Incognito la Buchenwald

Incognito la Buchenwald de Mircea Eliade

Pentru Sibylle

Se adunaseră toți în fața ferestrei. Tăceau, ca și cum s-ar fi silit să pară indiferenți, privind ninsoarea. Și deodată tresărind, Maria da Maria începu să șteargă geamul cu palma stângă, apropiindu-și fruntea și clipind repede din pleoape ca să vadă mai bine. Cineva se trudea să deschidă poarta. Atunci o văzu și Făgădău. Călcând anevoie, dar fără șovăială, printre troiene, înainta o femeie îmbrăcată într-o manta de ploaie, cu cizmele înalte până aproape de genunchi. Un șal a cărui culoare nu se mai putea distinge îi acoperea aproape în întregime figura. Curând o auziră pe verandă, ciocnin-du-și cizmele militărește, ca să le scuture de zăpadă. Ieronim deschise larg ușa și, pentru că necunoscuta rămăsese nehotărâtă în prag, îi apucă brațul și o trase înăuntru. Apoi închise ușa împingând-o cu piciorul. Femeia îl privi zâmbind, cu o neașteptată lumină în ochi.

— Dumneata ești Ieronim Thanase? întrebă.

— Eu sunt.

— E adevărat că ai un câine savant?

Ieronim începu să râdă.

— Nu unul, spuse. Am doi!

— Atunci, știu cine ești, reluă femeia și începu să-și scoată atent, fără grabă, mănușile. Astă-vară veneai la Spitalul Colentina, la pavilionul copiilor, ca să-i distrezi...

— Așa e. Ba chiar, o dată...

— Ieronim! îl întrerupse Maria, apucându-i brațul. Nu e nevoie să intri în amănunte...

— Purgare non est necesse! adăugă cineva.

Necunoscuta își scutură de câteva ori, cu gesturi scurte, pletele și zâmbi din nou.

— Te cunosc bine, spuse. De aceea am îndrăznit să te caut pe o vreme ca asta, deși nu știi cine sunt. Eu sunt Marina Darvari.

— Nu. Nu cred că ne-am cunoscut.

— Dar nu e vorba de mine. E vorba de o fetiță, un fel de nepoată de-a mea. O fetiță bolnavă, într-o odăiță întunecată și umedă, și nici o păpușă, nici un ursuleț, nici o jucărie, din toate câte i-au dăruit rudele și vecinii, nu o mai face să râdă...

Numai rouă dacă-ar bea,

Cu cenușă, scrum de stea...

recită melancolic un tânăr cu fruntea larg descoperită. Apoi, înclinându-se, adăugă: Numele meu e Petru Lorinț. Student în anul III. Conservator și Facultatea de Litere.

Marina îl privi adânc, cu gravitate, ca și cum și-ar fi cumpănit bine răspunsul, apoi își plecă fruntea.

— E adevărat, spuse. Poate că nici nu-ți dai seama cât este de adevărat!... Dar nici măcar ninsoarea, chiar acolo, la fereastră, nu o mai impresionează. Stă, de zile și nopți, stă cu ochii deschiși, uscați, pironindu-și privirile în tavan. Nici o lacrimă... În câteva zile va împlini opt ani, adăugă după o clipă de tăcere.

Dintr-o singură privire, întrebător, Ieronim îi cercetă pe toți. Apoi se hotărî.

— Va fi greu, spuse. Câinii nu-i țin aici. E prea frig, și n-am ce să le dau de mâncare. Ar trebui, deci, să mă duc să-i iau, și apoi să găsesc o sanie sau vreo mașină, sau poate un camion de la teatru. Pe zăpada asta, îi omor sigur, și-i omor degeaba...

Marina începu să-și descheie, absentă, nasturii de sus de la manta. Îi privi pe rând, oarecum la întâmplare, apoi întrebă:

— Dar voi ce credeți? Doctorii, ei, nici măcar nu știu ce are. Dar voi? Voi credeți că va scăpa cu viață?

Se strânseră și mai aproape unul în altul și izbucniră toți, ca o singură voce, puternică, stranie, profundă:

— Va trăi! Va trăi! Va trăi!

Maria întoarse capul spre Ieronim.

