Imperiul marelui judecator The Mind Cage, 1985

David Marin își mușcă buzele când președintele Consiliului Conducătorilor de grup anunță cu gravitate:

— Și acum, cazul lui Wade Trask, acuzat de răzvrătire.

Marin trăsese până atunci cu urechea la spusele lui John Peeler, unul din conducători, care, după un an, mai încerca încă să îi convingă pe membrii Consiliului că ar trebui făcută o modificare în legea grupului referitoare la statutul femeii. Era un secret binecunoscut de toți faptul că Peeler se atașase în mod deosebit de o tânără și că se străduia să facă o lege specială care să o ferească pe fată de jocurile de împerechere ale grupului.

Marin renunță să mai asculte cearta dusă pe șoptite. Wade Trask, vinovat de răzvrătire era cazul pe care îl aștepta, își lăsă privirea să rătăcească de-a lungul sălii de consiliu. O duzină de alți oameni și doi secretari stăteau la o masă lungă, luând notițe. Oscar Podrage, tânărul îndesat și posomorât care era conducătorul Americii de Nord Centrale, ridică ochii și întrebă:

— El e savantul acela?

Medellin, președintele, făcu un semn unuia din secretari. Funcționarul se uită prin niște hârtii, apoi citi cu glas tare:

— Wade Trask, inginer fizician, expert în materie de Prippi {1}, experimentator în electronică… Se opri. E o listă cu cărțile pe care le-a scris.

Președintele Medellin își mută privirea de la un chip la altul.

— Se pare că suntem de acord, domnilor, spuse el.

În vocea lui se simțea un ton de ușurare.

Marin ridică mâna și i se dădu cuvântul. Gânditor, el își studie auditoriul. Dintre cei prezenți, Podrage, Edmund Slater, Medellin și el însuși erau profesioniști. Restul ocupaseră — cu puțin timp în urmă — funcții importante în industrie, învățământ și știință înainte de a fi invitați să preia posturile de conducere pe care le aveau acum. Medellin și Podrage erau organizatorii supremi ai acestei ere care combina viața în grup cu libera inițiativă. Slater, polițistul, era sabia și biciul. Și David Marin, oare, ce era? Nu-și găsea totuși locul printre acești oameni materialiști. În calitate de comandant al tuturor forțelor armate ale Marelui Judecător nemuritor, el asigura personalul pe care alții îl modelau fără cruțare.

Sarcina lui era să cucerească, unul câte unul sau mai multe deodată, acele state-„bandit” care răsăriseră pe tot cuprinsul planetei după cel de-al treilea război atomic, ce se încheiase cu mai mult de douăzeci de ani în urmă. Odată acest lucru îndeplinit, îi preda pe cei cuceriți organizatorilor și polițistului-călău. Apoi se retrăgea, întrucât restul nu îl privea.

Din această cauză avusese întotdeauna un statut special în cadrul Consiliului. Era conștient că această situație privilegiată se va întoarce acum împotriva lui, deoarece cunoștea sentimentele de invidie, ranchiună și frică ale colegilor lui.

Marin vorbi încet, încercând să își stăpânească tensiunea interioară:

— Consider că ar trebui făcută încă o cercetare asupra cazului Trask și cred, într-adevăr, că ar fi justificată o achitare.

— Pe ce temei?

Vorbise Podrage. Părea mai degrabă curios decât potrivnic.

Marin își exprimă punctul de vedere:

— Când am citit afirmațiile lui Wade Trask, pe baza cărora a fost acuzat de trădare și pe care el le-a recunoscut, am descoperit că ele se reduceau, în esență, la următoarele: ideea grupului și a liberei inițiative trebuie dezvoltată mai mult. Când îmi amintesc de câte ori am discutat problema asta aici, de câte ori ne-am întrebat cum ar putea fi îndreptat un defect al firii umane printr-o modificare a ideii de grup, nu pot să accept că afirmațiile făcute în același sens de Trask îi pot aduce acestuia condamnarea la moarte.

Și încheie ferm: Cred că Wade Trask este la începutul unei cariere științifice care va onora sistemul ce a făcut-o posibilă. De aceea cer ca verdictul de „vinovat” să fie schimbat astfel: judecătorul suprem, juriul și procurorii sunt apreciați pentru zelul de care au dat dovadă. Prizonierul este criticat dar eliberat pentru lucrările sale valoroase.

În timp ce vorbea, își dădea seama din ce în ce mai mult că unii din cei prezenți se încruntau. Văzu, de asemenea, că nu era singurul care observa că argumentele lui aveau efect. Medellin aruncă o privire de-a lungul mesei de conferințe și pe față i se întipări o expresie de neliniște. Făcu grăbit un semn funcționarului de lângă el:

— Vrei, te rog, să citești exact cuvintele trădătoare rostite de Trask?

Secretarul se uită pe hârtiile lui, apoi desfăcu mai multe foi ale unui manuscris și spuse cu voce seacă:

— Voi cita acum afirmația lui Wade Trask, așa cum au relatat-o martorii și cum a recunoscut-o el însuși: „Principiul colectivist — cuvintele domnului Trask — a fost dus prea departe. Descoperirile mele personale au stabilit faptul că relațiile sociale cer o abordare a acestui principiu diferită de tot ce s-a încercat până acum.”

În tăcere, David Marin blestemă nebunia care îl făcuse pe Trask să uite limitele impuse cetățenilor în ceea ce privea vorbirea liberă. După spusele savantului, aceasta se întâmplase în ziua în care reușise să transfere impulsurile nervoase ale unui pui de găină în sistemul nervos al unui câine, ceea ce îl adusese într-o stare de exaltare neobișnuită. La proces, Trask încercase să justifice afirmațiile sale condamnabile datorită unei surescitări nervoase extreme, dar explicația nu fusese luată în seamă.

Medellin se adresă din nou secretarului:

— Marele Judecător a văzut aceste documente ale procesului?

Marin simți un fior. Medellin pusese întrebarea cu bună știință, ceea ce arăta că Marele Judecător se interesase de cazul Trask.

Funcționarul răspunse: