Indreptar patimas
Aa
Indreptar patimas de Emil Cioran
I
Cu rîvnă și amar, cercat-am să culeg roadele cerului - și n-am putut.
Ele se înălțau spre nu știu ce alt cer, cînd mîinile le înfruptam în rodnicia lor.
Crengile bolților se apleacă în nădejdile rugilor noastre; acestea potolindu-se, ele își pierd fructele.
Nici flori nu înfloresc pe cer și nici poame nu rodesc. La el acasă, Dumnezeu neavînd ce păzi, de necaz și de urît, pustiește grădinile omului.
Nu, nu; nu pe aștri îmi voi orbi văzul. Destul mi-am pierdut din lumină cerșind pomana înălțimilor. Sătul de tot felul de ceruri - mi-am lăsat sufletul biruit de podoabele lumii.
„Apoi a pus heruvimi cu sabie de flacără ca să păzească drumul spre pomul vieții“ (Facerea, 3, 24).
Pe acest drum am cerșit de multe ori. Și trecătorii, mai săraci ca mine, întindeau palme deșarte în care lăsam să cadă obolul nădejdilor. Și cum mergeam așa în gloată năpăstuită, cărarea se-nfunda prin mlaștini și umbra crengilor de rai se pierdea în fără-urma lumii.
Nu cu sfială și cu răbdare ne vom înstăpîni în ce-a scăpat strămoșului fatal. Cuget de foc ne trebuie - și ascuțind arme și nebunii, heruvimii ostili se vor topi de para sufletului nostru.
Atotputernicul ne-a închis căile sale? Sădi-vom atunci alt pom, pe aici, pe unde el n-are paznici, nici săbii și nici flăcări. Vom naște paradisul la umbra caznelor - și blînd ne-om odihni sub ramuri pămîntene, ca îngeri ai desăvîrșirii de o clipă. El să rămînă cu o veșnicie fără nimeni; noi mai departe vom păcătui, mușcînd din merele ce putrezesc sub soare. Îndrăgind științele greșelii, vom fi asemenea Lui, și - prin durerile Ispitei - mai mari chiar.
Crezut-a El prin moarte să ne facă robi și să-i slujim. Dar noi pe îndelete ne-am îndătinat în viață.
A trăi: a te specializa în eroare. A rîde de adevărurile sigure ale sfîrșirii, a nu luan seamă absolutul, a transforma moartea în glumă și-n întîmplare nesfîrșitul. Nu poți respira decît în afundurile iluziei. Simplul fapt de-a fi e copleșitor de grav, față de care Dumnezeu e biată jucărie.
Înarmați de accidentele viețuirii, vom pustii siguranțele crude ce ne pîndesc. Vom da buzna în certitudini, ne vom năpusti în adevăruri, ne vom învrăjbi cu luminile neavenite. Vreau să trăiesc, și peste tot îmi sare duhul împotrivă, apărător al pricinilor neființei.
…Astfel, iubitor de sine, scoate omul spada în cruciada erorilor.
Pe semeni îi cunosc. Adesea mi-am citit în ochii lor absenți și goi nerostul soartei sau mi-am odihnit răzvrătiri în pauzele privirii lor. Dar zbuciumul lor nu mi-e străin. Ei vor, ei vor neîncetat. Și cum nimic nu e de vrut, pașii mei călcau în urmele lor ca-n spini, cărarea mea șerpuia prin noroiul dorințelor lor, înălbindu-le, printr-un nimb de nefolosinți, căutarea lor fără folos.
Ei nu știu că raiul și iadul sînt înfloriri ale clipei, ale clipei înseși, că nimic nu este peste tăria extazului inutil. N-am întîlnit în mersul lor muritor oprirea eternă pe arcurile clipitelor.
Văd un arbore, un zîmbet, un răsărit, o amintire. Nu sînt fără margini în fiece din ele? Ce mai aștept peste acel definitiv văz, peste incurabilul văz al fulgerului temporal?
Oamenii sufăr de viitor, se reped în viață, fug în timp, caută. Și nimic nu mă doare mai mult decît ochii lor căutători, zadarnici, dar lipsiți de zădărnicie.
Eu știu că totul e final, că există doar o clipă, fiecare clipă, că pomul vieții e răbufnirea de veșnicie, reversibilă în actele ființei.
Și astfel nu mai vreau nimic. Adesea, cînd stau în nopți, în nopți mari ce ridică în fața minții fundurile lumii, cum aș ști dacă sînt sau nu mai sînt? Și mai poți fi atunci sau poți să nu fii? Sau, prins în nedeslușirile muzicii, pierdut în ele, curățit de întîmplările respirației, cum te-ai asemui semenilor?
