transformat biografia în spectacol public. A fost voia destinului. Un destin care continuă postum și va continua încă multă vreme, până la o nouă dispută între moștenitori, eventual pentru drepturile de autor la un viitor scenariu de film. Moartea gazetarului, survenită brusc, printr-un stupid accident de mașină, a punctat finalul unei tragedii cu patru personaje: Dumitru Ținu, Tamara Ținu – soția lui, Ana-Maria Ținu – fiica legitimă, și Emilia Iucinu. Nu îl includem în ecuație pe Andrei, pentru că este prea tânăr pentru a realiza dimensiunile conflictului în care este, deocamdată, doar corpul delict. Vom încerca să prezentăm, într-o percepție sumară, personajele principale ale acestui reality-show tragic, cu un bărbat și trei femei, condamnați la conviețuire și promiscuitate, „până când moartea îi va despărți”. Până când moartea i-a despărțit, de fapt. Moartea lui Dumitru Ținu.

Tamara Ținu. Văduva oficială a ziaristului este, aparent, marea victimă a jocului dublu al acestuia. După ce, timp de 20 de ani, a îndurat cu stoicism umilința de a-și împărți soțul cu altă femeie, în speranța (presupunem) că într-o zi acesta se va aduna de pe drumuri și se va întoarce definitiv acasă, după ce speranța i-a fost iremediabil spulberată de apariția unui copil nelegitim al soțului ei legitim, iată că moartea neașteptată a acestuia îi distruge și ultima miză, ultima justificare a umilințelor ei: averea defunctului care e pe cale de a fi împărțită cu Andrei Iucinu. Nu se știe aproape nimic despre Tamara Ținu. Doar că e rusoaică și că, în tinerețe, iubea petrecerile mondene, spre deosebire de soțul ei, care era un singuratic. Tamara Ținu nu vorbește cu nimeni, decât prin intermediul avocaților. Nu se știe, deci, în ce măsură a fost doar o victimă a soțului ei. Nu se știe dacă nu cumva a fost chiar cauza acelei duplicități. Iar Dumitru Ținu nu era omul care să se plângă cuiva despre nefericirea și eșecurile lui din viața de cuplu. Așa că, până una-alta, lucrurile rămân învăluite în mister. Cert este că, într-o zi, el a părăsit-o pe Tamara. Nu definitiv și, mai ales, nu oficial. Și-a găsit, pur și simplu, refugiul în brațele altei femei. Refugiu pe care, probabil, soția, din motive numai de ea știute, l-a tolerat o vreme. Numai că aventura soțului s-a transformat, dintr-o defulare tipic masculină (bărbații își „îngroapă” întotdeauna eșecurile în trupul unei femei), într-o relație serioasă și de lungă durată. Este de presupus că, în acel moment, Tamara a declanșat războiul. Era însă prea târziu. Al doilea cămin al lui Dumitru Ținu devenise o certitudine ireversibilă… Au urmat probabil scene de gelozie, crize de nervi, amenințări, șantaje. Acestea n-au făcut însă decât să adâncească prăpastia dintre ea și soțul ei. Între timp, s-a născut Andrei. Nu se știe când a luat cunoștință Tamara de această nouă lovitură pentru ea. Nu se știe nici când, cum și de ce au ajuns la un consens al tăcerii și promiscuității. Cine a șantajat, pe cine. În orice caz, ne este greu să credem că situația a fost acceptată ca un menage a trois surâzător și festiv, ca în filmele de serie X. Au fost nopți de singurătate și insomnie bezmetică, în care Tamara a plâns, a strâns din dinți și a acumulat în suflet mormane de ură. Poate de multe ori și-a blestemat cu disperare soțul. Într-o zi, pe 1 ianuarie 2003, blestemele ei s-au împlinit.

Ana-Maria Ținu. Fiica legitimă a lui Dumitru Ținu este, în acest context, personajul cel mai misterios. Nu se știe care au fost relațiile cu tatăl ei. Poate că era singura care-i înțelegea drama (se știe că fetele sunt mai atașate de tatăl lor), poate că era singura care percepea, în toată grozăvia ei, presiunea acelei insuportabile dublicități din care Dumitru Ținu nu reușea să mai scape. Poate că i-a fost chiar confesor. Din scrisoarea deschisă, publicată recent de Andrei Iucinu (prin mijlocirea lui Sergiu Andon), reiese că Dumitru Ținu i-ar fi spus fiului său că, dacă i se va întâmpla ceva (acum știm ce însemna acel „ceva”), să ia legătura cu Ana-Maria, sora lui vitregă, pentru că ea știe despre ce este vorba… Înțelegem de aici că între tată și fiică a existat o punte de comunicare și că Ana-Maria consimțise la unele îndatoriri față de fratele ei… E posibil însă ca Ana-Maria Ținu să fie, în această dispută meschină asupra averii tatălui ei, de partea mamei, alături de care și-a petrecut cea mai mare parte a timpului. Dar, până una-alta, ea este deținătoarea „potului” câștigător, în calitate de unic moștenitor al defunctului Dumitru Ținu. Va avea Ana-Maria puterea de a rezista tentației unei averi imense? Va putea ea să-și depășească propria condiție, împărțind moștenirea cu fratele nelegitim? Rămâne de văzut cât de mult l-a iubit pe Dumitru Ținu și în ce măsură îi va respecta dorința. Averea pe care Ana-Maria o deține de drept, în acest moment, este amețitoare. Ea ar putea lua mințile chiar și unui înțelept.

Emilia Iucinu. Nu putem să-i spunem amantă. Relația ei cu Dumitru Ținu are aproape toate coordonatele unei căsnicii veritabile, mai puțin oficializarea ei și recunoașterea paternității copilului lor. Probabil, la început, a fost aventura salvatoare a lui Dumitru Ținu, analgezicul unei dureri înăbușite. A urmat, posibil, o pasiune devastatoare din care a rezultat un copil frumos, un băiat. Singurul băiat al lui Dumitru Ținu și singurul copil pe care, dacă e să dăm crezare avocatului, Emilia putea să-l aducă pe lume.