— Corul! exclamă solemn Ieronim. Ei alcătuiesc Corul. Singurul Cor autentic pe care-l avem azi în București. Singurul care ar putea fi comparat cu Corul tragediilor grecești...

O clipă, Marina păru că luptă să-și înece un suspin, dar, își dădură seama, nu era decât respirația ei curioasă, aritmică, întretăiată de pauze lungi, în care parcă și-ar fi reținut răsuflarea. Se îndreptase spre jilțul cu spătar înalt, rezemat de perete.

— Vă cred, spuse așezându-se. Sunteți toți tineri, și tinerii nu se înșală niciodată atunci când e vorba de viață...

Maria apucă iar brațul lui Ieronim.

— Ai auzit ce-a spus? A spus: când e vorba de viațăl Am putea începe așa. Ieronim, chiar așa cum s-a întâmplat...

Ieronim înălță din umeri.

— Ar fi prea frumos, spuse. Adică, ar părea prea frumos...

Ceilalți se strânseră din nou lângă el, turburați și totodată însuflețiți.

— Ar putea avea dreptate, spuse Făgădău. În orice caz, să încercăm...

— Am sigur dreptate, exclamă Maria. Și spectatorii ar descoperi, treptat, că nu e vorba de o fetiță bolnavă, ci de altceva, infinit mai grav, că e vorba de...

Se întrerupse brusc, roșind vinovată. În clipa următoare se afla lângă Marina.

— Doamnă, începu, luându-i mâna. Vreți să ne faceți un serviciu? Un foarte mare serviciu? O să vă explic îndată despre ce este vorba. Doar o clipă...

O trase ușor după ea, îndreptându-se spre ușă. O ajută să-și încheie nasturii de sus ai mantalei și îi înfășură șalul deasupra capului.

— Să nu răciți, spuse. Deși nu va dura mai mult de un minut. Ieșiți pe verandă, vă scuturați cizmele ca și cum le-ați scutura de zăpadă, apoi intrați. Și când Ieronim vă deschide ușa, îi puneți aceleași întrebări.

— Ce fel de întrebări?

— Ce-ați spus adineaori: Dumneata ești Ieronim Thanase? E adevărat că ai un câine savant?... Și celelalte. Nu sunt multe...

Deschise ușa și o împinse cu emoție pe verandă.

— Tăcere! șopti fără să întoarcă capul. Apoi, către Ieronim: Acum, Ieronim, fii gata. Ușa!...

Când o deschise, ninsoarea răbufni cu putere în odaie. Iritat, pentru că Marina rămăsese în prag, Ieronim îi apucă brațul și o trase înăuntru. Scoțându-și absentă șalul, Marina îl privi, zâmbindu-i cu neașteptată căldură, aproape cu dragoste, și totuși, parcă silindu-se să-și păstreze o anumită gravitate.

— Dumneata ești Ieronim Thanase?

— Eu sunt.

— E adevărat că ai doi câini savanți? Pardon! E adevărat că...

— N-are nici o importanță, o încurajă Maria. Continuați!...

— E adevărat, spuse Ieronim.

— Atunci știu cine ești... Astă-vară veneai la Spitalul Colentina, la pavilionul copiilor...

— E absurd! izbucni Ieronim. N-are nici un sens!

Corul rosti încet, aproape în șoaptă, dar mustrător: Sensul îl creăm noi, Ieronim. Sensul îl revelăm noi, prin spectacol. Prin Spectacol, Ieronim, fără început și fără sfârșit!

Întorcându-se către Marina, Ieronim începu să râdă:

— Ați ghicit că e vorba de începutul unui spectacol experimental. Dar...

— Așa începe și acolo, îl întrerupse Făgădău. Mai precis: așa ar putea începe și acolo, dacă vom ști...

— Și mai precis: dacă vom izbuti să înțelegem ce s-a întâmplat acolo, continuă Maria.

— Eu, personal, știu ce s-a întâmplat, reluă Făgădău. Am trecut și eu pe-acolo.

— Băiețaș, îl amenință Maria, purgare non est necesse! Spune ce ai de spus, scurt și concis. Arată-ne!

Făgădău se depărtă câțiva pași, apoi se întoarse brusc, încruntat, cu o privire sălbatecă, înfigându-și pumnii în șolduri. Părea un alt om.

— Tu ești ăla care, așa și pe dincolo?! strigă el cu un glas sălbatec, izbucnit parcă din gâtlej, îngroșat de tutun și alcool.

— Eu sunt, răspunse Lorinț.

— Este adevărat că aveți aici, la numărul 18, unul care se pretinde făcător de minuni?

— N-a spus niciodată că e făcător de minuni.

— Dar atunci ce mă-sa pretinde că este? Fakir? îmblânzitor de șerpi?

— El spune că e Boddhisattva...

Ieronim ridică exasperat amândouă brațele în sus:

— Nu! Nu! Nu! Pur și simplu, nu poate începe așa! Deocamdată, uităm tot, și apoi încercăm altceva.

Maria o ajutase să-și descheie nasturii de sus ai mantalei, silind-o apoi să se așeze în jilț.

— Numele meu este Maria Daria Maria, dar mi se spune Maria da Maria. Eu nu fac parte din trupa lui Ieronim, eu sunt muzicantă. Violoncelistă. Dar mă fascinează ideea lui. Închipuiți-vă că...

— Cred că am înțeles ceva, o întrerupse Marina. Scena se petrece într-un lagăr de concentrare și de exterminare; să-i spunem, Buchenwald...

Maria da Maria întoarse brusc capul către ceilalți și-i privi speriată.

— Dar cum ați ghicit? Ați aflat de la cineva?

Marina își scutură din nou pletele, apoi își netezi prelung fruntea cu palma dreaptă.

— Nu. Nu mi-a spus nimeni nimic. Dar mi se pare evident: gesturile, tonul vocii, vocabularul...

— Ați auzit? Ați auzit? strigă Făgădău.

— Dar nu înțeleg ce-are a face Buchenwaldul cu Boddhisattva, adăugă Marina.

Câțiva începură să râdă, tinerește, fericiți, căutându-și unul altuia privirea.

— Dacă doamna ne asigură că va fi discretă, să-i spunem? îi întrebă Ieronim.

— I-am spus deja esențialul, vorbi cel mai vârstnic dintre ei.

Blonziu spălăcit, cu mici pete roșietice pe obraz, era îmbrăcat cu un palton vechi, mult prea lung pentru statura lui.

— Eu sunt Valerian și mi se spune că sunt cel mai înțelept, adăugă. Ieronim s-a gândit la Boddhisattva pentru că a voit să detașeze problema libertății din contextele în care a fost dezbătută până acum — iudeo-creștin, existențialist, marxist — și s-o plaseze într-o altă perspectivă, într-o perspectivă nouă. Și ca să nu spună de la început că este nouă, a camuflat-o sub un termen exotic: Boddhisattva... Așa este, Ieronim?

— Cam așa, răspunse Ieronim, zâmbind melancolic. Pentru că, Doamnă, continuă întorcându-se către Marina, noi, câțiva, am ajuns mai demult la concluzia că numai prin teatru, adică prin spectacol (incluzând, evident, mimul, coregrafia, corul), numai prin spectacol am putea izbuti să arătăm că, deși condiționați și îngrădiți din toate părțile, noi, ca și contemporanii noștri din celelalte țări și continente, nu suntem asemenea șoarecilor prinși în cursă...

— Chiar dacă cineva e gata să ne stropească cu gaz și să ne dea foc, adăugă Valerian.

— Și vă rugăm să păstrați această imagine, interveni Fă-gădău, căci Buchenwald asta înseamnă: locul unde oamenii au fost prinși și carbonizați ca șoarecii într-o cușcă stropită din belșug cu gaz... Iartă-mă, Ieronim, adăugă. Acum, spune înainte...

— Ar fi multe de spus, reluă Ieronim. Dar dacă, așa cum credem noi, numai spactacolul poate arăta că oamenii din zilele noastre nu sunt în situația șoarecilor prinși în cursă, trebuie să precizăm modalitatea libertății de care dispun. Este evident, bunăoară, că într-o situație-limită, ca la Buchenwald, libertatea nu poate fi decât interioară. Așadar, aproape imposibil de verificat de ceilalți din jur. Pe de altă parte, acea libertate interioară absolută nu se dobândește ușor. În fond, cucerirea ei este tot atât de dificilă pe cât este cucerirea libertății exterioare, bunăoară evadând dintr-o închisoare modernă...

