Inalta aventura

PREFAȚĂ.

În acest secol în care omul, omul epocii comuniste, se pregătește – și este atât de aproape de acest țel grandios – să cucerească universul planetar, poate că evocarea unei izbânzi a tăriei și dârzeniei omenești asupra naturii ca aceea a cuceririi celui mai înalt pisc pământesc, să apară mai puțin impresionantă decât este ea în realitate. Adevărul este că ascensiunea pe Everest, cel mai înalt punct de pe globul nostru, nu s-a putut realiza decât foarte recent, abia cu doisprezece ani în urmă, cu prețul unor eforturi uriașe și al unor jertfe grele.

Încercările pentru descoperirea și escaladarea vârfurilor munților Himalaya și Karakorum au început timid, cu rezultate insuficiente, încă din secolul al XIX-lea. Tentativele au aparținut, în cea mai mare parte, militarilor englezi instalați în India, care urmăreau în mai mică măsură obiective științifice sau performanțe sportive, cât descoperirea unor noi cai de comunicație între ținuturile ocupate de colonialiștii britanici în sudul marelui continent estic și regiunile atât de bogate, dar aproape impenetrabile, din Asia centrala. Sprijinite cu mijloace largi de către guvernul metropolitan britanic, expedițiile militarilor englezi, alcătuite din alpiniști cu un antrenament minuțios, au făcut o serie întreaga de ascensiuni pe vârfurile munților Himalaya și Karakorum, au descoperit câteva piscuri pe care nu le atinsese piciorul omului și au întocmit lucrări topografice privind în special așa-numitul Pisc XV, situat în dreptul paralelei 28° latitudine nordică, chiar la granița dintre Nepal și Tibet. Lucrările acestea topografice au fost întocmite sub conducerea lui George Everest, între anii 1830-1843 ceea ce a determinat denumirea piscului dominant (8845 m deasupra nivelului mării) de către europeni cu numele topografului englez.

De atunci, în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea și în prima jumătate a secolului al XX-lea, până aproape de zilele noastre, încercările de a se atinge vârful maiestuos, veșnic acoperit de ghețuri și zăpezi, strălucind ca o uriașă torță sub bătaia razelor orbitoare ale soarelui, au fost nenumărate. Aproape douăzeci de expediții în secolul trecut, alte circa optzeci de expediții în secolul nostru, au petrecut luni și uneori chiar ani întregi pe stâncile și pe ghețarii veșnici din înălțimile Himalayei, cu scopul de a atinge Everestul sau Chomolungma, cum îi spun localnicii, denumire care începe să apară, din ce în ce mai des în diversele publicații referitoare la acest cel mai înalt vârf de munte. Expedițiile din secolul trecut care n-au putut beneficia de aparatajul modern cu care au fost înzestrate cele din secolul nostru, au urcat sus, foarte sus, dar n-au putut depăși niciodată înălțimile atât de sărace în oxigen de peste 8000 metri.

În anul 1922, o expediție engleză a reușit în sfârșit să depășească granița celor 8000 de metri, înălțimea atinsă: 8326 metri. Jertfa: șapte hamali și călăuze din tribul șerpașilor, care au fost îngropați sub o avalanșă. În anul următor, folosind un alt drum de acces, o nouă expediție engleză atinge înălțimea de 8572 metri. Supraviețuiește șeful expediției, E. F. Norton, dar doi membri ai grupului, D. L. Mallory și A. S. Ervin, nu se mai reîntorc, înmormântați cine știe unde în prăpăstiile ascunse sub zăpezile mișcătoare ale culmilor semețe.

Marea majoritate a acestor ascensiuni au avut ca punct de pornire nordul, podișul Tibetului; încercările infructuoase de ascensiune pe la nord au forțat concluzia ca escaladarea Everestului pe acest versant nu este cu putință și au determinat alegerea unui alt drum, pe la sud, pornind din Nepal. Se știe că teoria aceasta a fost ea însăși dezmințită chiar în anul acesta, când o expediție chineză, după un asalt final de 19 ore, care a însemnat cel mai impresionant și mai dramatic capitol din cartea cuceririlor himalaiene, a escaladat Everestul pe la nord. Dar despre această inegalabilă performanța, vom vorbi mai târziu.

Așadar, în 1951 începe seria ascensiunilor pe la sud, care vor conduce curând la prima victorie a omului asupra celui mai înalt punct de pe glob – victorie pe care o descrie în cartea de față unul din autorii ei, alpinistul neozeelandez Edmund Hillary. Eric Shipton conduce, în anii 1951-1952, o expediție pe la sud, dar rezultatele nu sunt cele așteptate. În 1952 pornește la drum și o expediție franco-elvețiană, care își asigură serviciile celui mai temerar și mai priceput alpinist indigen, șerpașul Tenzing [1], intrat în legenda popoarelor asiatice sub denumirea de „Tigrul zăpezilor”. Expediția franco-elvețiană atinge înălțimea de 8600 metri și revine la bază cu constatarea îmbucurătoare că drumul de acces descoperit de ea este mai lesnicios decât oricare altul folosit până atunci și că condițiile atmosferice înseși sunt mult mai favorabile: până la înălțimea de 8500 de metri nu este nevoie să se facă apel la rezervele de oxigen.

1953 este anul primei ascensiuni pe Everest. Beneficiind de experiența francezilor și a elvețienilor și asigurându-și la rândul ei concursul „Tigrului zăpezilor” – al cărui rol în obținerea victoriei finale a fost hotărâtor – expediția engleza condusă de John Hunt își amenajează baza principală pentru asaltul piscului la înălțimea de 7900 metri. Mai întâi doi membri ai echipajului, Tom Bourdillon și Charles Evans, urcă până la 8748 metri, dar aflați la capătul resurselor fizice cei doi alpiniști se reîntorc, aproape extenuați, la baza de plecare. Șeful expediției, John Hunt, împreună cu alți patru oameni, pornește trei zile mai târziu (28 mai 1953), dar este nevoit să se mulțumească doar cu înălțimea de 8500 metri. În sfârșit, la 29 mai, în primele ore ale dimineții, șerpașul Tenzing și neozeelandezul Hillary pornesc la rândul lor în acest dramatic asalt final și, după exact cinci ore de ascensiune, ating punctul cel mai înalt al muntelui Everest pentru prima oară în istoria omenirii. Câteva minute pentru arborarea steagurilor, alte câteva pentru primele fotografii și, cinci ore mai târziu, abia mai putându-se ține pe picioare, dar cuprinși de o încântare neasemuită, ei se află din nou în căldura cortului de la baza de pornire.

Cum s-a ajuns la aceasta victorie, cum a fost pregătită, peripețiile ei emoționante, lupta pe viață și pe moarte cu fiecare metru, cu fiecare bloc de gheață, cu schimbările bruște ale vremii și ale temperaturii – toate sunt descrise simplu, fără retorism, cu modestia caracteristică adevăraților învingători, conștienți de forța lor morală.

Mai înainte de a încheia această atât de succintă evocare a istoriei cuceririi Everestului și de a prezenta cartea lui Hillary, se cuvine amintită istoria încă nescrisă a unei noi performanțe himalaiene.

Escaladarea Everestului pe la nord de către o expediție de alpiniști chinezi. Un grup format din maestrul sportului Van Fu-ciu, geologul Ciu In-hoa și sportivul tibetan de categoria I Konbu, prevăzut cu echipament modern și cu aparate de oxigen, au escaladat în dimineața zilei de 25 mai 1960, vârful Chomolungma (muntele Everest), plecând de pe versantul nordic, socotit până atunci ca inaccesibil.

Și acum, după ce am trecut în revistă câteva din încercările reușite și nereușite de escaladare a „acoperișului lumii”, cum mai este denumit Everestul, să revenim la înalta aventură, cartea-jurnal a unuia din cei doi oameni care au atins pentru prima oară mărețul pisc. Autorul ei, neozeelandezul Edmund Hillary, povestește cu meticulozitate, de cele mai multe ori cu sinceritate și grijă pentru respectul adevărului, niciodată cu emfază, peripețiile remarcabilei aventuri pe care a trăit-o împreună cu tovarășii săi de grup și în special cu cel cu care a împărțit gloria deplină a victoriei, șerpașul Tenzing. Există însă și în cartea lui Hillary unele relatări și unele aprecieri pe care, în ciuda eforturilor de a fi mereu sincer., autorul le face sub presiunea unei întregi educații primite în spiritul concepției colonialiste. Aceste relatări se referă mai ales la atitudinile șefilor de expediții John Hunt și Eric Shipton față de locuitorii băștinași și mai ales față de cărăușii și ghizii indigeni, care pot fi considerați, în egală măsură, cuceritorii marilor înălțimi ale Everestului. Atât Shipton cât și Hunt se consideră domni, stăpâni, „sahibi”. Ei evită în general contactul prea strâns cu localnicii, care sunt în fond colaboratorii lor principali, cei care reușesc isprăvi egale cu ale lor și peste acestea poartă și greul cărăușiei, al corvezilor. Chiar când înfruntă, cot la cot cu ei moartea – și o înfruntă mereu, la fiecare pas – Shipton și Hunt nu uită că fac parte din „lumea civilizată”.

În acest sens, sunt semnificative însemnările lui Tenzing în cartea autobiografică Tigrul zăpezilor scrisă de J. R. Ulman. În ce-l privește pe Hillary, Tenzing își formează o opinie mult mai favorabilă. El notează (loc cit., pp. 207-208, ediția în limba rusă): „Din momentul repartizării și până la sfârșitul expediției, eu și Hillary am format o pereche. Ni se cereau tot timpul mari eforturi. Trebuia în același timp să ne păstrăm forțele și să fim în cea mai bună formă. Pe când ceilalți făceau antrenamente, noi trebuia să mergem tot timpul cărând greutăți în spinare, antrenându-ne cu oxigen și ajutând tinerii șerpași să se ferească de avalanșe. Nu mai știu de câte ori am făcut acest drum, dar îmi amintesc că într-o singură zi am mers de la bază până la tabăra a IV-a și înapoi. Este de la sine înțeles că n-am fi reușit acest lucru dacă n-am fi mers bine și repede. Hillary este însă un alpinist minunat, are multă forță și rezistență. A mers deosebit de bine pe zăpadă și pe gheață, lucru pe care l-a practicat mult în țara sa, Noua Zeelandă. După cum le stă bine oamenilor de acțiune, el vorbește puțin, ceea ce nu-l împiedică să fie un tovarăș bun și vesel. Șerpașii îl iubeau – era întotdeauna gata să-și împartă cu ei alimentele și echipamentul. Formam amândoi o pereche destul de comică, Hillary fiind cu 20 cm mai înalt decât mine. Aceasta nu ne-a jenat însă niciodată. În ascensiunile comune colaboram minunat și între noi s-a statornicit o legătură bine sudată. Voi povesti despre o întâmplare care arată cum am lucrat împreună; într-o seară am coborât, ajutându-ne unul pe altul, de la tabăra a II-a la tabăra I. Hillary mergea înainte și eu după el. Ne-am făcut drum printre colțurile înalte de gheață când, deodată, zăpada de sub picioarele lui Hillary a cedat și el a căzut într-o crevasă. „Tenzing! Tenzing!” m-a strigat el. Din fericire frânghia era întinsă și eu mi-am păstrat cumpătul. Am reușit să înfrânez căderea după ce Hillary zburase 5 metri în gol, iar apoi am izbutit să-l ridic treptat până sus. Hillary nu s-a ales decât cu câteva zgârieturi. Când ne-am întors în tabără el a povestit celorlalți, fără nici o reținere, întâmplarea și a adăugat: „Dacă nu era Tenzing, astăzi aș fi fost mort”. A fost un mare elogiu acesta pe care mi l-a adus și m-a bucurat mult că mi l-a făcut. Desigur, n-a fost nimic deosebit în toate acestea. Fără accidente nu se pot face ascensiuni, iar alpiniștii trebuie să fie întotdeauna gata să se ajute unul pe altul…” „. Am întâmpinat deopotrivă aceleași greutăți. Fiecare ajuta pe celălalt și primea de la acesta același ajutor. Odihnindu-ne puțin, am reluat ascensiunea, făcându-ne drum tot mai sus. Și iată-ne în fața ultimului obstacol serios în calea spre culme: un perete stâncos, vertical, care se înălța chiar pe creastă, împiedicând înaintarea. Cunoșteam această stâncă, o văzusem în fotografiile luate din avion și o examinasem de jos, din Teangboci, cu binoclul. Acum se punea problema: să escaladăm stânca sau s-o înconjurăm? Se părea că există numai o singură trecere, îngustă și abruptă, între stâncă și cornișă. Hillary a pornit primul, încet și cu băgare de seamă el a pășit pe o teșitură largă, trebuind să se ridice cu spinarea înainte și sprijinindu-se cu picioarele de cornișă, în timp ce eu mi-am încordat toate forțele ferindu-l, deoarece se temea foarte mult că cornișa nu va rezista. Din fericire totul s-a sfârșit cu bine. Hillary a ajuns pe culmea stâncii, apoi m-am asigurat cu frânghia pe care o ținea el.

Aici trebuie să spun cu sinceritate, că nu consider absolut exactă povestirea lui, redată în cartea Înalta aventură. În primul rând, Hillary consideră că înălțimea peretelui de stâncă era de 12 metri, iar eu cred că nu avea mai mult de 5. Mai departe, din povestirea lui Hillary reiese că ascensiunea adevărată a făcut-o numai el, iar eu am fost tras în sus. Adevărul este că nimeni nu m-a tras și nu m-a târât. Ca și Hillary, eu m-am cățărat singur pe crăpătură și dacă el m-a asigurat în acest timp și eu am făcut același lucru pentru el. Vorbind despre aceasta, trebuie să lămuresc o chestiune. Hillary este prietenul meu. El este un alpinist minunat și un om minunat și eu mă mândresc cu faptul că am ajuns împreună cu el pe culmea Everestului. Cred totuși că în povestirea lui despre ascensiunea făcută de noi, Hillary nu este absolut drept față de mine. Tot timpul el lăsa să se înțeleagă că atunci când lucrurile mergeau bine, aceasta i se datora exclusiv lui și dacă au existat greutăți, acestea au fost din cauza mea. Aceasta nu este just. Niciodată eu n-aș afirma că s-ar fi putut cuceri Everestul de unul singur. Eu cred că nici Hillary n-ar trebui să lase să se înțeleagă că el ar fi putut să realizeze asaltul singur și că eu n-aș fi ajuns la culme fără ajutorul lui. Tot drumul, la ducere și la înapoiere, ne-am ajutat reciproc. Așa trebuia să fie, așa trebuia să se în tâmple, căci noi n-am fost conducători și conduși, am fost parteneri egali”.

Acest lucru se oglindește fidel în textul declarației făcute de E. P. Hillary, după ascensiune, în cabinetul primului ministru al Nepalului. Ea sună astfel: „La 29 mai, eu, împreună cu șerpașul Tenzing, am pornit din tabăra noastră superioară pe Everest la asaltul culmilor. În timpul ascensiunii pe culmea de sud, mergea înainte când unul, când altul. Am trecut peste culmea de sud și am început să ne urcăm pe creasta dinainte de culme. Am ajuns pe culme aproape concomitent. Ne-am strâns reciproc mâinile, fericiți de victoria noastră. Apoi l-am fotografiat pe Tenzing cu steagurile Marii Britanii, Nepalului, Națiunilor Unite și Indiei. Semnat: E. P. HILLARY” „Fiecare cuvânt din această declarație – scrie Tenzing – este adevărul pur. Întocmai așa s-a întâmplat. Am atins culmea aproape concomitent. Și așa a rămas până în prezent când, din motivele pe care le-am expus, mi se pare mai just să povestesc tot amănunțit”.

Lectura cărții-jurnal a lui Hillary este deosebit de interesanta și de instructivă, semnificativă chiar în acest secol al avântului spre spațiile siderale, pentru posibilitățile nelimitate ale omului. Căci aventura alpinistului neozeelandez și a șerpașului nepalez este cu mult mai mult decât o performanță sportivă cu totul neobișnuită, este o victorie a căutărilor și încercărilor omenești din toate timpurile de a supune forțele oarbe ale naturii înconjurătoare, este satisfacerea pasiunii omenești de a cerceta și de a cunoaște tot mai mult, este acțiune și poezie, este ilustrarea puterii de luptă, de sacrificiu și de abnegație a acelora dintre oameni care și-au câștigat faima de eroi în lupta pentru progres și civilizație.

I. VORNIC.

PRIMII PAȘI.

Până la vârsta de șaisprezece ani nu văzusem încă muntele, îndeletnicirea prosperă a tatălui meu – albinăritul – mă împiedicase până atunci să mă bucur de răgazul vacanțelor, în schimb ajunsesem să învăț și eu meseria tatii, chiar înainte de a împlini treisprezece ani.

În iarna anului 1935 pusesem ceva bani deoparte și mi s-a dat voie să plec într-o tabără școlară de schi, la Ruapehu[2] , unul din marii noștri vulcani din Noua Zeelandă. Eram atunci în clasa a VI-a și arătam ca un tinerel înalt, osos și stângaci, care era departe de a fi băiatul cel mai isteț din clasă. Până în acel an nu cred că mă depărtasem la mai mult de 50 de mile[3] de Auckland[4]. Auzisem povești minunate de la ceilalți băieți despre vacanțele petrecute la schi, dar ele nu mă atrăgeau prea mult; singura mea dorință era să pot colinda lumea.

Am văzut pentru prima dată zăpadă[5], când am coborât din tren, la miezul nopții, în gara National Park. Nu era multă, dar ne-a cuprins pe toți o bucurie de nedescris și în câteva clipe, bulgări de zăpadă, tari ca fierul, zburau prin aer din toate părțile; mai târziu, pe când autobuzul nostru urca încet spre „castelul” așezat sus pe coasta muntelui, priveam cum farurile sale puternice dădeau viața în întuneric unei lumi scânteietoare de basm în care domneau zăpada strălucitoare, pinii pitici și pâraiele înghețate. Când m-am vârât în sacul meu de dormit, pe la orele doua noaptea, mă simțeam într-o lume nouă, ciudată, plină de senzație.

Timp de zece zile am petrecut minunat, schiind și jucându-ne pe coastele de la poalele muntelui, dar nu-mi amintesc să-mi fi aruncat vreodată ochii spre vârful lui. Ni se spusese că părțile de sus ale muntelui sunt primejdioase; din această cauză nici n-am îndrăznit să mă aventurez spre ele; le priveam doar cu respect și teamă. M-am întors acasă, cuprins de un entuziasm nemărginit pentru soare, frig și zăpada – dar mai cu seamă pentru zăpadă!

După aceea, n-am mai avut prea des prilejul să văd zăpadă. Doi ani din viață a trebuit să mi-i petrec la universitate, până să-mi conving părinții că nu eram făcut pentru o carieră academică. Nu cred că eram mai puțin înzestrat decât alții, dar fără îndoială eram leneș, iar lecțiile de geometrie în spațiu nu-mi deșteptau nici un interes. Am renunțat așadar la studii și am început să lucrez la stupăria tatălui meu, ca muncitor apicol. Duceam o viață plăcută în aer liber și soare, dar care cerea o muncă fizică aspră. În felul ei era o viață plină de neprevăzut și de aventură, o luptă neîncetată împotriva capriciilor vremii și o agitație nebună când stupii porneau să roiască toți deodată.

Nu puteam ști niciodată dacă recolta avea să fie mare sau mică până când nu adunam și ultima livră[6] de miere din stup; totuși în lunile pline de frământare, când albinele culegeau mierea, gândul unei recolte bogate ne îmbărbăta în lungile și grelele ceasuri de muncă. Țin minte că eram niște optimiști fără leac. În schimb, când venea iarna colindam dealurile împădurite din împrejurimi, învățând să mă descurc singur la drumeție, în timp ce în suflet mi se deșteptau fiorii dorului de necunoscut.

La douăzeci de ani am făcut prima mea excursie mai lungă, împreună cu un prieten mai în vârstă, în Insula de sud a Noii Zeelande. Printre planurile noastre era și acela de a petrece două zile la o renumită stațiune turistică, „Ermitajul”, aflată în preajma piscurilor uriașe ale Alpilor sudici.

Am făcut un drum minunat cu mașina prin munți, ajungând la „Ermitaj” îndată după-amiază. Era o zi splendidă, iar piscurile mărețe din jur păreau niște turnuri înălțate deasupra capetelor noastre. Priveam, stăpâniți de emoție pereții înalți și stâncoși, ghețarii încleștați pe munți și povârnișurile acoperite de zăpezile avalanșelor. Deodată, cuprins de o răscolire ciudată, nu m-am mai putut împotrivi pornirii mele și m-am hotărât să fac o mică ascensiune. Cel mai apropiat petic de zăpadă care se zărea era sus într-o vale din lanțul muncilor Sealy, în spatele hotelului. Am pornit deci hotărât într-acolo.

Am urcat multă vreme, împiedicându-mă prin grohotișuri, din cauza pantofilor de oraș cu care eram încălțat. Mi-am dat repede seama că zăpada era mult mai departe decât socotisem la început, însă dintr-un imbold necunoscut, am continuat urcușul. În cele din urmă am ajuns sus la ea. Era o rămășiță dintr-o veche avalanșă de zăpadă care astupa albia unui torent de munte. Am urcat entuziasmat pe zăpadă, săpând cu piciorul un lung șir de trepte în susul și în josul avalanșei și apoi, cu sentimentul că am făcut ceva grozav, am coborât pantele lungi pe care le urcasem, înapoi la „Ermitaj”.

Stăteam în salonul hotelului cuprins de neastâmpăr și de emoție. Deodată zumzetul conversațiilor încetă. Mi-am ridicat ochii și privirea mi s-a oprit asupra a doi tineri vioi și bronzați care intraseră în salon cu aerul unor oameni siguri de ei. Prin jur se auzeau șoapte: “Au coborât chiar acum de pe muntele Cook![7]”

Într-o clipă cei doi deveniră centrul unui grup care-i privea cu admirație. În timp ce mă învârteam, oarecum stingher, în jurul grupului, l-am auzit pe unul din ei spunând:

— Eram grozav de obosit când am ajuns lângă limba ghețarului, dar Harry, asemenea unui tigru, aproape că m-a târât după el până sus pe vârf.

Abia după câțiva ani am aflat că cei doi erau Stevenson și Dick, renumitul cuplu alpin care tocmai atunci realizaseră pentru prima oară marea traversare a muntelui Cook, de la nord spre sud.

M-am retras într-un colț al salonului, gândindu-mă la monotonia vieții pe care o duceam, la satisfacțiile pe care trebuiau să le găsească în viață cei doi tineri și din clipa aceea m-am hotărât să devin alpinist.

— Mâine voi urca și eu pe unul din vârfuri, mi-am spus în sinea mea. I-am împărtășit ideea și tovarășului meu care a fost întru totul de acord să încercam. Cum nu aveam însă nici experiența și nici materialele necesare, el a propus să luăm cu noi un ghid. După ce toate pregătirile au fost gata, m-am dus la culcare cuprins de neliniștea așteptării.

Începutul a fost bun căci în zori se arăta a fi o dimineață frumoasă. Imediat după micul dejun veni să ne ia și ghidul la a cărui apariție nu mi-am putut înfrâna un oarecare simțământ de dezamăgire: judecind după fața-i arsă de vânt și după pălăria lui tiroleză, ai fi spus că era ghid, însă vârsta-i destul de înaintată și corpolența lui excesivă nu dădeau de loc impresia unui om plin de avânt care să ducă la drum greu. Pe un ton nu prea îmbietor ne-a anunțat că vom ataca împreună vârful „Olivier”, un vârf mic din lanțul Sealy, chiar deasupra „Ermitajului”.

— Dacă vi se pare prea departe – adăugă el – vom putea petrece după-amiaza pregătindu-ne ceaiul la lacurile din Sealy.

În sfârșit am început urcușul. Ghidul mergea înainte cu pas încet și regulat; poate prea încet și prea regulat pentru a-mi fi pe plac, așa că nu după mult timp am luat-o iute înainte, în sus, pe cărarea îngustă și abruptă. Aerul rece și înviorător precum și minunatul sentiment de libertate care mă cuprinsese, în timp ce mă înălțăm deasupra văii de sub noi, mă îmbiau să urc neobosit tot mai sus, ajungând în cele din urmă la lacuri cu o jumătate de oră înaintea ghidului nostru. În timp ce acesta aprindea focul pentru a pregăti ceaiul, Brian și cu mine am făcut o baie în apa rece și clară a lacului; apoi, cu o foame de lup ne-am repezit asupra merindelor.

Între noi și creasta șirului de munți se întindea o pantă acoperită de zăpadă de vreo 3-400 m[8].

Văzând nerăbdarea mea, ghidul oftă adânc și se urni cu greu din nou la drum, în susul pantei.

— Acum facem alpinism cu adevărat, spusei eu.

Zăpada era plăcuta și tare așa încât puteam săpa trepte solide, lovind doar încet cu piciorul. Totuși lungimea povârnișului care se pierdea în urma noastră îmi trezea un simțământ de teamă astfel că, fără a-mi pierde elanul, am început să merg supus în urma ghidului.

Sus pe creasta muntelui, am găsit o priveliște încântătoare: o vale întinsă cu un ghețar masiv, înconjurată de piscuri de o rară frumusețe.

Lângă noi, la o depărtare de câțiva metri, se înălța o stâncă. Nu m-am putut stăpâni și m-am cățărat pe ea într-o clipită. Cuceream pentru prima dată un vârf de munte.

A fost cea mai fericită zi din viața mea de până atunci. Am coborât înapoi la „Ermitaj”, iar a doua zi am plecat acasă urmărit de noua mea pasiune pentru munte, care, de atunci, m-a stăpânit într-una.

Citeam cu nesaț tot ceea ce se putea serie despre munți.

Însă ceea ce a deșteptat în mine pasiunea pentru alpinism au fost două cărți: prima, Tabăra șase[9] de Frank Smythe, iar cea de-a doua Nanda Devi de Eric Shipton.

Citind cartea lui Smythe am urcat parcă alături de el, pas cu pas, obositoarea pantă nordică a Everestului. Nu-mi închipui să fi trăit vreodată atât de intens o altă carte. Alături de el am îndurat vântul tăios, gerul aspru și sforțările desperate de a respira aerul rarefiat al înălțimilor. Iar când, în cele din urmă, a fost silit să se întoarcă din drum, după ce urcase până la 8534 m n-am considerat faptul o înfrângere, ci o victorie.

Povestea lui Shipton a făcut să vibreze în mine o altă coardă și e lesne de înțeles, deoarece explorările și ascensiunile lui pe Himalaya întruchipau pentru un neozeelandez ca mine idealul în privința alpinismului. Problemele lui, deși pe o scară mai mare, se asemănau mult cu ale mele: fonduri bănești limitate, dificultatea deplasării rapide într-un ținut inaccesibil și aspru, obligația de a-ți căra singur proviziile, lupta necontenită cu ploaia, cu intemperiile și, în fine, însăși viața de pe munte atât de plină de lipsuri.

Până în 1946 făcusem excursii de unul singur și căpătasem destulă experiență în ceea ce privește organizarea lor. Purtasem poveri destul de grele prin numeroase regiuni accidentate, urcasem foarte multe piscuri mărunte și unele chiar ceva mai mari. Și totuși, la drept vorbind, cunoșteam prea puțin din tehnica urcușului.

În acel an am avut însă norocul să-l cunosc pe ghidul Harry Ayres, cel mai de seamă alpinist din Noua Zeelandă, vestit cunoscător al tehnicii escaladărilor pe gheață. Harry mă luă sub aripa-i ocrotitoare și timp de trei veri minunate am urcat împreună mărețele piscuri. Multe lucruri utile am învățat de la el: cum să tai o treaptă, când să o tai, precum și multe alte subtilități pe care le poți căpăta numai din experiență.

În 1950, prietenul meu George Lowe a aprins în mine dorința care avea să ne ducă, mai târziu, pe amândoi, în munții Himalaya. Niciodată nu urcasem cu George, dar eram prieteni vechi iar el avea la activul lui multe ascensiuni grele. În vara aceea, pe când coboram împreună ghețarul Tasman, George îmi spuse deodată:

— Ed, te-ai gândit vreodată să urci pe Himalaya?

Era un gând care-mi încolțise de mult în minte și de aceea i-am răspuns afirmativ, fără ezitare, cu emoția celui care-și găsește gândul în gândul altuia. Ne-am hotărât în grabă să întocmim un plan, să organizăm un grup și să ne procurăm banii necesari de drum. Întâmplător plecam în Anglia peste câteva luni așa că aveam posibilitatea să culeg toate informațiile cu privire la echipamentul și hrana necesară unei astfel de expediții.

La drept vorbind, n-am putut să culeg prea multe informații în Anglia, întrucât în Europa[10] când am ajuns era vară și mai toți membrii Clubului alpin erau plecați în Alpi. Dornic de a cunoaște și această regiune am plecat și eu în Alpi împreună cu alți doi neozeelandezi cu care am alcătuit un grup și am făcut împreună o excursie minunată. Mai întâi ne-am dus în Austria, unde ne-am simțit în largul nostru în cabane mari, comode și unde suiam o sumedenie de munți ușori. Alpinismul din Austria se deosebea atât de mult de urcușul cutezător cu care ne obișnuisem, încât ni se părea un fel de concediu de odihnă de care era bine să profităm cât mai mult, făcând mereu ascensiuni. De acolo ne-am dus în Elveția, unde am vizitat câteva locuri din cele mai cunoscute. Am urcat multe vârfuri mărețe, dar în general destul de ușoare, probabil fiindcă urmam mai întotdeauna drumul marcat în ghidurile turistice ca „le plus facile”[11]. Perioada noastră cea mai activă a fost când cinci zile de-a rândul am urcat cinci vârfuri de câte 4000 metri, în Oberlandul bemez.

Întâlneam atât de rar zile frumoase în Alpii neozeelandezi, încât căutam să profităm de fiecare din frumoasele zile din Alpii elvețieni.

Într-o zi, intrând la poșta din Jungfraujoch ca să ne luăm corespondența, am găsit o scrisoare de la George Lowe cu vești emoționante. Ne scria că fusese invitat de un grup de prieteni din Noua Zeelandă să participe la o ascensiune în Himalaya. Toți erau alpiniști de primul rang care făcuseră niște planuri strașnice. La propunerea lui, m-au invitat și pe mine. I-am răspuns imediat acceptând oferta.

Când m-am întors în Noua Zeelandă organizarea expediției era într-un stadiu înaintat.

Planurile noastre inițiale erau foarte cutezătoare; o echipă de zece oameni avea să atace piscul Kanchenjunga[12]. Dar de la început ne-am izbit de greutăți: timpul trecea și autorizația nu mai venea; începuseră să se ivească probleme financiare. Din această cauză numărul entuziaștilor începu să scadă treptat, astfel că până la urmă am rămas doar patru: Riddiford, Lowe, Cotter și eu.

Uneori credeam ca nu vom mai pleca niciodată, dar Riddiford nu-și pierdea curajul. Era un bun organizator și plin de un entuziasm inepuizabil. Până la urmă am reușit să strângem și banii necesari. Principala noastră țintă devenise între timp piscul Muktit Parbat, înalt de 7242 m, situat în masivul Garhwal din Himalaya. Eram în inima Himalayei când am aflat vestea unei noi expediții de recunoaștere pe Everest.

Cineva ne trimisese un articol tăiat dintr-un ziar care ne-a fost adus în tabără de curierul nostru special. Știrile erau emoționante și ne răscoleau sufletul. Cât n-am fi dat și noi să participăm la o asemenea expediție.

Am citit cu nesaț tot ce spunea articolul. Toate expedițiile precedente – ne informa articolul – folosiseră drumul prin Tibet[13] încercând să atace vârful Everest pe pantele lui nordice. Din 1921 se organizaseră până atunci șapte expediții și deși alpiniștii înfăptuiseră acte de un curaj nemaiîntâlnit și de o rezistență uimitoare, niciunul nu a putut urca mai sus de un punct situat cam la 300 m sub vârf. Era ca și cum ar fi existat o barieră invizibilă la 8534 m, peste care nici un om nu putea trece. După aceste expediții, timp de mai bine de zece ani muntele fu complet abandonat.

Everestul era situat pe frontiera dintre Tibet și Nepal[14]. Ce e drept, partea nepaleză a muntelui foarte abruptă era socotită de toată lumea inaccesibilă, iar nepalezii interziseseră întotdeauna cu strictețe europenilor să vină în țara lor. Acum însă Nepalul adoptase o politică mai largă.

În 1950, doi celebri alpiniști, americanul Houston și englezul Tilman, au primit autorizația de a călători prin Nepalul de vest până la poalele muntelui. Din motive necunoscute, s-au oprit la o distanță de câteva mile de munte și s-au întors, declarând că după părerea lor nu există nici o posibilitate de a găsi un drum pe partea aceea a Everestului.

Cunoșteam multe din aceste amănunte, dar articolul scria în continuare: „În ciuda acestor știri descurajante, o nouă expediție de recunoaștere de proporții mai mici va porni în toamna anului 1951 – adică numai peste câteva luni – să cerceteze posibilitățile de a ajunge la munte pornind dinspre sud. Și expediția va fi condusă de nimeni altul decât de însuși Shipton”.

Cu invidie în glasuri, am discutat apoi toți patru despre emoțiile puternice pe care ar trebui să le simtă cel care participă la o expediție pe Everest. Apoi am revenit la preocupările noastre, deși mai toți ne făuream în minte tot felul de vise.

Până la acea dată, învățasem multe lucruri despre călătoriile în Himalaya – ce fel de comportare trebuie să ai față de culii[15] care au stări de spirit foarte schimbătoare și cum să te comporți față de băștinași. De foarte multe ori însă, istoviți și vlăguiți, pierdeam și ultimul dram de voință în aerul rarefiat și greu de respirat al marilor înălțimi. Dar învățam mereu lucruri noi și le învățam repede, iar Lowe și cu mine formam un cuplu plin de energie și de optimism. Am făcut împreună expediția de recunoaștere a marilor ghețari de la poalele lui Mukut Parbat și am descoperit o trecere peste meterezele lui formidabile. Tot împreună am pus bazele taberei a III-a la 6400 m. La 11 iulie, Riddiford, Cotter și Pasang pornind de la această tabără au atins, după multe eforturi, vârful lui Mukut Parbat.

Când ne-am întors la Ranikhet[16] eram slabi, epuizați și fără un ban în buzunar dar, cu toată modestia noastră, ni se citea ușor pe față mândria de a fi cucerit șapte noi piscuri.

În momentul când am intrat în holul hotelului, nerași și murdari, portarul ne-a înmânat imediat o telegramă. Era o invitație pentru doi dintre noi de a participa la expediția lui Eric Shipton.

Așadar, porneam la drum spre Everest!

SPRE EVEREST ÎN 1951

Împreună cu Riddiford și cu cei doi din șerpașii[17] noștri, Pasang și Nyima, am ajuns la Lakhnow[18] la 28 august. Urma să ne întâlnim cu Shipton și grupul lui la capătul de cale ferată Jogbani[19], la frontiera indo-nepaleză, dar mai întâi trebuia să ne cumpărăm alimente și combustibil. A găsi însă alimentele necesare unei ascensiuni pe Himalaya în bazarele din Lakhnow era o sarcină aproape imposibilă, așa că până la urmă tot ce am putut cumpăra a fost doar o sumedenie de cutii de conserve, mari ca volum și grozav de scumpe ca preț. Am încărcat cumpărăturile și echipamentul în câteva căruțe trase de cai și am dus totul la gară. Știind că trenul avea plecarea abia peste o oră, am început, fără nici o grabă, să facem formalitățile necesare pentru transportul bagajelor noastre pe calea ferată. Ne-am dat seama însă imediat că era vorba de o gravă confuzie, deoarece trenul pleca de fapt peste câteva minute, iar bagajul nostru necesita destul timp pentru a fi urcat în tren. Cuprinși de panică am adunat la iuțeală douăzeci de culii, ne-am încărcat cu toate bagajele și am pornit în galop spre peron. Am trecut portița de la intrarea acestuia ca o furtună, chiar în momentul când conductorul era gata să fluiere de plecare. Strigătul lui neînduplecat de „prea târziu” sună ca un clopot de înmormântare a planurilor noastre. Dar Riddiford nu era omul care să cedeze prea ușor. Energica să putere de convingere ne-a adus victoria. Am sărit imediat într-un compartiment de clasa a II-a în care erau doi călători indieni și apoi, spre marea lor groază, am început să îngrămădim înăuntru corturi, saci și lăzi cu alimente, bidoane de gaz și accesorii de tot felul necesare unei expediții. O ploaie de monede aruncate în grabă culiilor și o zguduitură neașteptată, care aproape ne-a trântit jos în vagon, marcară în sfârșit începutul expediției noastre.

Două zile mai târziu, la miezul nopții, am ajuns la Jogbani, unde de douăsprezece ore ploua torențial. Am descărcat bagajele pe micul peron în întuneric și, sub bătaia ploii, priveam nenorociți în noapte. Ceea ce vedeam din Jogbani nu era prea încurajator. Câteva case dărăpănate, un drum noroios și niște băltoace mari de apă. Tot tabloul era conturat de câteva lumini slabe, pâlpâinde și învăluit într-o perdea de ploaie torențială.

Pasang ne veni în ajutor. Se duse și întrebă în dreapta și în stânga și apoi ne conduse, prin noroi și ploaie, la o clădire mai răsărită decât celelalte, care avea un cerdac mare, unde ne-am îngrămădit cum am putut. Ne-am umflat saltelele pneumatice și le-am întins pe cerdac. Era atât de cald, iar atmosfera atât de înăbușitoare încât nu mai aveam nevoie nici de așternut și nici de pături. Ne-am scos o parte din hainele ude de ploaie și ne-am culcat în bâzâitul țiuitor al țânțarilor, acompaniat de orăcăitul miilor de broaște din jur.

A doua zi de dimineață, în zori, se anunța o zi frumoasă, cu cer senin. Am părăsit dis-de-dimineață adăpostul nostru incomod și am mers cale de o milă până am ajuns la o fabrică mare de iută. Am poposit la locuința inginerului șef, Law, un scoțian, unde am fost primiți cu multă căldură; în curând ne aflam în jurul unei mese îmbelșugate unde am aflat că Shipton cu cei trei tovarăși trecuseră pe acolo cu cinci zile mai înainte. Trebuia deci să ne grăbim dacă voiam să-i mai ajungem. Inginerul șef ne-a fost de un ajutor neprețuit. Ne-a ajutat să scoatem bagajele de la gară și de la vamă și să îndeplinim toate formalitățile de trecere a frontierei în Nepal. În cele din urmă, tot el a obținut un camion mare care trebuia să ne transporte, atât pe noi cât și echipamentul, pe o distanță de 48 km, cât ținea șoseaua dintre Jogbani și Dharan – un oraș nepalez la poalele munților. Pe când ne întorceam la locuința domnului Law – după terminarea pregătirilor de plecare – el ne opri și ne arătă ceva în depărtare spunând: „Priviți Everestul”!

