Gradinarul spaniol

1

Călătoria cu trenul de noapte de la Paris fusese extrem de obositoare. O întârziere exasperantă la nodul de cale ferată din Port Bou, la frontiera spaniolă, îi făcuse să piardă patruzeci de minute și, din cauza hamalului care abia se mișca, rataseră legătura de dimineață la Barcelona. Acum, spre ora cinci după-amiază, când aproape că se târau pe calea ferată către destinația lor de pe Costa Brava, erau obosiți și neprimeniți din cauza călătoriei lungi. Problemele create de oameni sau de mașini îl iritau în permanență pe consul, așa că nu era într-una din cele mai bune dispoziții ale sale. Așezat, cu spatele drept, în colțul lui, se uita încruntat și în același timp îngrijorat la fiul său care, înghesuit pe bancheta de lemn din fața lui, în vagonul lung și plin de praf, în care pluteau mirosuri de usturoi și grajd, îi arunca din când în când câte o privire timidă. Și, pentru a treia oară în ultima oră, îl întrebă:

— Ți-e bine, Nicholas?

— Destul de bine, tată.

După o ultimă opintire, locomotiva trecu de o curbă bruscă și, cu un șuierat puternic, opri în halta pustie a localității San Jorge. Lăsând jos covorul și cele două valize, consulul îl luă pe Nicholas de mână și cei doi coborâră pe peron, o bandă de asfalt acoperită cu un strat gros de praf roșu, mărginită de un șir de palmieri mici și atât de răvășiți de vânt că păreau niște cai deșelați. La început se încruntă pentru că se gândi că nu erau așteptați de nimeni, dar în clipa următoare privirea i se limpezi. Un tânăr îmbrăcat într-un costum îngrijit din in, intrat puțin la apă de la spălat, cu papion și pălărie galbenă de pai stătea la intrare lângă un automobil gri care avea un minuscul steag al Statelor Unite lângă radiator. La vederea celor doi pasageri veni grăbit spre ei, urmat de șofer.

— Domnul Harrington Brande? Mă bucur să vă cunosc, domnule. V-am așteptat și la trenul de dimineață. Eu sunt Alvin Burton, de la birou. Se întoarse spre șofer, un tip mic și îndesat cu ten măsliniu și figură de spaniol, care era îmbrăcat cu o haină neagră, blugi și pantofi cu vârful ascuțit. Vrei, te rog, să iei bagajele, Garcia?!

Mașina decapotabilă, remarcă Brande, a cărui iritare scăzuse, era un impunător Pierce-Arrow, cu aripile lustruite, cauciucuri bicolore și huse proaspăt spălate. Rămase deoparte cât timp fură transportate bagajele. Era înalt, cu o privire pătrunzătoare, o față lungă cu riduri în jurul gurii și avea un aer de demnitate detașată, pe care-l afișa în relație cu subordonații.

— Sper că vă veți simți bine la reședința dumneavoastră, domnule, spuse Alvin. Domnul Tenney și-a luat și personalul cu el când a plecat. Dar mi-am dat silința să angajez un cuplu de treabă. Garcia, șoferul-valet, continuă el pe un ton scăzut, are referințe excepționale… și Magdalena, soția lui, este o bucătăreasă desăvârșită.

Harrington Brande dădu din cap.

— Suntem gata?

— Da, domnule, confirmă Alvin.

Se urcară în mașină. După ce plecară, noul consul își aținti privirea dincolo de geam, asupra orașului, continuând să-l țină de mână protector pe fiul său. Poate că nu era, se gândi el cu o urmă de speranță, un loc atât de detestabil pe cât se temuse. Abstracție făcând de aerul proaspăt, râul de-a lungul căruia șerpuia șoseaua era mărginit de o fâșie de nisip curat, iar între stâlpii de curent electric de pe esplanadă fuseseră plantate ici-colo, tufe de acacia. În Plaza[1], lângă fântâna arteziană se vedea un chioșc de fanfară și în fața lui câteva figuri negre de bătrâni care citeau La Gaceta. Un autobuz antic își descărcă pasagerii chiar acolo animând atmosfera. De partea opusă inevitabilei biserici, cu stucatură roz, care avea două cupole gemene ca niște sâni împungând aerul cu sfârcurile și pe care stătea o cruce veche, se aflau unul sau două magazine mici, o cafenea, El Chantaco, cu un parasolar albastru cu alb, care părea acceptabilă și mai jos pe Calle[2] lângă port, se găsea o clădire comercială solidă unde, îi spuse Burton în șoaptă, își aveau sediul birourile consulatului.