Fata se apropie și-l bătu pe umăr.

— Fiind cea mai tânără, se adresă Marinei, sunt considerată și cea mai nepricepută. Deși am un nume frumos: Sofia Speranția. Dar, Ieronim, adăugă repede, pentru că vorbim de libertate și afirmăm că nu suntem asemenea șoarecilor prinși în cursă, ce ne facem acum, în cazul acesta: e vorba de o fetiță bolnavă pe care câinii tăi ar face-o să râdă, și poate i-ar grăbi însănătoșirea. Și, totuși, uite, numai pentru că ninge întruna de aseară, nu putem face nimic! Iar dacă va ninge toată noaptea asta, chiar dacă ți se va da camionul teatrului, tot nu vei mai putea ajunge până la ea... Stă departe, doamnă? întrebă întorcând capul.

— Destul de departe, răspunse Marina. Dar nu vă mai gândiți la ea, adăugă ridicându-se din jilț. M-ați liniștit voi. Știu, acum că nu se va întâmpla nimic. Și îndată ce se va potoli ninsoarea...

Se întrerupse pe neașteptate și-și opri privirile în fundul sălii, unde se distingea, anevoie, un perete curios reparat, care părea o ușă blocată cu scânduri, bătute una peste alta, oarecum la întâmplare.

— Dacă nu e vorba de o întâlnire cu adevărat importantă, spuse Manole subliniind cu înțeles cuvântul, te rog să mai ai puțină răbdare. Așa ceva n-ai să întâlnești pe acolo, pe la Charlottenburg, de unde vii tu...

— Ca să fiu foarte sincer, spuse Condurachi, acum vin de la Zürich.

— Trebuie să sosească dintr-un moment într-altul, continuă Manole. A spus că vine exact după un an, și atât cât cunosc eu, adică foarte puțin, nu mă îndoiesc că va veni... Dacă ți-e cald, adăugă, scoate-ți haina...

Condurachi se apropiase de tablou.

— Nu, nu mi-e cald, spuse. Dar nu văd ce-ar mai putea schimba, ce-ar mai putea adăuga. Este pur și simplu perfect. Evident, eu nu mă pricep în pictură...

— Nici eu, îl întrerupse Manole. Dar m-a fermecat îndată ce-am dat cu ochii de el.

— E cel mai frumos corp de femeie pe care l-am văzut vreodată, în pictură, în sculptură sau în realitate. Se întoarse către Manole și-l întrebă zâmbind: Dar ce-a spus, Generăleasa? Cum de l-a acceptat?

Manole începu să râdă:

— La asta nu ne gândisem. Și, evident, numai aici, în salon își are locul. Ce folos să-l fi atârnat într-una din odăile noastre, unde nu intră nimeni? Ei bine, când s-a întors Generăleasa și a dat cu ochii de tablou, a înlemnit. Nu știam ce să credem: îi place, nu-i place? Și deodată a exclamat: „E foarte frumos, e admirabil. Dar nu-l putem ține aici..." „De ce? am întrebat-o. Pentru că e un nud de femeie?" Ea s-a uitat curios la mine, după obiceiul ei, și mi-a spus: „Manolache, eu nu mă sperii de un cur de femeie, așa cum nu m-am speriat, în tinerețea mea, nici de un cur de bărbat!... Dar știi că pe-aici se vântură atâția copii..." Într-un fel, avea dreptate, adăugă Manole. Și-atunci, ne-am înțeles ca de sărbători, când vin rudele și copiii, să acoperim tabloul cu o perdea, așa cum acoperim oglinda...

— În fond, îl întrerupse Condurachi, aproape că nu mai poți spune că e un nud de femeie. E mai degrabă un corp de zeiță...

