Pelerina

Pelerina de Mircea Eliade

I

Îl recunoscu de departe. Purta aceeași pelerină scurtă, învechită, cu două petice simetric și provocator cârpite pe umeri, ca și cum ar fi vrut să ascundă urma epoleților. Dar Pantelimon știa acum că pelerinele cu epoleți nu făcuseră parte din uniformele armatei române; cel puțin nu în secolul nostru, îl asigurase Ulieru. Se vor fi purtat altădată, poate în epoca feudală. Și, dacă s-ar putea dovedi că peticele ascund cu adevărat urmele epoleților, adăogase Ulieru, după o pauză, vreau să spun: dacă s-ar putea dovedi, cu mijloace moderne, științifice, atunci ar fi grav!...

Se întrerupse și-l privise lung. — De când îl cunoști? — Eu? Nu-l cunosc. Habar n-am cine e, nici cum îl cheamă. Ți-am vorbit de pelerina lui pentru că m-au impresionat cele două petice. Ți-am spus: păreau cusute exact pe umeri, ca niște epoleți... — Destul de suspect, îl întrerupse Ulieru. Și, dacă s-ar putea dovedi cu precizie, prin mijloace științifice, ar putea fi chiar foarte grav. Cred că înțelegi de ce... Pantelimon înălțase încurcat din umeri. — Nu, spuse, nu înțeleg. — Pentru că, în acest caz, pelerina a fost sigur furată. Furată de la Muzeul Armatei... Și totuși, adaogă gânditor, spui că nu-l cunoști... — L-am văzut doar de două sau trei ori, ieșind de la alimentara Mătăsari. El ieșea și eu mă îndreptam spre intrarea B. Mă duceam să cumpăr niște mezeluri...

De data aceasta micșoră pasul ca să-i poată privi cu atenție pelerina. Nu se înșelase: peticele erau cusute exact pe locul și pe măsura epoleților: Poate privirile sau zâmbetul lui îl încurajase, pentru că se opri brusc la un pas de el.

— Vă rog, dacă nu vă supărați, îmi puteți spune în ce an suntem?

— Nouăsprezece mai, răspunse Pantelimon.

— Nu, nu m-ați înțeles. Nouăsprezece mai, asta știam. Dar anul? În ce an suntem?

Pantelimon se trase ușor spre zid, lăsând să treacă o femeie cu un copil de mână.

— 1969! spuse, 19 mai 1969.

— Așa credeam și eu, exclamă celălalt. Pot spune chiar că eram convins: 1969. Și cu toate acestea, sunt unii oameni care cred contrariul. Ca să fiu mai precis: Sunt oameni care pretind că suntem în 1966! Mi-au arătat chiar ziare. Le-am citit cu cea mai mare atenție: trebuie să recunosc că erau ziare din martie, aprilie și mai 1966.

— Nu înțeleg, spuse Pantelimon zâmbind încurcat.

— Vă rog să mă credeți, continuă celălalt scuturându-și pelerina cu un gest surprinzător de tineresc. Sunt om serios, am, cum se spune, capul pe umeri. Dar în fața evidenței, a ziarelor, vreau să spun, a trebuit să mă înclin...

— Ce fel de ziare? întrebă Pantelimon.

— Ziarul nostru cel mai popular: Scânteia. Îl citesc în fiecare zi. Scânteia de azi dimineață am citit-o de la primul la ultimul rând.

— Ei și? îl întrerupse nervos Pantelimon, dându-și seama că mai mulți trecători se opriseră lângă ei și-i ascultau. Am citit-o și eu, și tot de la primul la ultimul rând...

— Da, dar ziarul de care vă vorbesc mă asigura că suntem în mai 1966!

— Poate o fi fost un număr vechi, interveni un tânăr cu șapcă trasă adânc pe frunte până în dreptul sprâncenelor.

— Da, dar vedeți..., se pregăti să-i explice, scuturându-și din nou pelerina, parcă ar fi vrut s-o arunce peste umeri, adunând-o, întreagă pe spate.

— Despre ce e vorba? întrebă cineva de lângă zid, fără să-și scoată țigarea din gură, înaintând încet spre Pantelimon.

— Tovarășul susține că suntem în 1966...

— Îmi dați voie, tovarășe; n-am susținut asta. Mi-am permis doar să vă întreb în ce an suntem. Mai precis, am vrut să mă conving că nu mă înșel când afirm că suntem în 1969, deși...