A nu avea decît o țintă: să fii mai inutil ca muzica. În ea nu afli nici pe este și nici pe nu este. Unde te găsești ca victimă învolburată a farmecului ei? Dar nu-i ea un nicăieri sonor?
Oamenii nu știu să fie fără de folos. Ei au drumuri de urmat, puncte de atins, nevoi de împlinit. Ei nu gustă nedesăvîrșirea, cînd „rostul“ vieții e extazul acestei nedesăvîrșiri! Dar cum să le dezvăluim suprafețele acestei taine, cum să-i încîntăm de luciul unui mister și să-i îmbătăm de-o fascinație atît de simplă? Îmi vin în minte anumite nopți și anumite zile…
Tăcerile nocturne în grădinile Sudului… Spre cine se apleacă palmierii? Crengile lor par idei obosite. Altădată, cînd în sînge purtam mai mult alcool și mai multă Spanie, furia mea le-ar fi întors spre cer, patima ar fi îndreptat vertical oboseala lor terestră și zvîcnirile inimii le-ar fi împins spre vecinătăți de stele. Acum, sînt fericit să mă separ de aștri prin ramuri gînditoare, să gust în adierile lor o singurătate blîndă, să mă nimicesc în splendoare pe un pămînt divinizat în noapte.
Dacă am trăi în grădini, religia n-ar fi posibilă. Lipsa lor ne-a împins în dorul raiului. Spațiul fără flori și arbori îndeamnă ochii spre cer și amintește muritorilor că primul lor străbun a poposit vremelnic în veșnicie și-n umbră de pomi. Istoria e negația grădinii.
Nădejdile le datoresc nopților. Pe aripi de întunerec, întinderi nu mai existau și, singur între materie și vis, ridicam aromele decepției la miresme de fericire. Nimic nu mi se pare imposibil în noapte - acest posibil fără timp. Totul se prea poate - dar viitorul nu este. Ideile devin paseri de gînd - și unde zboară ele? Într-o veșnicie vag tremurătoare, ca un eter ros de reflexii.
…Așa am ajuns să privesc soarele cu un interes ciudat. Prin ce neînțelegere i-au răpit oamenii turburările și le-au transformat în binefaceri? Ce lipsă de poezie a degradat în monstru utilitar un astru pur? Nu ne-am apropiat cu toții prea omenește de razele lui și, crezîndu-l sursă de real, i-am acordat prea multă realitate? De ce vom fi proiectat scopul pînă și pe cer?
Nu știu pînă unde soarele este. Dar știu prea bine cît nu mai sînt sub el. - Cine, pe țărmuri de mare, în ceasuri de-a rîndul, cu ochii întredeschiși, paralel vremii, orizontal pe vis și disparent ca spuma instantanee pe nisipul înaurit, n-a resimțit amestecul de fericire și neant al risipei de strălucire - acela nu cunoaște nici una din primejdiile pe care frumusețea le-a adus în lume.
Credeam a fi tînăr sub soare, și m-am pomenit fără vîrstă. Și dacă-n miez de nopți mai aveam ani, în amiezi nu-i mai aveam. Toate vîrstele fug și rămîi ființă și neființă, prestigiu vibrant în nihilismul mistic al însoririlor.
4. Cum scoboram din cetatea ardeleană
Cum scoboram din cetatea ardeleană, în nu știu care oră a înserării și care an al tinereții, nefericit și dornic de nefericiri, prea încrezut pentru a mă gîndi la soare - revelația apusului mi-a frînt subit mîndria genunchilor. Membrele mele se întîlneau cu oboselile amurgului, și ce mai rămînea ca soare între petele inimii a-ngenuncheat la poalele unei agonii de aur. Și recunoștința mea trimisă astrului se îndrepta și spre Egiptul propriului suflet.
De atunci am tămîiat necontenit moartea și soarele - ca strănepot al cine știe cărui trîndav de pe malurile imemoriale ale Nilului.
5. Precum iubești cărțile
Precum iubești cărțile pe care era să plîngi, sonatele ce ți-au tăiat suflarea, parfumurile ce-ți șoptesc de renunțare, femeile rătăcite între corp și suflet - așa cu mările: te-ndrăgostești de cele ce unduiesc înecul.
N-am căutat în Mediterana poezie, nici violențe, nici vîrtejuri cumplite de valuri. Acestor chemări aflat-am răspuns pe stîncile Bretaniei. Dar cum aș uita o mare în care mi-am lăsat gîndurile?
