Inconjurul lunii

DE LA ZECE Și DOUĂZECI PÂNĂ LA ZECE PATRUZECI Și ȘAPTE DE MINUTE SEARA.

Când sună ora zece, Michel Ardan și NicholI își luară rămas-bun de la numeroșii prieteni pe care-i lăsau pe Pământ. Cei doi câini sortiți să colonizeze cu neamul câinesc continentele lunare, erau zăvorâți în proiectil.

Călătorii noștri se apropiară de gura uriașului tub de fontă și o macara mobilă îi coborî până-n pălăria conică a proiectilului.

De-acolo, printr-o deschizătură făcută anume în acest scop, ajunseră în vagonul de aluminiu. Scripeții fiind trași afară, botul Columbiadului fusese îndată eliberat de ultimele schelării.

NicholI, după ce intră împreună cu tovarășii săi în proiectil, închise intrarea cu ajutorul unei solide tăblii prinsă pe dinăuntru de puternice șuruburi de presiune. Alte tăblii, puternic înșurubate, acopereau geamurile lenticulare ale ferestruicilor. în această închisoare de metal, în care era o beznă de-ți băgai degetele-n ochi, călătorii erau închiși ermetic.

— Și acum, scumpii mei tovarăși – spuse Michel Ardan

— să ne simțim ca acasă. Eu unul, sunt tare gospodar și tare priceput în direcția aceasta. E vorba de a ne folosi cât mai bine de noua noastră locuință și să ne simțim bine în ea.

Pentru început să încercăm să vedem puțin mai limpede. Ce dracu! Gazul n-a fost născocit pentru cârtițe!

Spunând aceasta, nepăsătorul tânăr făcu să scapere flacăra unui chibrit pe care-l frecase de talpa cizmei sale; apoi îl apropie de becul de ars, fixat la o butelie, în care hidrogenul carbonat aflat sub o mare presiune, putea să ajungă pentru iluminatul și încălzitul casei lor pe timp de o sută patruzeci și patru de ore, adică șase zile și șase nopți.

Gazul se aprinse. Proiectilul astfel iluminat, apăru ca o odaie confortabilă, cu pereții capitonați, mobilată de jurâmprejur cu divanuri și al cărei tavan se boltea în formă de dom.

Toate obiectele ce se aflau acolo – arme, unelte, scule

—.bine prinse și susținute pe rotunjimile tapițeriei, trebuiau să reziste fără nici un fel de probleme izbiturii de la plecare.

Tot ce era omenește cu putință se făcuse spre a duce labun sfârșit o încercare atât de cutezătoare.

Michel Ardan se uită peste tot și apoi spuse foarte mulțumit de felul în care se instalase.

— E o închisoare, spuse el, dar o închisoare ce se plimbă și unde ai dreptul să-ți scoți nasul la fereastră, așa că aș închiria-o și pe o sută de ani! Zâmbești, Barbicane?

— Ai vreun gând ascuns? îți spui că această închisoare ar putea fi mormântul nostru? Fie, chiar și mormânt, dar nu i-aș schimba nici pentru acela al lui Mahomed, care plutește prin văzduh, dar nu umblă!

În timp ce Michel Ardan vorbea astfel, Barbicane și Nicholl își făceau ultimele lor pregătiri.

Cronometrul lui Nicholl arăta ora zece și douăzeci de minute seara, când cei trei călători se închiseră definitiv în proiectilul lor. Cronometrul său era reglat la o zecime de secundă după acela al inginerului Murchison. Barbicane se uită la el.

— Dragii mei, spuse el, e zece și douăzeci. La zece patruzeci și șapte, Murchison va lansa scânteia electrică pe firul ce este legat de încărcătura tunului. Exact în clipa aceea vom părăsi sferoidul nostru. Mai avem așadar, încă douăzeci și șapte de minute de petrecut pe Pământ.

— Douăzeci și șase de minute și treisprezece secunde, răspunse Nicholl cel metodic.

— Ei bine! exclamă Michel Ardan binedispus – în douăzeci și șase de minute, câte nu se pot face! Se pot discuta, de pildă, cele mai serioase probleme morale sau politice și chiar se și pot rezolva! Douăzeci și șase de minute bine folosite prețuiesc mai mult de cât douăzeci și șase de ani, în care nu se face nimic! Ei, câteva clipe ale unui Pascal sau ale unui Newton sunt mult mai prețioase decât întreaga existență a unei mulțimi de tâmpiți insuportabili…

— Și ce concluzie tragi de aici, veșnice orator? întrebă președintele Barbicane.

— Trag concluzia că mai avem douăzeci și șase de minute, răspunse Ardan.

— Doar douăzeci, și patru, spuse Nicholl.

— Douăzeci și patru dacă tu ții atât de mult la lucrarea aceasta, îndrăznețe căpitan – răspunse Ardan – douăzeci și patru de minute în timpul cărora am putea adânci…

— Michel, spuse Barbicane, cât va dura drumul vom avea tot timpul să adâncim cele mai arzătoare probleme. Să ne vedem acum de plecare.

— Nu suntem gata?

— Fără-ndoială. Dar am mai putea face ceva pentru a micșora pe cât se poate primul șoc!

— Nu avem straturile de apă închise între despărțiturile brizante și a căror elasticitate ne va păzi îndeajuns?

— Nădăjduiesc, dragă Michel, răspunse cu blândețe Barbicane, dar nu-s chiar așa de sigur!

— Auzi la caraghiosul ăsta! exclamă Michel Ardan.

Nădăjduiește… Nu e sigur!… Și a așteptat clipa în care suntem prinși în laț pentru a ne face această jalnică mărturisire! Eu cer să plec de aici!

— Și pe ce cale? i-o întoarse Barbicane.

— E drept! spuse Michel Ardan, e” cam anevoios. Ne aflăm într-un tren și fluierul conductorului se va auzi mai înainte de a trece douăzeci și patru de minute…

— Douăzeci, rosti Nicholl.

Câteva clipe cei trei călători se uitară unul la celălalt.

Apoi cercetară din ochi lucrurile ce se aflau întemnițate o dată cu ei.

— Totul e în ordine, spuse Barbicane. E vorba să ne hotărâm cum să ne așezăm mai bine, pentru a putea suporta șocul plecării. Poziția pe care trebuie s-o luăm nu ne poate fi indiferentă, și pe cât e cu putință trebuie să împiedicăm ca sângele să se urce prea repede la cap.

— Așa este, zise Nicholl.

— Atunci, răspunse Michel Ardan, gata să-și schimbe pilda în faptă, să stăm cu capetele în jos și picioarele în sus, aidoma clovnilor de la Great Circus!

— Nu, zise Barbicane, să ne culcăm pe o coastă. Vom rezista mai bine șocului. Să știți că în clipa când proiectilul va porni, fie că vom fi înăuntru, fie că vom fi în față, e cam același lucru.

— Dacă nu e decât „cam” același lucru, sunt liniștit, răspunse Michel Ardan.

— Ești de acord cu mine, Nicholl? întrebă Barbicane.

— Pe deplin, răspunse căpitanul. Mai sunt treisprezece minute și jumătate.

— Nicholl ăsta nu-i om, exclamă Michel, e un cronometru cu secundar și opt orificii…