Parcă nu ne venea să credem și totuși, plini de curiozitate, am privit în direcția indicată. Spre marea mea uimire, am zărit atunci în atmosfera limpede a dimineții, în depărtare, un colț alb înălțându-se spre cer deasupra munților. Cât de departe era! Atât de departe încât nu părea aevea! Simții că mă cuprinde un val de emoție și de nerăbdare care nu-mi mai dădea pace. Doream să pornim cât mai repede la drum.

Am încărcat bagajele în camion și apoi ne-am suit și noi. Camionul nostru, prevăzut cu cauciucuri cu șanțuri ca de tractor și fiind cu dublă tracțiune, lăsa impresia că este în stare să treacă peste orice obstacol. Ne-am luat rămas bun de la soții Law și iată-ne, în sfârșit, plecați. Ni se spusese că în timpul musonului acest drum este deseori de nestrăbătut și în curând am înțeles de ce. Am început prin a fi hurducați pe pietrele colțuroase de pe șosea sau trecând bălți adânci. Am ieșit apoi într-un ținut mai deschis unde n-am mai văzut nimic altceva înaintea ochilor decât o mare întinsă de noroi. Părea de neînchipuit că o vom putea străbate. Totuși, ba lunecând, ba patinând, ba cu hopuri și cu smucituri, ne-am deschis încet și greu drum prin ea. Uneori alunecam primejdios până la limita șanțurilor adânci de pe marginea șoselei; alteori ne împotmoleam în vreo băltoacă mare și cleioasă fiind nevoiți să dăm înapoi ca să mai încercăm o dată. Eram încredințați că nimic nu ne va putea opri, când deodată, cu o zguduitură puternică, ne înțepenirăm într-un strat de noroi adânc de 60 cm.

Timp de o jumătate de oră, șoferul nostru încercă din răsputeri să ne scoată de acolo, în timp ce la vreo 15 m, un stol de corbi hidoși, fără să ne ia în seamă, se hrăneau clămpănind zgomotos din hoitul unei vaci. Toate sforțările fură însă zadarnice. Șoferul nostru văzu o singură posibilitate: să descărcăm tot bagajul și să-l ducem noi în spinare vreo 180 m cât ținea porțiunea cea mai rea de drum. Credea că numai în felul acesta va putea despotmoli camionul. Privii cu mult dezgust la mlaștina în care trebuia să coborâm și mă uitai apoi la tovarășii mei, care nu se arătau de loc dispuși să înceapă o asemenea treabă, lucru lesne de înțeles.

„Trebuie să facem asta, Earle”, am spus eu. „Tu ne dai bagajele și Pasang, Nyima și cu mine le vom transporta”. Riddiford fu bucuros să primească propunerea mea care-l scutea să-și murdărească picioarele.

Mi-am scos pantofii și ciorapii suflecându-mi pantalonii scurți cât am putut de sus. M-am lăsat ușor în balta de noroi. Cei doi șerpași s-au cutremurat dezgustați, dar neavând încotro, au coborât și ei. Riddiford ne-a dat fiecăruia câte o povară și cu ea în spate am pornit înotând prin noroi. La jumătatea drumului până unde începea iar pământul uscat, era un pod mic pe care-l ocupară repede, curioși, câțiva fii ai proprietarilor de pământ din satul acela. Nenorocirea noastră fu prilej de veselie; hohote de râs voios se auzeau de fiecare dată când treceam pe lângă ei, cufundat până la genunchi în noroi. Am încercat să-i conving pe câțiva din ei să ne ajute la cărat și chiar le-am trecut pe sub nas un teanc de rupii, dar nici nu se gândeau să-și strice câtuși de puțin amuzamentul sau să se murdărească. Șeful lor era un tânăr bine îmbrăcat ale cărui spirite, pe care nu le puteam înțelege, provocau hohote de râs tovarășilor săi.

În general cred că sunt o fire destul de răbdătoare, există însă și unele limite peste care nu poți trece. După șapte sau opt transporturi făcute prin noroi, simțeam că încep să-mi ies din fire. Tocmai mă întorceam la camion, murdar de noroi din cap până în picioare, când tânărul cel bine îmbrăcat spuse alt spirit de mare efect. Asta întrecea orice limită! În spatele lui se afla un șanț mare plin cu apă. Am făcut repede un pas spre el și l-am împins în șanț cu toată forța furiei ce clocotea în mine. Țipătul său de groază scos în momentul când cădea în apa, a rămas până azi – trebuie să mărturisesc – una din satisfacțiile mele. Pot să mă laud însă că după aceea treceam podul într-o tăcere profundă și plină de respect.

Ușurat de încărcătură, camionul nostru prinse din nou puteri. Șoferul reuși să-l urnească din groapa în care se împotmolise și apoi îl împinse din nou înainte, cu toată puterea de care era în stare, împroșcând noroiul în toate părțile, camionul își croi anevoie drum prin mocirla groasă, până trecu de cealaltă parte. Acolo am încărcat totul din nou și ne-am continuat drumul ca mai înainte. De zece ori ne-am cufundat în mlaștină până la osie și tot de atâtea ori am împins și am scos din nou camionul din ea. Dar tocmai când soarele coborâse spre asfințit ne-am împotmolit de-a binelea. Nimic nu putea să ne descurajeze mai mult, mai ales că era ultima porțiune de drum noroios înainte de a începe urcușul din câmpie spre munte. Din fericire însă, am căpătat repede ajutor. În depărtare se zăreau luminile unui vehicul care venea spre noi din Dharan; el se opri în curând la marginea mlaștinii. Între șoferi încăpu o convorbire prin strigăte după care ni se spuse că dacă ne transbordăm bagajul, putem merge cu celălalt camion. Într-un întuneric beznă, am început să ne cărăm din nou poverile prin noroiul moale și adânc. Eram prea obosiți ca să ne mai pese de murdăria în care intram și făceam, triști și resemnați, drumul între cele două camioane, umplându-se din cap până-n picioare cu noroi. Am simțit o mare ușurare când am dus, în fine și ultima povară.

La Dharan am sosit la 11,30 noaptea. În unsprezece ore am făcut pe un drum de 48 km – o experiență de neuitat.

Șoseaua se sfârșea acolo. Mai departe porneau cărări care duceau spre munți. De acum înainte, bagajele trebuiau duse de către culii, așa că ziua următoare ne-am petrecut-o cu recrutarea a șaptesprezece culii. La 3 septembrie, la orele 6,45 dimineața, am părăsit Dharanul pe o vreme minunată; am mers apoi timp de două zile printr-o regiune muntoasă și cât se poate de pitorească. Uneori, din cauza căldurii, ne opream să facem câte o baie răcoritoare în apa râurilor ce brăzdau pădurea. La sfârșitul celei de-a doua zile, am urcat un deal lung și abrupt pentru a ajunge la orașul Dhancuta[20], așezat într-o poziție minunată, pe o coamă bătută de vânt, la o altitudine de l 200 m.