— Așa spunea și ea, Zamfira, când mi l-a arătat. „Vă aduc o zeiță în casă", spunea. Rămase o clipă pe gânduri, apoi începu din nou să râdă: De altfel, așa ne-am cunoscut. Eram aici, cu Luchian, și auzim soneria. Am deschis eu. O femeie necunoscută, de vreo cincizeci de ani, aproape sărăcăcios îmbrăcată și totuși, nu știu cum să spun, cu mult gust. Părea suferindă, obosită; de-abia izbutea să zâmbească. Și totuși avea ceva nobil și, cum să spun, „enigmatic" în figura ei. „Maestrul Manole Antim? întrebă. Am auzit că sunteți oameni cu stare și că vă plac lucrurile frumoase. Nu vreți o zeiță? Nu e vorba de o zeiță din Antichitate, ci una din zilele noastre. Acum zece ani, am fost la nunta ei..." Făcu semn unui tânăr care rămăsese afară și pe care nu-l văzusem când deschisesem ușa. Tânărul intră, ne salută timid și, proptindu-și tabloul de genunchi, începu să-i desfacă sforile. Apoi a scos pânza cu care fusese acoperit și s-a dus să rezeme tabloul de jilțul Generălesei. Luchian și cu mine am împietrit. „E cu câțiva centimetri mai scundă decât originalul, ne-a spus. Când am văzut-o ultima oară, zeița împlinise optsprezece ani și avea doi metri patruzeci și cinci."

— Adevărat? exclamă Condurachi.

— Nu, astea făceau parte din, mă rog, să zicem „misterul" ei. Inventa tot felul de întâmplări stranii, așa cum își inventase nu știu câte nume și pseudonime. O chema, de fapt, Zamfira, dar prietenii îi spuneau Marina. Ea pretindea că, de fapt, nu e pictoriță, că adevărata ei vocație e sculptura.

— Zamfira și mai cum? îl întrerupse Condurachi.

— Bănuiesc că o cheamă, sau a chemat-o, Darvari.

Condurachi clătină neâncrezător din cap:

— N-am auzit niciodată de o sculptoriță sau o pictoriță cu acest nume.

— Evident că nu. Pentru că, am aflat mai târziu, de altfel cu totul întâmplător, că la expoziții își semnează operele cu fel de fel de nume sau pseudonime. Și cum nu prea vrea să vândă — nu vinde decât la străini, sau în orașele de provincie — e necunoscută...

— Curios! exclamă Condurachi apropiindu-se din nou de tablou. Atunci de ce-a venit să vă ofere Zeița?

Manole începu să se plimbe, cu mâinile la spate, parcă ar fi vrut să-și ascundă nervozitatea.

— Dacă e adevărat ce ne-a spus, lucrurile s-ar fi petrecut așa. Vărul ei, Dragomir, avea nevoie urgentă, adică în două, trei zile, de o anumită sumă. Ea l-a asigurat — evident, a recunoscut în fața noastră că-l mințise — l-a asigurat că avea de încasat nu știu câte mii de lei de la niște comenzi mai vechi și că nu are de făcut altceva decât să ceară clienților să elibereze cecurile pe numele lui. Nu știu ce-a crezut și cât a crezut acest Dragomir. Îți repet ce mi-a spus ea: că s-a suit în trăsură cu vreo patru-cinci lucrări — acesta era, ne-a asigurat, singurul tablou, restul, sculptură — și s-a dus la câteva adrese, de oameni cu stare, dar nu colecționari de meserie. Și, evident, prețurile erau atât de derizorii, încât n-a avut nici o dificultate. Pretindea că știa de noi, că cineva din familia ei cunoscuse pe nu știu cine din familia noastră; bref, ne-a oferit Zeița. Prețul era cam tot atâta cât trebuie să fi fost costul ramei...

- E de necrezut! exclamă Condurachi.

— Dar, evident, a pus această condiție: că va veni după un an...

Se îndreptă grăbit spre tablou și din spatele ramei desprinse cu grijă o hârtiuță.

— Uite, scris chiar de mâna ei: 12 iulie 1930. Și azi suntem în 12 iulie 1931...

Văzându-l că se uită nervos la ceas, Manole adăugă:

— Fă un efort și mai stai încă cinci, zece minute. N-are să-ți pară rău...

Condurachi se așeză resemnat în fotoliu și-și căută tabachera.

— Numai de s-ar ține de cuvânt și ar veni, spuse.

—... Îndată ce se va potoli ninsoarea, repetă Marina absentă, vin eu cu o mașină bine încălzită. Mașina unui prieten din corpul diplomatic...

