Hector Servadac
Aa
PARTEA ÎNTÂI.
Capitolul I. Contele: „Poftim cartea mea de vizită!” Căpitanul: „Iat-o pe-a mea!”
— Nu, domnule căpitan, nu-mi convine să vă cedez locul.
— Regret, domnule conte, dar pretențiile dumneavoastră nu le vor schimba pe ale mele.
— Sigur?
— Cât se poate de sigur.
— Vă atrag totuși atenția că trebuie să aveți în vedere că am fost înaintea dumneavoastră, deci primul.
— Iar eu, vă răspund că, în privința asta, vechimea nu poate crea nici un drept.
— Voi ști să vă silesc să-mi cedați locul, domnule căpitan.
— Nu cred, domnule conte.
— Îmi închipui că o lovitură de sabie.
— Nu mai mult decât un foc de pistol.
— Poftim cartea mea de vizită!
— Iat-o pe a mea!
După aceste cuvinte, care răsunară ca niște încrucișări de sabie, adversarii își schimbară cărțile de vizită între ei. Pe una scria:
HECTOR SERVADAC Căpitan la statul major Mostaganem.
Pe cealaltă:
Contele VASILI TIMAȘEV La bordul goeletei Dobrâna.
Când să se despartă, contele Timașev întrebă:
— Unde-i vor întâlni martorii mei pe ai dumneavoastră?
— La statul major, azi, la două, dacă vă convine, răspunse Hector Servadac.
— La Mostaganem?
— La Mostaganem.
Acestea fiind zise, căpitanul Servadac și contele Timașev se salutară plini de curtoazie.
Dar, în clipa când erau gata să se despartă, contele Timașev făcu o ultimă remarcă:
— Socot, domnule căpitan, că-i mai bine să păstrăm secretul asupra adevăratei cauze a întâlnirii noastre.
— Așa socot și eu, spuse Servadac.
— Nu va fi rostit nici un nume!
— Niciunul.
— Și pretextul?
— Pretextul? O discuție muzicală, domnule conte, dacă sunteți de acord.
— Perfect, răspunse contele Timașev. Eu am fost de partea lui Wagner – ceea ce corespunde cu ideile mele.
— Și eu pentru Rossini – ceea ce corespunde cu ale mele, ripostă zâmbind căpitanul Servadac.
Apoi, contele Timașev și ofițerul de stat major, după ce se salutară pentru ultima oară, se despărțiră definitiv.
Această scenă de provocare la duel se petrecuse către prânz, la capătul unui mic promontoriu al coastei algeriene aflată între Tenez și Mostaganem, la aproximativ 3 km de gurile Șelifului. Promontoriul domina marea la vreo 20 de metri înălțime și apele albastre ale Mediteranei veneau să i se aștearnă la poale, înspumând stâncile țărmului înroșite de oxid de fier. Era 31 decembrie. Soarele, ale cărui raze oblice împrăștiau de obicei luminițe sclipitoare pe toate ridicăturile de teren ale litoralului, era învăluit de o perdea deasă de nori. Pe deasupra, neguri groase acopereau marea și uscatul. Cețurile acestea, care, datorită unei împrejurări inexplicabile, cuprinseseră globul terestru de mai bine de două luni, nu conteneau să stânjenească comunicațiile între diferitele continente. Dar în această privință nu era nimic de făcut.
Contele Vasili Timașev, părăsindu-l pe ofițerul de stat major, se îndreptă către o barcă cu patru vâsle, care îl aștepta într-unul din micile golfuri ale coastei. De cum luă loc în ea, ușoara ambarcațiune porni spre o goeletă pentru călătorii de plăcere care, cu brigantina strânsă și trincheta pusă vertical pe direcția vântului, aștepta la câteva sute de metri.
Între timp, căpitanul Servadac făcu semn unui soldat care rămăsese la 20 de pași de el să se apropie. Acesta, ținând de frâu un minunat cal arab, veni lângă ofițer fără să scoată un cuvânt. După ce sări cu ușurință în șa, căpitanul Servadac se îndreptă spre Mostaganem, urmat de ordonanța sa care călărea un cal nu mai puțin iute decât al său.
Era douăsprezece și jumătate când cei doi călăreți trecură Șeliful pe podul pe care geniștii îl construiseră de curând. Suna ora două fără un sfert în clipa când caii lor, albi de spumă, se avântau pe poarta din Mascara, una dintre cele cinci intrări care duceau în incinta crenelată a orașului.
În acel an Mostaganem număra circa 15.000 de locuitori, dintre care 3.000 de francezi. Era de multă vreme una dintre capitalele districtuale ale provinciei Oran și totodată capitala unei subdiviziuni militare. Acolo se fabricau paste alimentare, țesături prețioase, împletituri din rogoz cu modele, obiecte de marochinărie. De aci se exportau în Franța grâne, pânzeturi de bumbac, lână, vite, smochine, struguri. Dar, la acea dată, ai fi căutat în zadar urma vechilor locuri de ancorare unde, odinioară, vapoarele abia se țineau, scuturate de vânturile rele de vest și nord-vest.
Mostaganem poseda acum un port bine adăpostit, care îi îngăduia să se folosească de toate produsele bogate din Mina și din partea inferioară a Șelifului.
