Greseala abatelui Mouret

Greseala abatelui Mouret de Emile Zola

I

Teuse, intrând, rezemă de altar mătura și pămătuful de pene. Întârziase pentru a pregăti leșia semestrială. Străbătu biserica, pentru a suna Angelusul, șchiopătând și mai tare în graba ei, împingând băncile. Frânghia, lângă confesional, atârna din tavan, goală, roasă, având la capăt un nod mare, devenit soios din cauza mâinilor; ea se-agăță de funie cu toată greutatea trupului și începu s-o tragă cu mișcări regulate, apoi își luă vânt, legănându-se în fuste, cu scufia pe o parte, atât de congestionată, că sângele stătea gata să-i țâșnească din obraji.

După ce-și potrivi scufia cu o ușoară lovitură, Teuse se duse, gâfâind, să măture în fața altarului. Praful se-ndărătnicea acolo, zilnic, printre scândurile rău încheiate ale estradei. Mătura scotocea ungherele cu un fâșâit mânios. Ea ridică apoi de pe masă covorul, cârpit deja în douăzeci de locuri; avea o nouă gaură drept în mijloc; se zărea cel de-al doilea acoperământ, îndoit în două, care era și el atât de subțiat și de străveziu, că lăsa să se vadă piatra consacrată, încadrată în altarul de lemn vopsit. Scutură aceste odoare zdrențuite de atâta folosire, plimbă viguros pămătuful de pene de-a lungul gradenului, ridicând cartoanele liturgice, apoi, urcându-se pe un scaun, scoase învelitoarea de bumbac galben ce acoperea crucea și două sfeșnice. Alama era punctată de pete verzi.

— Aha! murmură Teuse cu glas scăzut, au mare nevoie de o curățare. Am să le frec cu cretă.

Și alergând, șontâc-șontâc, cu legănături de-ai fi zis că o să înfunde lespezile, intră în sacristie să caute liturghierul, pe care-l puse pe tetrapod lângă Epistolar, fără să-l deschidă. Aprinse apoi cele două lumânări și, luându-și mătura, aruncă o privire împrejur pentru a se asigura că bisericeasca gospodărie fusese bine făcută. Biserica dormita; numai frânghia se legăna încă lângă confesional, cu o lungă și flexibilă mișcare.

Abatele Mouret tocmai cobora în sacristie, o încăpere mică și rece pe care o despărțea de sufragerie numai un coridor.

— Bună ziua, părinte, zise Teuse lăsându-și mătura. Ah! făcuși pe leneșul azi-dimineață! Știi că-i șase fără un sfert?

Și fără a lăsa tânărului preot vreme să răspundă:

— Am să te cert, urmă ea, sfântul acoperământ iar e găurit. Asta n-are nicio noimă! Nu mai avem decât unul de schimb, și-mi trudescochii de trei zile cârpindu-l… De va merge tot așa, o să-l lași gol pe bietul Isus.

— Isus n-are nevoie de-atâtea acoperăminte, buna mea Teuse, îi e totdeauna cald, și pururi e împărătește primit când îl iubești cu-adevărat.

Apoi, îndreptându-se spre o mică fântână, întrebă:

— Sora mea s-a sculat? N-am văzut-o.

— Domnișoara Désirée a coborât de mult, răspunse servitoarea, îngenuncheată în fața unui vechi bufet de bucătărie în care se păstrau odăjdiile. E la găini și la iepuri… De ieri tot așteaptă să scoată cloșca pui, și-nțelegi că fierbe de nerăbdare.

Ea se întrerupse, zicând:

— Patrafirul de aur, nu-i așa?

Preotul, care-și spălase mâinile, recules, îngânând o rugăciune, făcu semn din cap că da. Parohia nu avea decât trei patrafire, unul violet, unul negru și altul de fir. Acesta din urmă, care servea în zilele când albul, roșul sau verdele erau prescrise, căpăta o importanță deosebită. Teuse îl ridică cu religiozitate de pe raftul împodobit cu hârtie albastră, unde-l așeza după fiecare slujbă; îl puse pe bufet, ridicând cu băgare de seamă tulpanul care acoperea broderiile. Un miel de aur dormea pe o cruce de aur, înconjurat de un nimb de raze. Din țesătura chenăruită ieșeau ciucuri subțiri. Ornamentele în relief erau roase și șterse. O necurmată îngrijorare înconjura sfânta odajdie, o înfricoșată duioșie de-a o vedea cum se prăpădește astfel fir cu fir. Preotul trebuia s-o pună mai în fiecare zi. Și cum s-o înlocuiască, cum să cumpere cele trei patrafire cărora le ținea locul, când cele din urmă fire de aur vor fi roase?

Teuse puse deasupra patrafirului stola, mânecarul, brâul, stiharul și omoforul. Și, tot sporovăind, puse mânecarul în cruce deasupra stolei, așeză brâul în ghirlandă, astfel încât să închipuie inițiala proslăvitului nume al Mariei.

— Brâul ăsta nu mai face multe parale, murmură ea. Va trebui să te hotărăști să cumperi altul, părinte… Nu-i cine știe ce greutate, ți-aș țese chiar eu unul, de-aș avea cânepă.