— Deși?

Își scoase țigarea dintre dinți, și vorba părea acum schimbată, aproape severă.

— Deși, cum spuneam, ziarul pe care l-am citit azi dimineață, Scânteia, vreau să spun, indică precis: 19 mai 1966. Și nu e pentru prima dată. Acum trei zile și de două ori săptămâna trecută, și mai înainte, toată luna aprilie, Scânteia pe care am primit-o și am citit-o eu.

— Se întâmplă, vorbi cineva. Am un prieten la Slatina, și mi-a arătat și el, le-am văzut cu ochii mei... Numere din Scânteia... Toate erau din 1966...

— Era din provincie, îl întrerupse cineva. Slatina e un oraș frumos, dar e în provincie...

Câțiva încercară să râdă. Pantelimon se simți atins pe braț, și întoarse capul. Bătrânul îi zâmbea cu înțeles.

— Ar trebui să te repezi și d-ta până la Slatina, spuse. Poate te trezești din nou în anul 1966. Și...

Dar îi întâlni privirile, îl văzu cum trage cu sete din țigară și tăcu, zâmbind încurcat.

— Nu vă mai astâmpărați! șuieră printre dinți, strivind țigarea cu piciorul. Vă țineți de prostii. În loc să vă vedeți de treabă...

II

Când, o jumătate de ceas în urmă, ieși de la alimentară, îl găsi rezemat cu spatele de zid, așteptându-l.

— Pantelimon, îl întrebă, de când îl cunoști pe Zevedei?

Pantelimon înghiți cu greu și-și trecu pachetul în cealaltă mână.

— Nu-l cunosc. Nici nu știam că-l cheamă Zevedei. L-am zărit de vreo două, trei ori, și m-au frapat peticele de la pelerină: parcă ar fi fost cârpite pe locul epoleților. Dar, cum spune directorul nostru, tovarășul Ulieru, armata română n-a cunoscut pelerine cu epoleți. De aceea e suspect... Poate, în epoca feudală...

— Lasă epoca feudală, îl întrerupse celălalt. De ce spuneai că e suspect?

— Pentru că, așa cum spune tovarășul Ulieru, dacă s-ar putea dovedi cu certitudine, prin mijloace științifice, vreau să spun, dacă s-ar putea dovedi că peticele au fost cârpite pe locul epoleților, atunci pelerina este sigur furată de la Muzeul Armatei.

— Asta e altă mâncare de pește, vorbi celalt scoțându-și pachetul cu țigări. Lasă în pace Muzeul Armatei. De când îl cunoști pe Zevedei?

Pantelimon își trecu pachetul în mâna stângă. Dar se răzgândi repede și, apucându-l cu mâna dreaptă, se trase spre zid.

— V-am spus. L-am cunoscut acum o jumătate de ceas. Mă duceam la alimentară pentru niște mezeluri, și el m-a oprit, și m-a întrebat: Vă rog, dacă nu vă supărați, îmi puteți spune în ce an suntem? Și i-am răspuns...

Pantelimon își înălță brusc fruntea, și zâmbi.

— Nu înțelesesem, credeam că mă întreabă de zi, și i-am răspuns: 19 mai. Dar el m-a întrerupt: Nu, spuse, știu și eu că suntem în 19 mai. Dar, anul? În ce an suntem?...

— În ce an suntem? repetă celălalt zâmbind. Și d-ta n-ai bănuit nimic?

Pantelimon se apropie și mai mult de zid.

— Am crezut că poate nu-i în toate mințile sau că...

— Adică, ce vrei să spui cu asta? Că i s-a întâmplat ceva? Că a fost amestecat în vreo afacere suspectă și că, în sfârșit, de-acolo i se trag toate?

— Cam așa ceva sau poate că... În sfârșit, înțelegeți ce vreau să spun.

Celalt zâmbi din nou, apoi își aprinse absent țigara.

— Dar de ce în 1966? întrebă privindu-l cu pleoapele brusc și sever apropiate. Nu ți s-a părut suspect că Zevedei a precizat: 1966 și nu un alt an, bunăoară 1956 sau 1960?

— Nu, recunoscu timid Pantelimon. Acum, că-mi spuneți d-stră, parcă mi se pare și mie suspect. Căci, în fond, de ce 1966?...

Celalt izbucni în râs.

— Prea mă crezi prost, tovarășe.