Într-o memorie mai scurtă decît presimțirea de veșnicie a efemerei, aș păstra încă icoana și recunoștința albastrului inuman al mării decadente. Pe malurile ei s-au prăbușit împărății - și cîte tronuri ale sufletului…
Cînd aerul și-a suspendat neliniștea și nemărmurirea meridiană a netezit valurile într-un luciu abstract, atunci știu ce e Mediterana: realul pur. Lumea fără cuprins: baza efectivă a irealității. Doar spuma - actualitate a nimicului - continuă ca o străduință spre ființă…
Nici unul n-avem putințe mai mari decît să plecăm în larg. Fără dor de ancorare. Rostul nestatorniciei nu-i oare a epuiza marea? Nici un val să nu supraviețuiască odiseei inimii. Un Ulise - cu toate cărțile. O sete de larg plecată din vrafuri, o rătăcire erudită. A ști toate valurile…
6. Pietate estetică
Pietate estetică: a purta un respect religios aparențelor, a călca pe pămînt fără nostalgia cerului, a crede că totul e posibilitate de floare - și nu de absolut.
De n-ai regretat nicicînd că n-ai aripi, pentru a nu pîngări natura cu pașii cruzi ai omului, n-ai iubit niciodată acest pămînt. De cîte ori l-am descoperit, de cîte ori l-am simțit în inimă și nu sub tălpi, aștrii spre care priveam în dezrădăcinări se transformau în ceară și se topeau într-un sînge care uita atuncea cerul. Poți zări în sus oricît ai vrea, nu vei cunoaște înduioșarea din întîlnirile rare cu pămîntul ce-l disprețuiești în mers. Dar, față-n față cu el, în patru ochi cu trecerile lui, ce suspin de îndurerare frățească, de amar intim nu te leagă într-o îmbrățișare mișcătoare! Destul mi-am chinuit ochii cu voi, îngeri, sfinți și bolte!
Acum vreau să-nvăț respectul bulgărilor. Putea-voi să privesc în jos cu patima ce-mi ridica pleoapele în fioruri verticale? Ce viciu și ce chinuri în viciu împins-au ochiul în supranatural? Religia îl oprește de la menirea lui firească: să vadă. De la creștinism încoace ochii nu mai văd.
Același om, ce merge în vîrfurile picioarelor pe lespezile bisericii, scuipă în grădini - cînd numai sub ramuri bucuria gîndurilor amestecate-n simțuri ar trebui să ridice un templu și să urzească o mitologie a senzației.
Ce să fac cu cerul, care nu știe ce-i veștejirea sau chinul și extazul înfloririi? Vreau să fiu cu lucrurile menite firii și să mor cu ele, în aceeași măsură menite muririi. De ce v-am vorbit vouă de stingere, aștri nestinși? Am căutat prea mult nimicul în altă parte. Dar mă întorc pe tărîmurile unde suflă ostenelile. Pe ele să umblu ca un schimnic setos de păcat.
7. Din tot ce-i fugar
Din tot ce-i fugar - și nimic nu-i altfel - culege prin senzații esențe și intensități. Unde să cauți realul? N-ai unde. Doar în gama emoțiilor. Ce nu se ridică la ele e ca și cum n-ar fi. Un univers neutru e mai absent decît unul fictiv. Numai artistul face lumea prezentă și numai expresia salvează lucrurile din irealitatea lor fatală.
Din ce-ai trăit, ce reții? Bucuriile și durerile fără nume - dar cărora le-ai găsit unul.
Viața nu ține decît durata fiorurilor noastre. În afară de ele, ea-i pulbere vitală.
Ce vezi, ridică la rangul de vedenie; ce auzi, la nivelul muzicii. Căci: în sine, nimic nu este. Vibrațiile noastre constituiesc lumea; destinderile simțurilor, pauzele ei.
Precum Nimicul devine Dumnezeu prin rugăciune, așa aparența – fire prin expresie. Cuvîntul fură prerogativele neantului nemijlocit în care trăim, îi răpește fluiditatea și nestatornicia. Cum ne-am descurca în desișul senzațiilor, de nu le-am opri în forme - în ce nu este? Astfel le atribuim ființă. Realitatea e aparență solidificată.
