In fata steagului (FACE AU DRAPEAU 1896)

I.

HEALTHFUL-HOUSE.

Pe cartea de vizită pe care o primi directorul sanatoriului Healthful-House în ziua aceea, adică în 15 iunie 1890, era scris corect acest simplu nume, fără blazon și fără coroană: CONTELE D'ARTIGAS.

Dedesubt, în colțul cărții de vizită, cineva adăugase cu creionul următoarea adresă: „La bordul goeletei Ebba, ancorată în New-Berne, Pamplico-Sound”. Capitala Carolinei de Nord – unul din cele patruzeci și patru de state ale Uniunii în acea vreme – este Raleigh, oraș destul de important, situat spre interiorul provinciei, la o distanță de vreo sută cincizeci de mile de coastă. Tocmai grație poziției sale centrale a ajuns acest oraș reședința provinciei; sunt alte orașe la fel de importante, altele îl depășesc chiar din punct de vedere industrial și comercial, cum ar fi de pildă Wilmington, Charlotte, Fayetteville, Edenton, Washington, Salisbury, Tarboro, Halifax, New-Berne. Acesta din urmă se ridică la capătul estuarului râului Neuze, care se varsă în Pamplico-Sound – un fel de vast lac marin, ocrotit de insulele și de insulițele litoralului Carolinian, care alcătuiesc un dig natural.

Directorul lui Healthful-House n-ar fi ghicit pentru nimic în lume din ce motiv primea această carte de vizită, dacă ea n-ar fi fost însoțită de un bilet în care se cerea pentru contele d'Artigas permisiunea de a vizita spitalul său. Acest personaj își exprima nădejdea că directorul va binevoi să-i satisfacă cererea, îngăduindu-i să se prezinte chiar în dupămasa aceea în tovărășia căpitanului Spade, comandantul goeletei Ebba.

Dorința unui străin de a pătrunde în interiorul lui Healthful-House, care avea pe atunci mare faimă și era un sanatoriu foarte căutat de bolnavii bogați din Statele Unite, părea foarte firească. Și alți străini, care nu purtau un nume atât de răsunător ca al contelui d'Artigas, vizitaseră această instituție și nimeni nu-și cruțase complimentele la adresa directorului. Acesta se grăbi să acorde autorizația cerută și răspunse că se va considera onorat, deschizând porțile sanatoriului pentru contele d'Artigas.

Healthful-House, care avea un personal ales și se bucura de concursul unor medici dintre cei mai renumiți, era o instituție particulară. Nu ținea de administrația spitalelor și ospiciilor, totuși era controlată de stat și oferea toate condițiile de confort și de igienă, necesare instituțiilor de acest fel, destinate să primească o clientelă bogată.

Cu greu s-ar fi putut găsi o poziție mai fericită pentru un spital decât cea de care se bucura Healthful-House. Pe coasta unei coline se întindea un parc de 200 de acri, în care creșteau esențele minunate ce se găsesc din belșug în America septentrională1, la o latitudine egală cu cea a insulelor Canare și a Maderei. La poalele parcului se deschidea estuarul larg al râului Neuze, răcorit neîncetat de brizele lui Pamplico-Sound și de vânturile venite din largul mării, de deasupra barajului îngust al litoralului.

La Healthful-House, unde bolnavii bogați erau îngrijiți în condiții igienice fără cusur, erau tratate în general bolile cronice; totuși, administrația nu-i refuza pe cei care sufereau de tulburări intelectuale, când aceste afecțiuni nu păreau a fi incurabile.

De optsprezece luni, un personaj foarte cunoscut se afla internat aici sub o observație cu totul specială, împrejurare care era menită să atragă atenția asupra sanatoriului Healthful-House și motiva, poate, vizita contelui d'Artigas.

Personajul pomenit era un francez, Thomas Roch, în vârstă de patruzeci și cinci de ani. Nu încăpea nici o îndoială că omul acesta suferea de o boală mintală. Totuși, până atunci specialiștii în boli nervoase nu putuseră constata la el pierderea definitivă a facultăților intelectuale. Era foarte evident că, în ce privește actele cele mai simple ale vieții de toate zilele, era lipsit de o justă noțiune a lucrurilor. Totuși rațiunea sa rămânea întreagă, puternică, invulnerabilă, când se făcea apel la geniul său – și toată lumea știe că geniul și nebunia sunt prea adesea învecinate. E adevărat că facultățile sale afective și senzoriale fuseseră serios zdruncinate. Ori de câte ori ar fi trebuit să intre în funcțiune, nu se manifestau decât prin delir și incoherență. Memoria îl trăda atenția, nu se mai putea concentra, conștiința și judecata dispăreau. În aceste momente Thomas Roch nu mai era decât o ființă fără judecată, neajutorată, lipsită de acel instinct natural al conservării pe care-l găsim până și la animale, astfel încât era nevoie să-i porți de grijă ca unui copil pe care nu-l poți pierde din. Ochi. Iată de ce, în pavilionul nr. 17, pe care-l ocupa în partea de jos a parcului lui Healthful-House, paznicul său era obligat să-l supravegheze zi și noapte.