Pantelimon păli și încercă zadarnic să zâmbească.

— Eu? începu. De ce să vă cred cum spuneți d-stră?... Eu...

Dar se întrerupse, văzând apropiindu-se foarte grăbit, aproape în fugă, pe tânărul cu șapca trasă pe frunte.

— Plecase de-acasă, șopti gâfâind. Plecase cu cinci minute înainte.

— De la n-rul 13?

— Nu, de la 13 bis.

— Atunci te-a păcălit din nou. Ți-am spus că la 13 bis... Dar, în sfârșit, deocamdată n-are importanță.

Apoi, întorcându-se brusc spre Pantelimon.

— De unde știai de Muzeul Armatei?

— Eu? Nu știu nimic.

— Tovarășe Pantelimon, vorbi celalt printre dinți, eu sunt un om bun de felul meu, dar...

Pantelimon își plecă umerii, și se lipi de zid.

— Directorul nostru, de la administrație, tovarășul Ulieru, mi-a atras atenția și mi-a spus: Dacă s-ar putea dovedi cu precizie, prin mijloace științifice moderne, că în locul peticelor...

— Bine, bine, asta mi-ai mai spus-o. Dar de ce Muzeul Armatei?

— Tovarășul director, Ulieru, spunea că e grav, pentru că era o piesă de muzeu. Cu alte cuvinte, era o piesă furată de la Muzeul Armatei.

Celalt își scoase țigara și-l întrerupse clătinând de câteva ori mâna foarte aproape de obrazul lui Pantelimon.

— Dar dacă ai înțeles asta, cum de n-ai înțeles legătura cu 1966? Căci Zevedei ți-a vorbit de 1966 iar nu de 1960 sau 1956!

Îl privi din nou, cu pleoapele mult apropiate, apoi șuieră printre dinți.

— Prea ne credeți proști, tovarășe!

— Eu, tovarășe? exclamă Pantelimon lipindu-și mâna liberă de piept.

— Nu vă mai astâmpărați!

Apoi, întorcându-se brusc către tânărul cu șapcă.

— Ce era cu Slatina? Îl cunoaște cineva?

— E de la aceeași secție cu Făinaru. Se referea la chestia din septembrie.

— Atunci e suspect...

— Așa spunea și Făinaru. De aceea...

— Bine, am înțeles! îl întrerupse privindu-l amenințător în adâncul ochilor.

III

Ca în fiecare zi, câteva minute înainte de ora prânzului, se îndreptă spre biroul lui Ulieru. Dar în fața ascensorului îl întâmpină dactilografa.

— Nu vă urcați degeaba, că astăzi n-a venit. Treburi, adaugă zâmbind, 20 mai, 21 mai, și așa mai departe...

Lui Pantelimon i se păru că dactilografa încercase să clipească din ochiul stâng, și roși, încurcat.

— Înțeleg, spuse și se îndreptă spre ușă.

Dar după câțiva pași se întoarse și întrebă coborând glasul:

— Este ceva special? Vreau să spun 20 sau 21 mai au vreo semnificație specială?

Dactilografa îl privi din nou, mirată, și de data aceasta Pantelimon nu se mai îndoi: tânăra clipea într-adevăr cu înțeles, din ochiul stâng.

— Depinde de oraș, spuse. În anumite orașe de provincie 20 mai e mai important decât 21 mai...

— Orașe de provincie, repetă visător Pantelimon. Ce curios! Aseară, nu știu nici eu bine de ce, mă gândeam la orașele de provincie. La Slatina, bunăoară...

Ca și cum nu l-ar fi auzit, tânăra zâmbi și, clătinând scurt din cap, îi întoarse spatele.

În ziua următoare, Pantelimon se hotărâse să dejuneze în laborator. Desfăcuse pachetul cu mezeluri și se pregătea să destupe o sticlă de bere, când în ușă apăru Ulieru.

— Te-ai și întors? îl întâmpină Pantelimon cu bucurie. Atunci mergem la cantină...

Și pentru că Ulieru tăcea, privindu-l preocupat, destupă sticla de bere, umplu un pahar și i-l întinse.

— De unde știai că am fost la Slatina? îl întrebă Ulieru după ce sorbi cu grijă câteva înghițituri.

Pantelimon tresări surprins.

— Ai fost la Slatina? Să mă trăsnească Dumnezeu dacă am știut ceva!