Zbuciumul negativ al cărnii, protestele biblice ale sîngelui, icoana morții imediate și vraja dezastruoasă a bolii - pălesc în fața deznădejdii ce emană din splendorile lumii. Și de mi-aș aminti durerea cea mai precisă și mai sfredelitoare, și cea mai sigură înnebunire a materiei supusă eului, ele sînt șterse față de chinul extatic al împodobirilor terestre. Cînd singur în munți sau în mări, în tăceri calme sau sonore, sub brazi nostalgici sau palmieri imanenți, simțurile se ridicau cu lumea deasupra timpului, fericirea de-a fi în frumusețe și siguranța de-a o pierde în timp mă sfîșiau crunt, că peisajul se risipea în substanța echivocă și sublimă a unei nemîngîiate admirații. Numai urîțenia e nedureroasă. Dar farmecul aparențelor care compromit înălțimile e mai zguduitor ca toate iadurile născocite de blîndețea omului. Nu caznele acestuia m-au scos din lume, ci din a fi văzut prea adesea raiul pe pămînt, simțurile mele s-au topit în nenoroc. De ce-n desăvîrșirea clipei absolute, un murmur de vremelnicie mă întorcea spre cruzimile timpului?
De-ai văzut un migdal înflorit scuturîndu-se blînd sub insinuările brizei și cerul iremediabil sudic scoborît între ramurile lui, ca ochiul să nu închipuie altceva deasupra înfloririi imediate - atunci te-ai scuturat și tu de clipe, ca să cazi mai amarnic în deșerturile vremii.
Frica de un sfîrșit de fioruri mi-a otrăvit raiul simțirii, căci nimic n-ar trebui isprăvit în simțurile împlîntate-n fire. Splendorile lumii m-au junghiat mai aspru ca furiile cărnii, și-am sîngerat în fericiri mai rău ca-n deznădejdi.
Rarefierea mistică a timpului în nimicul absolut al frumuseții… Cu el să-mi hrănesc așteptările sîngelui, cu ondulațiile și răsfrîngerile armonioase ale eternei inutilități. Rosturi există numai în aparențele pentru care ai vrea să mori… Vor lua petalele locul ideilor?
Timpul cere altă sevă, vinele alt murmur, carnea alte înșelăciuni… O lume directă - și cu totul nefolositoare; trandafiri la îndemîna fiecăruia, și pe care nimfele cugetului n-ar îndrăzni să-i culeagă…
De ce vom fi căutat mîntuiri în alte lumi, cînd unduirile acesteia te pot înveșnici în nimiciri mai dulci? - Voi smulge un neant îmbătător din toate înfloririle și-mi voi crea un pat de adormiri pe corolele cîmpurilor. Și nu voi mai fugi în stele și nici nu mă voi adăposti în depărtări lunare.
Nirvanizarea estetică a lumii: a atinge supremul în supreme aparențe. A fi nimic și tot în spuma imediatului. Și a te-nălța la marginile eului, în nemijlocit și în fugar.
8. Doctrinele n-au vlagă
Doctrinele n-au vlagă, învățăturile-s stupide, convingerile ridicole și înfloriturile teoretice sterpe. Din tot ce sîntem, nu-i viață decît în tăriile sufletului. Cu ele, de nu faci superfluă muzica și nu ridici urîtul la rangul de oracol, în ce taină te vei îngropa? Nu răzbate în puls misterul însuși al materiei și nu ne cheamă ritmul lui la melodiile nedescifrabilului?
Sînt treaz și nu știu în ce să cred; întunecat de acorduri, mai puțin. Dar de ce, cînd stau așa, absent de credințe, viața se preschimbă-n eu, și eu sînt peste tot?
Finalul muzicii lăuntrice e o topire într-un andante cosmic. Vijelia care suna trompete în idei se liniștește, și-un calm orizontal se prelinge ca o absență însorită.
…Adesea mi-am simțit sufletul alături de trup. Adesea l-am simțit departe, adesea fără rost și fără căpătîi. Și cum l-aș fi urmat, în înălțări subite, smuls din așternutul inimii? Nu-i rostul lui să rătăcească în albiile simțurilor? Ce-l împinge atunci spre întinderi, în care nu pot să-l urmez? Oamenii îl au, dispun de el, el e al lor.
Numai eu rămîn sub mine…
Lasă-ți sufletul fără pază; cum o ia razna spre cer! Direcția lui firească e o vitregie. Prin ce mreji îl voi lega de pămînt? De-ar prinde furtunile lui patima lucrurilor ce trec și, înfrînîndu-l, să-i pun cătușele trupului! Ajunge o clipă de neseamă și-n focuri se sloboade spre alte lumi. De unde să vină văpaia subită ce-l surghiunește-n meleaguri cerești, în timp ce rămîi victimă lîng-un corp în părăsiri?