Abatele Mouret nu răspundea. Pregătea potirul pe o măsuță, un mare potir de argint aurit, cu piciorul de bronz, pe care-l luase din fundul unui dulap de lemn alb în care erau închise vasele și rufele sfinte, mirul, cărțile de rugăciune, sfeșnicele, crucile. Puse peste cupă un acoperământ curat, așeză deasupra acelei pânze discul de argint aurit ce conținea o ostie, pe care o acoperi cu un petec de tulpan. Pe când învelea potirul, strângând capetele vălului de stofă de fir la fel cu patrafirul, Teuse strigă:

— Așteaptă, nu mai avem niciun antimis. Am luat ieri seară toate acoperămintele, aerele și antimisele murdare pentru a le spăla, deosebit, bineînțeles, nu cu leșie… Ah! Nu ți-am spus, sfinția ta: am pregătit leșia. E foarte tare! O să fie mai bună ca ultima dată.

Și pe când preotul își vedea de treabă:

— A, era să uit! ștrengarul acela de Vincent n-a venit. Vrei să slujesc eu la liturghie, sfinția ta?

Tânărul preot o privi cu severitate.

— Eh! nu-i niciun păcat, urmă ea, cu blajinu-i zâmbet. Am slujit odată la liturghie pe vremea părintelui Caffin. Slujesc mai bine decât ștrengarii ceia care râd ca niște păgâni de-o muscă ce zboară prin biserică… Ei, măcar că port scufie, că am șaizeci de ani și-s groasă ca un turn, am mai mult respect pentru Dumnezeu decât zurbagiii ăia de copii, pe care i-am găsit mai deunăzi jucând capra după altar.

Preotul continua s-o privească, refuzând din cap.

— Satul ăsta e-o văgăună, bombăni ea. Nu-s nicio sută cincizeci de inși. Sunt zile, precum cea de azi, când nu-i țipenie de om în Artaud. Până și copiii în scutece se duc la vii. Și ce-or fi făcând la vii, zău așa! Niște vii sfarogite care cresc sub pietriș, uscate ca scaieții. Ia, o pustietate curată!… Nu mă ai decât pe mine pentru slujbă, sfinția ta, afară numai de n-ar veni să te-ajute la liturghie vreun heruvim! Sau vreun iepure de-al domnișoarei Désirée, să-mi fie cu iertăciune!

Tocmai în clipa aceea însă, Vincent împinse încet ușa de la sacristie. Părul roșcat încâlcit, ochii lui mici, cenușii și strălucitori o supărară pe Teuse.

— Procletul! strigă ea, mă prind c-a făcut vreo boroboață! Fă-te-ncoa, calendroiule, căci sfinției sale îi e frică să nu pângăresc cele sfinte!

Văzându-l pe copil, abatele Mouret luase omoforul. El sărută crucea brodată la mijloc, puse odăjdia o clipă pe cap; apoi, lăsând-o în jos pe gulerul anteriului, încrucișă și legă cordoanele, pe cel drept pe deasupra celui stâng. Își puse apoi stiharul, simbolul purității, începând cu brațul drept. Vincent, care se așezase pe vine, se învârtea în jurul lui, potrivind stiharul, veghind ca să cadă deopotrivă în toate părțile, până la două degete de pământ. Apoi înfățișă preotului brâul, iar acesta se încinse cu el strângându-și bine mijlocul, spre a aminti astfel legăturile cu care Mântuitorul fusese strâns în timpul Patimilor.

Teuse stătea în picioare, geloasă, jignită, făcând sforțări ca să tacă; avea însă o atât de mare mâncărime de limbă, că reluă aproape îndată:

— Fratele Archangias a venit. N-o să aibă azi niciun copil la școală. S-a dus ca o furtună la vii să tragă de urechi claia aceea de diavoli. Ai face bine să-l vezi. Pare-mi-se că are să-ți spună ceva.

Abatele Mouret îi făcu semn să tacă. Gura îi amuțise. Recita în gând sfintele rugi, luând mânecarul, pe care-l sărută, mai înainte de a-l pune la brațul stâng, sub cot, ca un semn ce indica milosteniile, și încrucișând pe piept stola, după ce deopotrivă o sărutase, simbol al demnității și puterii lui. Teuse trebui să aștepte ca Vincent să fixeze patrafirul, pe care-l legă cu ajutorul unor mici șireturi ca să nu cadă.

— Maică Precistă! am uitat sfintele vase! bolborosi ea, repezindu-se la dulap. Haide, repede, ștrengarule!

Vincent umplu sfintele vase, niște sticle grosolane, în vreme ce ea se grăbea să ia dintr-un sertar un ștergar curat. Abatele Mouret, ținând potirul cu mâna stângă de nod, cu degetele de la mâna dreaptă puse pe pungă, se înclină adânc, fără să-și scoată bareta, în fața unui Crist de lemn negru atârnat deasupra bufetului. Copilul se înclină deopotrivă; apoi, trecând cel dintâi, ținând sfintele vase acoperite cu ștergarul, părăsi sacristia, urmat de preot, care mergea cu ochii plecați, într-o adâncă evlavie.