— Atunci de ce i-ai spus dactilografei că orașul dumitale favorit e Slatina? De ce tocmai Slatina, unde mă aflam eu? Și, pentru că suntem prieteni și am încredere în d-ta, îți spun că fusesem trimis într-o inspecție...

Pantelimon își goli paharul și se așeză pe scaun.

— Întâi și întâi, n-am spus că Slatina e orașul meu favorit. Nici nu-l cunosc. N-am fost niciodată la Slatina. I-am spus doar că, cu o seară mai înainte, mă gândeam nu știu nici eu bine de ce, mă gândeam la orașele de provincie, bunăoară, la Slatina.

— Dar de ce tocmai la Slatina? îl întrerupse Ulieru căutându-i privirile.

Pantelimon ridică încurcat din umeri.

— Pentru că, n-am apucat să-ți spun, pentru că, în sfârșit, alaltăieri, îndreptându-mă către alimentară, m-am întâlnit din nou cu individul acela cu pelerină, știi care... Tipul despre care spuneai că dacă s-ar putea dovedi cu precizie...

Ulieru se apropie în vârful picioarelor de ușă și o deschise brusc, privi în dreapta și în stânga, apoi se întoarse și se reașeză pe scaun.

— Cred că nu e în toate mințile, continuă Pantelimon.

— Ai vorbit cu el?

— Doar câteva cuvinte. N-am apucat să-i vorbesc mai mult, pentru că... E o poveste întreagă.

— Dar ți-a spus el ceva despre Slatina?

— Nu el. Se adunase acolo, pe trotuar, un grup întreg, și cineva, nu mai mi-aduc bine aminte cine, a spus că și la Slatina apare Scânteia cu data, să spunem, de 19 mai 1966 în loc de, cum ar trebui, 19 mai 1969. Să vezi cum a fost...

Ascultându-l, Ulieru își trecea la răstimpuri batista pe frunte. Apoi o ascundea rușinat în buzunar și începea să-și frece mâinile.

— Ar putea fi foarte grav, rosti în cele din urmă. M-ai băgat —, recunosc, fără să vrei, — ne-ai băgat pe amândoi într-o încurcătură din care Dumnezeu știe cine are să ne scoată.

— Dar de ce e atât de grav? întrebă turburat Pantelimon.

— Pentru că individul acela foarte suspect, individul cu pelerină, a adus vorba de ziarele din 1966.

— Dar ce s-a întâmplat în 1966?

Ulieru se ridică brusc și deschise din nou ușa, privind până în fundul coridorului.

— Bună, bună! strigă, fluturându-și mâna.

Apoi își apropie scaunul de al lui Pantelimon și continuă în șoaptă.

— Să vorbim mai încet, că Petrescu Doi s-a întors să-și verifice aparatele...

Se întrerupse și răsuflă adânc.

— Ce s-a întâmplat în 1966? S-au întâmplat multe. În orice caz, în 1966 era mai bine ca acum, în 1969. Și atunci, înțelegi, dacă oamenii citesc ziarele din mai 1966 când noi, de fapt, suntem în mai 1969... E, în orice caz, ceva subversiv. E împotriva Statului.

Se întrerupse o clipă, întoarse capul spre ușă, făcu un semn, și continuă ridicând glasul.

— Este împotriva așezării noastre socialiste. Întâlnești saboteuri în orice întreprindere. Nu e de mirare. Dușmanul de clasă nu renunță la privilegiile pe care, pe bună dreptate, partidul și poporul...

Ușa se deschise și în prag apăru Ioanichie Petrescu. Intră, cu tabacherea deschisă, îmbiindu-i.

— Știu, știu bine că nu fumați, dar eu, în orice caz, vă pun la încercare...

Apoi, întorcându-se către Ulieru.

— Cum decurge ancheta, tovarășe inginer?

— N-a fost anchetă, răspunse Ulieru încercând să pară detașat, aproape plictisit. Am fost în misiune de control. Totul decurge conform planului...

Ioanichie Petrescu îl privea, zâmbind ironic.

— Și cu toate acestea, n-au livrat nici 20% din comenzile noastre.

— Au să livreze, au să livreze totul conform planului... Dar mie mi-e foame, adaogă ridicându-se brusc. Și cum nu mă prea împac cu mezelurile, mă duc la cantină.

— Azi au ciorbă de fasole, preciza Petrescu continuând să zâmbească.

Lăsă să treacă un răstimp, jucându-se absent cu tabacherea, apoi, fără să-l privească, se adresă lui Pantelimon.