Parcă de-abia acum își dădu seama cât e de vastă și de ruinată sala. Se îndreptă încet către cămin și-l privi cu atenție. Sub cenușă, se mai zăreau resturi din jăratic, pâlpâind brusc, la răstimpuri, când, pe sub ușă, ajungea până aici viscolul, în gura căminului rămase, doar pe jumătate carbonizat, un picior de lemn, neașteptat de gros. Când întoarse mirată capul, Ieronim zâmbi.

— Credeți că e picior de masă? întrebă. Nu. Picioarele de masă le-am ars săptămâna trecută. Acesta e picior de cuier. Cel mai gros cuier din tot cartierul. Mândria Generălesei!...

Marina tresări, parcă ar fi pătruns-o deodată frigul, și-și încheie nasturii mantalei, până sus. Apoi porni mai departe, de-a lungul pereților goi, cu zugrăveala căzută, cârpită pe alocuri cu cartoane și jurnale nepriceput lipite.

— Dar ce-o să faceți într-o zi, două? Nu mai aveți nimic de ars. Nu puteți arde și aceste câteva scaune care v-au mai rămas!...

Ieronim începu să râdă; părea deodată foarte bine dispus.

— Mai sunt destule lucruri prin celelalte încăperi, și arăta vag cu brațul în jurul lui. Iar în pod a mai rămas câte ceva; pachete cu cărți și ziare, lăzi vechi și alte nimicuri. Știți, adăugă coborând glasul, casa ar fi trebuit să fie dărâmată astă-toamnă. Dar s-au ivit anumite încurcături... În orice caz, la primăvară nu mai scapă. Au de gând să construiască aici un imobil de douăsprezece etaje.

Marina îl ascultase fascinată, fără să-și poată desprinde privirile de buzele lui.

— Dar până atunci? întrebă. Până atunci, ce-o să faceți? Iarna de-abia a început...

Ieronim ridică din umeri.

— Aici nu mai locuiește nimeni. Venim doar pentru repetiții. Fiecare dintre noi avem, pe unde a dat Dumnezeu, câte un pat cald...

— Și, totuși, trebuie să vă adunați aici, pentru repetiții, reluă Marina privind melancolic în jurul ei.

— Mai avem, v-am spus, diferite obiecte combustibile. Și chiar aici, uite, acolo, vedeți, ne-a mai rămas dulapul. E un dulap cum nu s-a mai făcut altul de o sută de ani. L-a adus un unchi al meu din Bavaria. Are vreo patru, cinci sute de kilograme. Ne încălzește cel puțin o săptămână...

Dar Marina nu-l mai asculta. Se apropiase, grăbind ușor pasul, de colțul din stânga, de lângă ușă. Acolo, peretele părea mai bine conservat. Doar câteva crăpături adânci, înălțându-se către tavan. Și, în mijloc, o suprafață mai puțin decolorată, cu marginile aproape regulate. Numai când se apropie la câțiva pași, își dădu seama că se înșelase. Peretele era tot atât de zdrențuit ca și restul sălii.

— Dar de ce Buchenwald? întrebă ea pe neașteptate, cu un glas surprinzător de puternic. Ce știți voi de Buchenwald?

— Nu, nu, doamnă! o întrerupse Marcian. Vă rog să-mi iertați tonul, dar așa sunt eu, arțăgos din fire. Oricare dintre noi, astăzi, înțelegem esența și mesajul Buchenwaldului. Dar nu asta e problema. Problema începuse să v-o explice Ieronim, adineauri, când, din nefericire, a intervenit cine nu trebuia să intervină...

— Băiețaș, fii atent la ce spui, îl mustră Maria da Maria. Nu suntem singuri.

— Cer iertare celor în drept, continuă Marcian scoțându-și brusc ochelarii și așezându-i în buzunarul de sus al paltonului. Dar dacă doamna a fost acceptată în secretele spectacolului nostru, măcar să afle esențialul. Anume, ce spunea Ieronim: că libertatea interioară este aproape întotdeauna irecognoscibilă. Să ne închipuim că se aflau acolo, printre condamnații la incinerare, sfinți, martiri, Boddhisattva numiți-i cum veți voi. O dată ce, din caritate, din dragoste pentru semenii lor au refuzat soluția, să-i spunem magică, a miracolului — porți deschise ca prin farmec, ziduri abolite etc. — și au acceptat, aparent, condiția celorlalți, cum și-ar fi putut arăta altfel libertatea pe care...