Guvernatorul Dhancutei se arătă foarte generos cu noi. El ne puse la dispoziție o clădire mică, plăcută și răcoroasă, situată într-o pădure de brazi, aproape de casa în care locuia el, trimițându-ne totodată și câteva fructe, printre care și un ananas delicios. Seara ne-a făcut o vizită discutând cu noi timp de două ceasuri diferite probleme cu caracter internațional sau probleme care priveau țările noastre. I-am cerut sfatul în privința drumului pe care aveam să-l urmăm de aici înainte. Voiam să ajungem cât mai repede la orașul Dingla[21], pentru a-l prinde din urmă pe Shipton. Erau două drumuri: unul care urma malul de vest al râului Arun, iar al doilea, malul de est. Guvernatorul ceru părerea consilierilor săi. Pe cât se părea, Shipton pornise pe malul de vest, deoarece acesta avea mai puțini afluenți mari de traversat. Dacă am fi fost dispuși însă să trecem câteva râuri foarte late, ruta pe malul de est ne putea scuti câteva zile de drum. Sfatul primit a fost cât se poate de bine venit. Atât Riddiford cât și eu traversasem în Noua Zeelandă nenumărate râuri revărsate așa că eram gata să încercăm să-i traversăm și pe culii. În semn de prețuire, guvernatorul ne dădu și o escortă militară în persoana unui soldat, ce-i drept, cam jerpelit și fără arme. Speram ca a doua zi dimineața să pornim de vreme la drum, dar am fost nevoiți să mai întârziem câteva ore, deoarece patru din culii noștri nu s-au mai prezentat. În cele din urmă, pe la ora 8 dimineața, am plecat la drum urcând încet o coamă lungă și plăcută și lăsând în urmă, sub noi, orașul. De ambele părți, munții înveșmântați în verde datorită vegetației bogate, favorizată de muson, se înălțau în formă de trepte. Spre nord, coame lungi, împădurite coborau dinspre Himalaya, iar spre sud se vedeau câmpiile îndepărtate ale Indiei. Priveliștea ne umplea de entuziasm.

Am traversat printr-o trecătoare după care am coborât puțin ajungând într-un sat numit Pakaribus. Cum se apropiau nori grei de furtună și culii rămăseseră mult în urmă, ne-am hotărât să poposim acolo. Ni s-a îngăduit să folosim o parte dintr-una din casele mai mari, pe care am și ocupat-o imediat. Ne-am adăpostit tocmai la timp. Ploaia începu să toarne cu găleata, însoțită de tunete grele și fulgere mari cât cerul. Culii și-au făcut cu greu drum prin ploaie, ajungând la noi muiați până la piele.

Spre seară, vremea se lumină pentru puțin timp astfel că am putut face o mică plimbare pe dealul din spatele satului. Jos, se putea vedea valea întinsă a râului Anin, iar sus, în depărtare, se înălțau sclipitori, în mantia lor de zăpadă adusă de muson, pereții uriași ai munților Chamalang și Makalu. Îi priveam aproape cu un simțământ de spaimă și nu puteam să cred că văd aevea munții despre care citisem atât. Pe când îi priveam, albul lor sclipitor fu cuprins deodată de roșul aprins al amurgului, pentru ca apoi să fie învăluiți din nou de nori negri de furtună.

Urmă o noapte vijelioasă. Tunetul bubuia răsunând din munte în munte, trăsnetul spinteca norii în limbi de foc crestate, iar ploaia ne biciuia acoperișul fără încetare. Stăteam în adăpostul nostru mulțumiți că avem un acoperiș deasupra. În zori, ploaia se mai domoli puțin, iar când am pornit din nou la drum, la ora 7,45, nu mai ploua decât foarte puțin. Trebuia să coborâm spre râul Arun. Poteca pe care aveam s-o urmăm era lunecoasă și primejdioasă. Lutul tare devenise alunecos din cauza ploii și cum purtam pantofi de tenis cu tălpi de cauciuc, trebuia să fim cu băgare de seamă la fiece pas. Tot pe poteca aceasta am întâlnit și primele lipitori. Aceste vietăți monstruoase care se hrănesc cu sânge, năpădesc Himalaya în timpul musonului și își întind orbește ventuzele către fiece vietate cu sânge cald care trece prin apropierea lor.

Tot alunecând și pierzându-ne mereu echilibrul, am reușit să coborâm pe la mijlocul după-amiezii și ultimele povârnișuri spre valea râului Arun. Culii rămaseră cu mult în urmă. În față drumul ne era tăiat de un pârâu care se vărsa în Anin. După cât se părea era doar un pârâiaș subțire, transformat acum într-un torent în toată legea. Folosind pioletul, am început să-l trec, înaintând încet, cu grijă. Deși îmi ajungea numai până la genunchi, apa se izbea de picioarele mele cu forța unui uriaș. Am ajuns de cealaltă parte, cuprins de bucuria izbânzii dar și de deznădejdea gândului la ceea ce ar putea să ne aștepte mai departe.

Drumul continua în sus de-a lungul râului Arun. Și ce râu era Arunul! O masă enormă de apă, umflată, ce-și croia drumul în jos spre câmpiile Indiei cu o furie neîmblânzită. Am mai străbătut o milă și am dat de un nou afluent al Arunului. De data aceasta aveam de-a face cu un torent vijelios. L-am așteptat și pe Riddiford și ne-am sfătuit împreună ce-i de făcut. Dându-ne seama că vom reuși cu greu să-i traversăm pe culii, ne-am hotărât să-l trecem mai întâi noi, folosind o metodă binecunoscută. Unul lângă altul, ne-am prins cu putere de un piolet ținut orizontal și cot la cot, am intrat în râu. Riddiford înainta împotriva curentului, luptându-se cu forța apei care căuta să-l smulgă și să-l răstoarne. Eu însă, fiind apărat de tăria curentului, îl puteam sprijini cu toată forța. În acest fel am trecut de cealaltă parte. Lupta împotriva curentului a fost foarte grea și ne-am dat seama imediat că, fără ajutor, culii n-ar putea trece.

La 180 m dincolo de torent se aflau cele câteva colibe ale cătunului Legua Ghat, unde am băut câte o ceașcă de ceai. După aceea ne-am reîntors la râu. Culii sosiseră de cealaltă parte a apei și, după gesticulările lor, vedeam că erau hotărâți să nu traverseze. Noi însă eram și mai hotărâți ca ei să treacă râul. Am tăiat așadar o prăjină ceva mai lungă de 2 m, dintr-un copac din apropiere și, folosind-o pentru a ne sprijini reciproc, am pornit din nou împreună cu Riddiford să traversăm râul. Pe la jumătatea lui, un val înălțat brusc aproape că-l înghiți pe Riddiford, iar eu am reușit cu greu să-l susțin. Am ajuns pe celălalt mal mult mai uzi decât la prima trecere, dacă se mai poate spune așa ceva.

Am cerut culiilor doi voluntari ca să facem prima traversare. Câtva timp n-am primit nici un răspuns. În cele din urmă însă doi din ei consimțiră să încerce. I-am așezat între noi de-a lungul prăjinii și am intrat în apă. Îl simțeam pe cel de lângă mine cum tremura de frică și i-am admirat curajul de a se oferi voluntar. Ori de câte ori apa se repezea puternic în noi, sărmanul gâfâia de groază. De data aceasta fiind patru, cu forțele unite, am putut să trecem râul mult mai ușor. Văzându-și tovarășii ajunși teferi pe malul celălalt, ceilalți culii au prins puțin curaj, astfel că în cele din urmă am reușit să-i convingem pe toți să ne urmeze. După transbordare, Riddiford și cu mine am constatat că trecusem râul de vreo douăsprezece ori și eram cât se poate de mulțumiți că numai o mică distanță ne mai despărțea de Legua Ghat, unde urma să rămânem peste noapte.

Judecând după hartă, ar fi trebuit să întâlnim chiar a doua zi unul din râurile cele mai mari din drumul nostru, pe care ploile torențiale puteau ușor să-l facă de netrecut. Pe când ne luam micul dejun, Pasang veni cu o cerere din partea culiilor. Ei voiau să trecem râul Arun în canoe și să mergem pe malul de vest, urmând același drum pe care îl urmase Shipton. Nu le plăcea vremea și se temeau să nu se înece la vreunul din vaduri. Nici nouă nu ne era pe plac vremea – norii fiind prea grei și întunecoși – dar voiam să câștigăm timp, așa că i-am convins să mergem înainte și să vedem cum arată primul râu pe care îl vom întâlni.