— Nu știam că-l cunoști pe Năstase...

Pantelimon tocmai sfârșise de desfăcut pachetul cu mezeluri.

— Nu cred că-l cunosc. Cine e Năstase?

— Ai stat mult de vorbă cu el alaltăieri, în fața alimentarei Mătăsari. Să știi că e un element foarte capabil. Și un om integru. Poți să ai toată încrederea în el. Dar, adăugă căutându-i privirile, pentru că suntem numai noi doi, îți pot spune că l-ai cam dezamăgit.

— Eu? exclamă Pantelimon ducându-și mâna la piept.

— Dumneata. Ai fost reticent, parcă ți-ar fi fost frică de el. Nu i-ai spus nimic de legăturile d-tale cu Zevedei, de când îl cunoști, și celelalte...

Pantelimon înghiți cu greu, și apucând paharul lui Ulieru, dădu peste cap restul de bere.

— Dacă ți-e sete, continuă Petrescu, vino la mine, în laborator. Am întotdeauna o sticlă de bere rece.

— Nu, mulțumesc, nu mi-e sete. Dar pentru că veni vorba de tovarășul Năstase și de individul cu pelerină...

— Asta e mania lui, a lui Zevedei, îl întrerupse Petrescu : să poarte pelerina lui unchiu-său, colonelul.

— Tovarășul Ulieru bănuia că a furat-o de la Muzeul Amatei.

— Nu, n-a furat-o. Unchiu-său, colonelul, a fost în armata austro-ungară. A murit foarte bătrân, aproape centenar, la sfârșitul războiului. Dar Zevedei e un om ciudat: vrea să se distingă de popor, și atunci recurge la orice semn distinctiv...

Pantelimon prinse curaj, și începu să-și așeze mezelurile pe o farfurie de plastic.

— În fond, ține să se declare pe față dușman de clasă...

— Cam așa ceva, spuse Petrescu deschizând tabacherea. Dreptul lui.

— Dreptul lui? se miră Pantelimon. Într-o societate socialistă ca a noastră?

— Așa a crezut el. Și a tras consecințele. Știi și d-ta că a stat 15 ani la închisoare; 15 ani, până a fost grațiat.

Pantelimon mușcase cu spor dintr-o felie de parizer, și se trudea acum s-o mestece cât mai repede. Ioanichie Petrescu îl privea zâmbind.

— Și dacă a fost grațiat, continuă după o pauză, nu mai poate fi arestat pentru că poartă pelerina lui unchiu-su... Dar vezi că nu se astâmpără. Are dreptate Năstase: sunt unii oameni care, oricâte li s-ar întâmpla în viață, nu se astâmpără.

Treptat, Pantelimon se lumină la față.

— D-aia întreabă în ce an suntem, spuse.

— Exact. Și de aceea l-ai decepționat pe Năstase, încercând să te prefaci...

— Eu? exclamă Pantelimon cu oarecare greutate, căci avea gura plină.

Petrescu râse cu poftă și apoi, brusc, se hotărî și alese o țigară din tabacheră.

— Una străină, cu filtru; pentru zile mari... Da, d-ta, reluă calm, cu un glas neutru. Ai încercat să joci rolul tânărului naiv și cu capul în nori, când noi toți te cunoaștem, și te apreciem ca pe un element strălucit, de încredere și de viitor.

— Nu înțeleg, spuse Pantelimon. Să mă trăsnească Dumnezeu dacă înțeleg la ce faceți aluzie.

— Răspundeai ca și cum nu l-ai fi cunoscut pe Zevedei...

— Dar nu-l cunosc.

— Dă-mi voie, te rog, îl întrerupse Petrescu ridicând brațul în aer. Ca și cum nu l-ai fi cunoscut, iar pe de altă parte, te prefăceai că nu înțelegi legătura cu anul 1966.

— Acum înțeleg, mărturisi Pantelimon cu un aer de triumf. Foarte probabil, 1966 este anul când a fost grațiat...

Ioanichie Petrescu îl privi câteva clipe în tăcere, fumând absent.

— Recunosc că ești mare meșter, știi să-ți ascunzi jocul. Dreptul d-tale, adăugă, regăsindu-și zâmbetul. Dar dacă n-o știai, ți-o spun eu: Zevedei a fost grațiat, ca toți ceilalți, în 1964. O știe toată lumea...