— Ia priviți! întrerupse Maria da Maria, ridicând brațul.

Făgădău călcă apăsat, grav, parcă ar fi avut cizme de campanie, cu mâinile în șolduri. Se opri în fața unui tânăr înalt, slab, cu ochii adânciți în orbite.

— Tu ești ăla care, așa și pe dincolo, ziceai că ești fachir?

— Poți fi și fachir, dar asta nu mă mai interesează. În India, în China, în Japonia, mi-ar fi spus Boddhisattva.

— În orice caz, făcător de minuni. Atunci, fă minunea, s-o văd și eu.

— Am făcut-o, și de mai multe ori. Ultima oară erau doi doctori acolo, trimiși special de la Centrală. S-au convins și ei. Nu simțeam fierul roșu, nici măcar pe limbă, și când mi-au curățat una din coaste cu bisturiul le-am spus să fie atenți, căci mă gâdil...

Făgădău îl plesni cu cravașa, invizibilă, și tânărul începu să-și șteargă liniștit sângele de pe obraz.

— Minunea e, reluă Făgădău, că nu știi ce te așteaptă.

— Ba știu foarte bine: crematoriul. Dar ce folos, dacă nu vei fi și dumneata acolo, să mă vezi cum am să tremur, zgâlțâit de frig, și o să-mi suflu în pumni ca să mă încălzesc...

Ieronim se apropie de ei și-i întrerupse cu blândețe:

— De-ajuns pentru azi. Doamna va vedea restul la premieră. Și, să sperăm, va înțelege...

— Am înțeles mai mult decât vă închipuiți voi, vorbi grav Marina. Am înțeles, bunăoară, că cel căruia voi îi spuneți Boddhisattva va muri carbonizat, dar va muri liber. Și e probabil că, dacă n-ar fi fost un Boddhisattva, și-ar fi dovedit libertatea și altfel, în chip public: bunăoară, scuipând în obraz pe comandantul lagărului.

— Este extraordinar! exclamă Ieronim. Cum ați ghicit? Asta făcea parte, până de curând, din scena de-adineaori: după ce-i spune că lui îi va fi frig în crematoriu — căci, evident, pentru el se alesese pedeapsa maximă: incinerarea de viu — după ce-i spuse asta, îl scuipă în obraz. Dar ne-am dat seama că asemenea reacție, eroică, nu se potrivește unui Boddhisattva, după cum nu s-ar fi potrivit, bunăoară, lui Isus sau unui martir creștin...

Marina îl ascultase cu o neașteptată emoție, privindu-l adânc în ochi.

— Îmi place de voi că vă trudiți să respectați adevărul istoric, spuse. Dar când v-am întrebat: De ce Buchenwald? mă gândeam la altceva. După cât am înțeles, pentru Ieronim, și pentru voi toți, spectacolul își propune să reveleze spectatorilor nu numai scopul suprem — cucerirea libertății interioare — dar și mijloacele prin care această libertate poate fi cucerită.

— Exact! spuse Ieronim.

— Dar atunci v-ați ales episodul cel mai greu de ilustrat, continuă Marina. Știm toți ce s-a petrecut la Buchenwald, chiar dacă nu știm, și nu vom ști niciodată, eroismul sau sfințenia anumitor victime. Dar cum o să arătați mijloacele prin care a fost cucerită libertatea interioară?

Toți începură să aplaude, entuziasmați. Fericit, emoționat, cu obrajii îmbujorați, Ieronim se întoarse către ei:

— Să-i spunem? exclamă. Nu, nu putem să-i spunem!...

— Nu avem dreptul, vorbi, cu o senină gravitate, tânărul înalt și slab. Numele meu este Petru Petrovan, adăugă adre-sându-se Marinei. Sunt poet. Dar din deznădejde, căci sunt și tuberculos, am devenit actor. Evident, așa cum înțelege Ieronim că trebuie să fie adevăratul actor...

— Ea trebuie să fie, șopti Manole când auzi soneria. Nu ți-am spus eu că vine?