Ceva mai aproape nu putu să nu observe docurile, acolo unde avea să se desfășoare mare parte a activității sale, și aspectul lor infect – de fapt păreau pe jumătate moarte; dacă i-ar fi cerut cineva părerea ar fi spus că nu aveau loc prea multe activități acolo, în afară de un mic comerț cu îngrășăminte, plută, ulei de măsline și oțet de Tarragona. Două bărci de pescuit stăteau la ancoră alături de un vas de transport, ruginit, din care, ajutați de trei măgăruși, câțiva marinari descărcau butoaie. Și din nou se simți cuprins de amărăciune, lucru care dădu chipului său o tentă de duritate. De ce, oare de ce, după cincisprezece ani de muncă plină de devotament, în Europa, fusese trimis în această fundătură, un om cu talentul și personalitatea sa, care, nu de mult, își câștigase dreptul la un rang înalt pe treapta ierarhică, la Paris, Roma sau Londra? După ultimele optsprezece luni petrecute în mlaștinile din Normandia, sperase că următoarea mutare avea să-i aducă ceea ce merita. Și apoi… San Jorge… chiar mai rău era că predecesorul său aici, Tenney, care avea o vechime mai mică în serviciu decât el, cu trei, fusese promovat prim-consul la Madrid, sub conducerea lui Leighton Bailey.

— Uite, tată, nu-i așa că e frumos?

Ieșiseră din oraș și urcau pe o colină nisipoasă și bătută de vânturi, drumul fiind mărginit de rânduri de eucalipți argintii. Nicholas, entuziasmat, îi arăta priveliștea vizibilă din vârful colinei. La picioarele lor se întindea Marea Mediterană și un far se înălța pe promontoriul stâncos, baza sa fiind lovită în permanență de valurile înspumate ale mării. Ceva mai spre nord munți impresionanți se ițeau prin ceața albăstruie. Aerul proaspăt avea un miros de sare de mare și ierburi aromatice. Și chiar în față, aproape ascunsă vederii de un gard de mimoze, se afla o vilă cu acoperiș din țiglă roșie, al cărei nume, Casa Breza, abia dacă putea fi descifrat pe pilonii de la intrare.

— Îți place? spuse Alvin Burton întorcându-se spre băiat și tonul său, puțin neliniștit, dar încrezător îi dădu de înțeles lui Nicholas că aceasta avea să fie noua lui casă. Cunoscuse multe schimbări în doar cei nouă ani de viață și cu greu mai putea fi luat prin surprindere. Cu toate acestea, casa stranie, cu aerul ei părăsit și izolarea sa magnifică, promitea tot felul de lucruri interesante și atrăgătoare. Consulul părea să-i împărtășească opinia, pentru că după ce intrară pe aleea pietruită, iar el coborî din mașină, duritatea din privirea lui cedă locul aprobării.

Construită din calcar local de culoare galbenă, casa căpătase o tentă alb-gălbuie. Se remarca prin stilul său maur, cu o intrare boltită, având acoperișul placat cu țiglă de un roșu pal. Ferestrele de la etaj dădeau într-o terasă descoperită mărginită de iederă și viță, printre care se strecura și câte un fir de liliac. În stânga se afla o curte pavată cu piatră măruntă pe care crescuse mușchi, acesta fiind drumul ce ducea la grajduri și la alte clădiri. Ceva mai departe se găsea grădina.

— Este veche, desigur, remarcă Alvin scuzându-se parcă și privindu-și cu atenție șeful. Și are nevoie și de câteva reparații. Și, de asemenea, nu are electricitate, doar gaze. Dar domnul Tenney spunea mereu că este norocos să locuiască aici. Nu există locuri decente de cazare mai aproape de birou și aici avem contract pe termen lung, nemaivorbind de faptul că e mobilată…

— Da, spuse consulul scurt.

Ridicându-și umerii, trecu de treptele nu prea înalte ale terasei de la parter și se îndreptă spre ușa de la intrare, acolo unde aștepta o femeie îndesată, între două vârste și îmbrăcată într-o rochie neagră, pe care Burton i-o prezentă ca fiind Magdalena. Femeia schiță un zâmbet agreabil.