Ne continuarăm drumul în susul văii cât puturăm de repede. Nici chiar cerul sumbru și amenințător de deasupra nu ne-a putut împiedica să admirăm frumusețea peisajului care se vedea de pe poteca îngustă care urca și cobora pe malurile prăpăstioase ale Aninului. Pe alocuri, pantele deveneau niște pereți verticali, înalți de câteva sute de metri, care coborau până jos în apa râului. Riddiford și cu mine mergeam repede în frunte. Voiam să ajungem la marele afluent înainte de a începe ploaia. Dar speranța noastră se dovedi zadarnică. În curând începu să plouă cu găleata. Am trecut repede peste o limbă mare de nisip, am ocolit o stâncă și iată-ne în fața râului. Ne-am oprit îngroziți! Ochii noștri îngrijorați îl vedeau tot atât de mare ca și Arunul. Închipuiți-vă un râu umflat, lat de 45 m, curgând năvalnic la vale în clocote și valuri mari. Pe ambele maluri, grupuri mici de culii se ghemuiau amărâți în jurul focurilor. Unii, după cum se vedea limpede, așteptau acolo de mai multe zile.

Ne-am hotărât totuși să încercăm să-l trecem. Ținându-ne de piolet ca și prima oară, am intrat împreună cu Riddiford în râu. Cu cât înaintam, apa era din ce în ce mai adâncă. Curând ne ajunse la șolduri, învăluindu-l pe Riddiford ca valul pe care-l ridică prova unui crucișător. Dar cum mă apăra de forța puternică a curentului, eu reușeam să-mi țin picioarele bine înfipte pe fundul râului și să-l sprijin. Nu ne-am lăsat de loc învinși, ceea ce a făcut să ne crească inima de o nespusă bucurie care ne dădea noi forțe; în acest fel am izbutit să ajungem pe malul opus, realizând o performanță strălucită.

Entuziasmul ne-a mai scăzut când ne-am dat însă seama ca pe culii noștri nu avea să-i atragă o asemenea performanță sportivă. Mai degrabă ar fi fost gata să se alăture celorlalți culii și să stea în jurul focului o săptămână întreagă până ce râul avea să scadă. M-am dus în pădurea din jur și am tăiat cu pioletul o prăjină grea și lungă de vreo 6 m. Doi oameni puteau să o ducă ușor. Prăjina trebuia să ne asigure greutatea și stabilitatea în apa râului. Ne-am învârtit pe mal, în ploaie, până ce au sosit toți culii noștri. La vederea râului s-au strâns laolaltă sporovăind speriați între ei.

La întoarcerea pe malul celălalt, greutatea prăjinii ne ținea bine înfipți pe fundul râului, astfel că înaintam mai ușor, împroșcând puternic apa în toate părțile. Eram siguri că le ofeream o priveliște impresionantă și speram că văzându-ne vor prinde și ei încredere și curaj.

Dar nici pomeneală de așa ceva! Am ieșit din apă în mijlocul unui cor de rugăminți, care porneau de la simpla dorință de a sta și a aștepta și până la cererea directă de a li se plăti și a li se dă drumul să se reîntoarcă acasă. Timp de o jumătate de oră ne-am luptat să-i convingem. Și de data asta, aceleași două inimi curajoase ne-au venit într-ajutor, oferindu-se să traverseze primii. Li s-a alăturat îndată și Pasang și, toți cinci, înșiruiți de-a lungul prăjinii, ne-am năpustit în torent. Trecerea era, fără îndoială, plină de emoții pentru pasagerii noștri, deoarece apa le ajungea până la gât. În schimb, datorită obișnuinței și greutății mai mari cu care apăsam prăjina, nouă ni se părea cu mult mai ușoară. I-am lăsat pe cei trei pe malul opus și ne-am croit din nou drum prin apă să aducem grupul următor. Am continuat apoi neîntrerupt să facem traversarea între cele două maluri. Șirul culiilor părea nesfârșit. Numai după ce am trecut și cu ultimul grup, ne-am dat seama că nu mai rămăsese nici un culi ghemuit în jurul focurilor. Cu alte cuvinte, o bună bucată de timp jucasem rolul de cărăuși publici.

Am mers în continuare, cu mare grabă, încă vreo două ceasuri. Ploaia se oprise, iar soarele strălucea slab printre nori. Umezeala era extrem de pătrunzătoare, iar transpirația ne spăla fețele de noroi și de praf. Treceam acum printr-un ținut foarte uscat și puțin locuit. Ajungând, până la urmă, într-un mic sat unde se găsea și un izvor cu apa proaspătă, am hotărât să rămânem peste noapte acolo. Unul din șerpașii noștri, Nyima, iscodi prin sat și descoperi un adăpost potrivit. Era o construcție șubredă de bambus, cu un acoperiș mare, dar fără pereți. Avea două despărțituri; animalele ședeau jos, iar oamenii locuiau pe podeaua de deasupra, împărțirea avea oarecare dezavantaje pentru cel ce avea mirosul prea fin, dar, pe de altă parte, briza blândă, nestingherită, aducea cu ea un aer bun și răcoros. Pasang era un bucătar foarte priceput și ne pregăti o masă gustoasă din pui fripți, cartofi prăjiți și dovleac, la care adăugă o legumă verde, care semăna întrucâtva cu spanacul. Imediat saltelele pneumatice au fost întinse pe grămezi de grâu, care răspândeau o aromă plăcută și în ce mă privește m-am cufundat curând într-un somn adânc și fără vise.

A doua zi am luat micul dejun devreme și înainte de ora 7 am pornit mai departe la drum. Mă simțeam plin de vigoare și în pas săltat am pornit repede înainte, lăsându-i pe ceilalți în urmă. Pe hartă mai figura un râu mare și eram nerăbdător să știu cum arată. Din vârful dealului pe care-l urcasem, am văzut jos, la picioarele mele, râul. Era într-adevăr uriaș. Niciuna din metodele noastre tehnice de trecere a apelor nu mai puteau servi. Mă plimbam descurajat pe mal, în sus și în jos, frământat de același gând: ce vom face; mi se părea atât de ridicol să fim nevoiți să ne reîntoarcem după ce ajunsesem până aici. Riddiford apăruse și el și cobora spre mine. Tocmai mă pregăteam să-l întâmpin și să-i spun vestea cea proastă, când deodată observai doi oameni coborând pe malul celălalt. Mergeau către ceea ce părea să fie un buștean tras pe mal. Era o canoe făcută dintr-un trunchi de arbore scobit, pe care o traseră îndată în apă; ei se suiră în ea cu ușurința și nepăsarea cuiva care face un lucru obișnuit și de îndată îmi reînvie speranța. În clipa următoare se și aflau în cleștele înspăimântătorului curent. Cu câteva lovituri puternice de pagae[22] traversară râul și debarcară la o sută de metri mai jos de noi. Apoi traseră canoea lângă mal, în dreptul nostru.

Riddiford, Nyima și cu mine am trecut primii. Ne-am ghemuit în canoe și oftatul scos de Nyirna exprima bine și propria mea teamă, în timp ce canoea era luată de apă. Îndată am intrat în plin curent și am fost duși cu mare iuțeală în josul râului. Dar pagaele mari ale vâslașilor ne conduceau cu dibăcie spre malul opus și chiar mai înainte de a fi avut timp să ne speriem am și atins malul celălalt. L-am lăsat pe Pasang să supravegheze traversarea culiilor și am plecat mai departe.

Ținta noastră era să ajungem la Dingla în aceeași seară. Ne era oarecum teamă că, dacă nu reușeam, Shipton avea să plece din nou mai departe. Pe cât se părea, hamalii nu puteau face drumul până acolo înainte de căderea nopții; ne puteau însă ajunge din urmă a doua zi de dimineață. Am hotărât deci să coborâm către malul râului Arun. Dingla era sus de tot pe celălalt mal și ca să trecem dincolo trebuia să găsim o barcă. Era extrem de cald. Întrebarăm pe toți cei întâlniți în cale unde s-ar putea găsi o barcă pentru traversare, dar slabele noastre cunoștințe de limba hindustană ne răsplăteau doar cu câte o privire nedumerită din partea celor întrebați. În sfârșit, unul din ei ne arătă cu mâna într-o direcție și coborârăm acolo la marginea râului. Pe nisip era un mic adăpost în care se odihneau trei oameni. Legată de mal se găsea o canoe mare, scobită într-un trunchi de copac.