Deschise ușa și nu-și putu ascunde surpriza. Din prag, îi zâmbi Marina, așa cum fără îndoială fusese ea cu cincisprezece, douăzeci de ani mai înainte. Era îmbrăcată tinerește și totuși sobru. În mână avea un buchet de trandafiri roșii.

— Pentru stăpâna casei, pe care n-am avut încă plăcerea s-o cunosc, spuse.

De-abia după ce, încurcat, așezase buchetul pe una din măsuțe, rezemându-l de o enormă scoică de mare, Manole își dădu seama că nu făcuse prezentările.

— Inginerul Ștefan Condurachi, pronunță el rar, intimidat, încercând să fie solemn. Locuiește mai mult în străinătate. Doamna Zamfira Darvari...

Marina zâmbi absentă, cu privirile ațintite asupra tabloului. Se îndreptă spre el agale, oprindu-se la răstimpuri ca să-l contemple.

— E cu adevărat o zeiță, începu Condurachi. Și după câte mi-a povestit Manole, există, în carne și oase.

Marina se întoarse și-l privi surprinsă, parcă atunci ar fi dat cu ochii de el.

— Sper că mai trăiește încă. Dar nu mai avem vești de la ea. De când a plecat din țară, acum unsprezece ani, n-am mai primit nici o veste. E drept că nu prea știa să scrie; dar soțul ei era un filolog desăvârșit, vorbind și scriind perfect românește...

Manole făcu câțiva pași spre ea și o întrebă, timid:

— Dar soțul dumneavoastră? L-ați regăsit?

Marina încercă să-și ascundă zâmbetul, melancolic și totuși amuzat.

— Încă nu. El m-a așteptat zece ani. Tot atâta am să-l aștept și eu...

Manole roși și începu să-și frece mâinile.

— Atunci, să vă ofer ceva? O cafea? O dulceață? Îmi pare atât de rău că nici de data aceasta Generăleasa nu este acasă.

— Nu, mulțumesc. Am venit doar să schimb tabloul... V-am adus, la alegere, un nud de Bonnard, altul de Pătrașcu și câteva marine de Iser, aproape singurele pe care le-a făcut.

Când întoarse din nou capul și-l văzu pe Manole, izbucni în râs.

— Dar nu vi-l iau de tot! exclamă. Vi-l înapoiez la anul...

— Și totuși, doamnă, interveni Condurachi, nu văd ce-ați mai putea adăuga sau schimba. Este pur și simplu perfect. Este o capodoperă!

— Mulțumesc, spuse Marina, mulțumesc foarte sincer. Dar nu cred că voi schimba ceva. Am nevoie de Zeiță, o nevoie personală, adăugă coborând ușor glasul.

Manole o privea stânjenit, neștiind ce să facă cu mâinile.

— Ne-am învățat cu ea, cu Zeița, spuse în cele din urmă. Ne va lipsi...

— Un an trece repede, îl întrerupse Marina. Și când veți vedea ce vă aduc în loc!...

Traversă repede salonul, deschise ușa și, după câteva minute, se întoarse însoțită de o foarte tânără pereche.

— Proaspăt logodiți, îi prezentă ea.

Apoi, tustrei, cu mare grijă, începură să desfacă sforile și să scoată tablourile, unul după altul, din pânzele cu care fuseseră acoperite.

Ca de obicei, așa cum făceau de câte ori simțeau că nu mai e nimic de spus, nimic de încercat, se strânseseră toți în fața ferestrei. Priveau ninsoarea. Nu se mai distingeau decât stâlpii verandei și, câțiva metri mai departe, aproape de stradă, bradul. Dar nu îndrăznea nimeni să plece. Treptat, sala se încălzise din nou și, unul câte unul, se întorceau de la fereastră, apropiindu-se de cămin. Valerian, cel dintâi care își scosese paltonul, încercase chiar un început de poem.

— Un dulap, doar atât! șoptise. Un vechi, bătrân și obosit sau, poate, înțelept? — dulap..."

Ieronim îl sfărâmase cu mare pricepere, în chip savant, mânuind aproape cu dragoste toporișca, blând, abil, concentrat. Când începuse să se înfierbânte căminul, Maria da Mana își întinse mâinile cât putu mai aproape de flăcări, frecându-le, mângâindu-le.