Înăuntru, holul placat cu marmură era răcoros și foarte înalt, având sufrageria într-o parte, iar salonul cu uși duble de cealaltă parte, ambele camere fiind mobilate în stil rococo. O scară lată, din lemn închis la culoare urca în spirală în partea din spate și, în ciuda oboselii, consulul, conștient de îndatoririle și drepturile sale, escaladă anevoie scările pentru a inspecta și încăperile de la etaj. Erau mult mai multe decât ar fi utilizat vreodată el și fiul său, chiar și eventualii oaspeți, dar acest lucru nu-i displăcea bărbatului care avea gusturi rafinate. Îi plăceau cuierele și dulapurile care mobilau camerele, scaunele tapițate, cordoanele clopoțeilor, precum și draperiile de catifea ușor atinse de patina vremii; chiar și mirosul cam greu care plutea pe coridorul lung îi gâdila în mod plăcut simțurile. Atunci când aveau să fie aduse bagajele mai grele, o să dispună de suficient loc pentru cărțile sale și pentru obiectele din porțelan, remarcabila sa colecție de arme vechi, adunată din diverse colțuri ale lumii de-a lungul anilor.

Când se întoarse în vestibul, se vedea clar că era mulțumit și Alvin putu, în sfârșit, să se relaxeze. La fel ca un câine credincios, deveni nerăbdător în așteptarea unui cuvânt aprobator.

— Sper că totul este în ordine, domnule. Nu a trecut prea mult timp de la plecarea domnului Tenney și eu mi-am dat silința să fac lucrurile cât mai bine.

— Desigur, replică consulul cu un aer suav, dar păstrându-și aceeași mină severă. Știa că n-ar fi fost indicat să își înceapă activitatea copleșindu-l cu laude pe asistentul său. Nimic altceva nu altera mai mult disciplina strictă și nici nu ducea la dezastrul reprezentat de familiaritate, în afară de asta, decisese deja că acest tânăr agitat și destul de necizelat, îmbrăcat într-un costum strâmt, care, pe deasupra, plesnise într-un loc la subțioară, nu era acceptabil din punct de vedere social și cel mai bine era să-l țină la distanță. Și, deși Alvin rămăsese pe loc, învârtind pălăria de pai în mână, ca și cum ar fi sperat să i se ceară să mai zăbovească puțin, eventual la un pahar de Cherry, Brande, politicos, dar, în același timp, ferm, îl conduse spre ieșire.

— Ei bine, domnule Burton, ne vedem mâine la birou.

— Foarte bine, domnule.

— Sunteți întotdeauna acolo, la ora nouă fix.

— Da, desigur. Ușor îmbujorat, Alvin se pregăti să plece, dar ezită pe scările de la intrare și, la fel ca Nicholas atunci când voia să-i ceară un favor tatălui său, reuși și el să îngăime:

— Pot să îmi exprim speranța, domnule, că ne veți face, doamnei Burton și mie, onoarea de a ne vizita în apartamentul nostru de pe Calle Estrada. E destul de mic, dar am încercat să reconstituim întrucâtva atmosfera vechii Americi.

Consulul îi răspunse extrem de politicos, dar după plecarea lui Alvin, buzele i se strânseră. Nimeni nu ar fi putut să îi pună la îndoială loialitatea față de țară, dar acum, după ce intrase în contact cu rafinamentul culturii europene, devenise un cetățean al lumii, nu-i așa? Nici nu era de mirare că naivitatea ce răzbătea din cuvintele lui Alvin îl făcu să zâmbească.

Fix la ora șase și, vădind o admirabilă capacitate de a anticipa dorințele stăpânului său, Garcia anunță că cina era servită. În sufrageria mare fuseseră puse două tacâmuri la un capăt și la celălalt al mesei extrem de lungi, iar între ele fuseseră așezate câteva sfeșnice. În acest decor, tatăl și fiul luară prima masă în casa lor.

În cea mai mare parte a timpului absorbit de propriile gânduri și, conștient de oboseala lui Nicholas, consulul nu scoase niciun cuvânt. Dar serviciul excelent, precum și calitatea deosebită a cinei, atmosfera plăcută a camerei înalte, răcoroase, aflate în penumbră îi relaxară spiritul și alungară iritarea pe care o resimțise toată ziua. Urmări mișcările valetului cu privirea sa gravă și, în cele din urmă, ridică bariera creată de atitudinea sa rezervată.

— Am înțeles că numele tău este Garcia.

— Da, domnule.

— Întotdeauna ai locuit în San Jorge?

Garcia se îndreptă de spate, fără ca vreo trăsătură să se modifice pe chipul lui impasibil. Licărul luminii împrăștiate de lumânări se reflectă o clipă în ochii săi inexpresivi.

— Nu, domnule. Am locuit și în orașe mult mai mari. Și mereu am lucrat pentru oameni importanți. Înainte de a veni aici am slujit familia de Aostas, în Madrid.

— Vrei să spui marchiza de Aostas?

— O ramură a acelei familii, domnule.

Harrington Brande dădu înțelegător din cap.

El ar fi fost primul care ar fi condamnat snobismul. Cu toate acestea, respecta ordinea socială și nu-i displăcea faptul că acest personaj tăcut, care-l servea acum, avea, ca să spunem așa, o recomandare din partea unei familii aristocratice.

— Transmite-i bucătăresei că vreau să ne întâlnim mâine-dimineață. Fiul meu este oarecum mai delicat și va avea nevoie de o dietă specială. După ce bărbatul făcu o plecăciune și dispăru fără să facă vreun zgomot, el îi spuse încântat lui Nicholas: Pare a fi un tip superior.

Cuvântul superior, fie că îl folosea pentru a se referi la un cal, la un servitor, ori la prietenul lui apropiat Halevy din Paris, era expresia preferată a consulului pentru a-și exprima aprobarea. Cu toate acestea, de astă dată, Nicholas nu împărtășea sentimentele tatălui său. Valetul îi produsese din primul moment o senzație dezagreabilă pe care nu și-o putea explica prea bine.

După ce consulul își termină cafeaua, își privi cu atenție ceasul de aur. Nicholas, asupra căruia ciudățenia incitantă a acelui loc avea efectul unui stimulent, se rugă însă de el să facă o plimbare prin grădină, înainte de a urca la etaj, iar tatăl lui consimți indulgent.

Afară, cu o haină pusă pe umerii lui slabi pentru a-l proteja de boarea răcoroasă, băiatul inspiră cu nesaț aerul înmiresmat, care părea să vină de undeva, de departe anihilând orice formă de conștiință a timpului și spațiului. Deși agitația călătoriei îi persista în memorie, simțea cum liniștea serii îl învăluie și pe el, și grădina. Aceasta era mult mai mare decât se așteptase și frumos amenajată. O cărare lega intrarea de trei arcade aplecate asupra unui rând de trandafiri flancați pe ambele părți de o mulțime de plante, în stânga se afla un tufiș de mirt și oleandru roz și alb, deja înflorit. De cealaltă parte, grădina se deschidea către un fel de pajiște care, mai demult, fusese probabil un gazon unde creșteau doi copaci încântători, iar dincolo de un zid de incintă mic și un depozit de unelte făcut din lemn era o tarla plină de bolovani albi, cactuși spinoși și tufișuri de azalee roșie. În spate, mai mulți dafini mascau grajdurile și casele servitorilor, în vreme ce în față, o pantă lină ducea către o mică pădure de cedru și, dincolo de ea, la malul apei.

Stând lângă tatăl său și privind toată această splendoare, impregnat de mirosul pământului și al naturii înconjurătoare, Nicholas se simți cuprins de un sentiment de o încredere nemaiîncercată în niciunul din locurile pe unde se perindase, că într-adevăr va fi fericit aici. De jos se auzea freamătul ușor al valurilor. O senzație subită de fericire îl făcu să își închidă ochii, pentru că altfel ar fi izbucnit în plâns. Simți cum pieptul i se umple de preaplinul acelei trăiri.

— Nu-i așa că e frumos, tată? murmură el pentru a prelungi momentul.

Contrar felului său de a fi, consulul zâmbi, una din puținele dăți în care Nicholas îl văzu făcând acest lucru. Nici el nu rămăsese indiferent la farmecul grădinii și, uitându-se la tufișurile de oleandru care se împleteau unele în altele și la gardul viu de mimoze pe care Tenney le lăsase să crească în voie, începu să țeasă planuri ambițioase de replantări, aranjamente florale și tăieri ornamentale.

— Ar putea să fie frumos, încuviință el indulgent. Dar avem nevoie de un grădinar. Mă voi ocupa de asta mâine.

Când se întoarseră spre casă, se uită cu tandrețe la fiul său, sperând că această grădină, acest aer pur și puternic care circula între Sierras și mare, aveau să-l însănătoșească.

La etajul întâi alesese pentru el și Nicholas două dormitoare alăturate despărțite printr-o draperie, lucru care i-ar fi înlesnit accesul dacă fiul său o să-l strige noaptea. El avea un somn ușor și suferea adesea de insomnie. Cu toate acestea, dragostea sa protectoare îl determina să fie aproape de el în aceste ore ale nopții, când, atât de des, coșmarurile îl trezeau pe Nicholas foarte speriat, cu inima bătând să-i spargă pieptul și fruntea scăldată într-o sudoare rece. Aceasta era problema cea mai mare a copilului care îl îngrijora profund pe consul.

Sus, valizele fuseseră despachetate și, nu peste mult timp, Nicholas era deja dezbrăcat și spălat și inspira printr-un tub de sticlă tonicul pe bază de fier pe care profesorul Halevy i-l prescrisese, după care, se spălă și pe dinți. Apoi, îmbrăcat într-o cămașă de noapte curată, îngenunche lângă tatăl său pentru a-și face rugăciunile. În ciuda rafinamentului pe care i-l conferise șederea sa îndelungată în Europa, Harrington Brande încă era, și trebuia să recunoască acest lucru, un om religios. Deși zâmbea când se gândea la înaintașii săi din Noua Anglie, puritanismul lor dăinuia în el. Ascultă cu capul plecat și cu mâna pe umărul fiului său, iar, la sfârșit, decise și el să-i adreseze o rugăminte specială Atotputernicului, ca să-i protejeze pe amândoi și să le binecuvânteze șederea în acea nouă locație. Apoi făcu o pauză și, cu o voce înceată ce izvora parcă din adâncul ființei sale, adăugă:

— Ne rugăm ca mila Domnului să pogoare asupra tuturor celor trecuți în neființă… și, în special, drag copil… ne rugăm pentru mama ta.

Câteva clipe mai târziu, Nicholas se afla în patul Cordova, cu tăblie acoperită de piele galbenă și margini din fier forjat. Consulul mai rămase, uitându-se cu o oarecare ezitare la figura mică, aproape pierdută sub așternuturile de brocart.

— Desigur, băiete… ești prea obosit pentru lectura noastră de seară.

Într-adevăr, Nicholas era frânt de oboseală și pleoapele sale, care aveau o nuanță aproape violetă contrastând cu figura lui palidă, i se închideau de la sine. Dar știa cât de mult însemna pentru tatăl său această secvență finală a ritualurilor lor de seară, și, reușind să-și adune gândurile, protestă, spunând că încă era destul de treaz.

Din nou, consulul ezită, dar numai pentru o clipă, înainte de a ceda pornirii de a rămâne alături de fiul său, pentru care nutrea o afecțiune deosebită. Intră în dormitorul său, dar se reîntoarse repede cu un volum mare din cartea de ornitologie a lui Akerman. Apoi se așeză alături de patul moale de Cordova și își puse ochelarii cu rame groase.

— Ții minte, Nicholas, că, în ultima seară pe care am petrecut-o la Arvil, am discutat despre păsările din Africa de Sud, un subiect extrem de interesant. În seara asta, nu vom insista prea mult asupra lui, doar atât cât să nu uităm. Ah, aici eram, spuse el întorcând paginile până la locul marcat, după care dregându-și vocea, începu să citească:

Struțul, genul strutio, caracterizat prin prezența a două degete mari și absența osului central este cea mai mare pasăre în viață. Masculul poate ajunge până la aproape doi metri și jumătate și cântărește uneori o sută cincizeci de kilograme. Trăiește în terenuri nisipoase, este extrem de rapid și, atunci când este încolțit, poate deveni foarte agresiv. Păsările își etalează cu mândrie penajul, iar masculul este foarte atașat de puii săi…