E o zvîcnire ucigașă ce-nvinge legăturile terestre, o sete de fericire în afară de fericiri, un dor de leșin astral, de pierzanie în fremătări, de înec în spume de regrete divine. Ce aripi au mijit tainic în el, ca dintr-o dată să tresalte dincolo de soare și-n zborul lui să lase-n urmă izvoarele luminii, cuprins de-o viață fără înțeles, dincolo de viață?
Ai vrea să mori de mii de ori - și el se sfîșie în vastul nicăieri.
…Am căutat tihnele sufletului în peisagii, în surîsuri, în idei. Dar el, hoinar, nu le ținea tovărășie, ci flutura pe creștetele lumii. - Cînd va scoborî clocotul lui în preajma neființelor de fiecare zi? De-aș avea alt suflet. Un suflet mai zadarnic!
9. Eu știu că undeva în mine
Eu știu că undeva în mine un diavol nu poate muri. Nu-mi trebuie urechi ascuțite pentru subtile chinuri, nici gust pentru oțetul sîngelui, doar tăcerea surdă în care se înfiripă un văicărit prelung. Atunci cunosc primejdia. Și cum mă întorc spre Răul despotic și umilitor, el se ridică în văzduh, în creier, în ziduri - divinitate subită, aspră și ruinătoare.
Stai încremenit și-aștepți. Te aștepți. Dar ce să faci cu tine? Ce să-ți spui, împrejmuit de-atît nespus?
Ce trece prin tăcere? Cine trece? E răul tău trecînd prin tine, în afară de tine, e-un pretutindeni al tainei tale negative.
Să te gîndești spre ce vei fi? Regretele tale n-au viitor. Și nici un viitor nu-i al tău. În timp nu mai ai loc, în timp zace groaza.
Și atunci pleci. Plecînd te uiți. În mers ești altul și fiind - nu mai ești.
10. Două atribute are omul
Două atribute are omul:: singurătatea și orgoliul. El viețuiește pe pămînt ca să le scoată în vileag. - Dar apare religia: un sistem de leacuri ce sapă existența. De ce-o fi născocit-o individul? Ce nevoie a organizat atîta otravă?
Zăresc soarele și mă întreb: de ce religia totuși? Mă-ntorc spre pămînt - și înhăitîndu-mă-n năprasnele lui - nu înțeleg de ce-aș fugi de el.
De cîte ori am tulit-o spre cer, amarul sublunar îmi surîdea și scoboram spre el, cu rîvniri însetate. Cînd se va înnăduși de idealuri, atunci nemaiavînd loc nici pentru a fi mîndru, nici pentru a fi trist, îl voi părăsi. Dar cîtă vreme el rămîne spațiul chinurilor inspirate, ce-aș căuta aiurea?
Religia încearcă să ne lecuiască de rele - care dau un preț vieții. Singurătatea și orgoliul sînt rele pozitive. Absența - prin care devii mai mult.
N-am fost sigur în parfumatele nesiguranțe ale pămîntului, decît în extazele fără credință. Inima mi se vărsa pe-ntregul lumii - și n-aștepta nici un răspuns. Freamăt de rugăciune îndestulat de propria-i tărie.
Mîinile s-au împreunat prea mult spre un cer absent: cînd se vor întoarce ele spre infinitul dulce și amar al vremii? Extazul introspectiv al argilei, pămîntul atins de narcisism…
Omul n-a inventat o eroare mai prețioasă și o iluzie mai substanțială ca eul. Respiri, închipuindu-te unic; inima-ți bate, fiindcă ești tu. Cum ai sta vertical în panteism? Sau cum ai fi, cu un Dumnezeu deasupra ta? - În orice formă de religie, nu poți rodi în fire.
Am vrut să mă mîntui. Și toate credințele muritorilor mi-au cerut lepădarea de mine. De la Vede, prin Buddha și Cristos, n-am descoperit decît vrăjmași ai necesității mele. Mi-au oferit salvarea în absența mea; cu toții mi-au cerut să mă lipsesc de mine. Să fiu ei, sau Dumnezeul lor, să fiu anonim în nimic - cînd mîndria îmi voia numele și în neant.
Și nu numai atît. Îmi mai cereau să-nving durerea. Dar fără ea nu-i gust în fire: sare a vieții; insuportabilul ei - sîngele existenței.
Să iubesc, să am milă, să aștept, să mă desăvîrșesc. O scară a monotoniei, cînd n-ai vrut să fii un dobitoc sub cer și nici un milog în zarea stearpă a unui oarecare absolut.
Să-mi pierd suferința în alții? Să tot descopăr semeni și iarăși semeni! Să fiu fericit grădinărindu-le prostia, cultivîndu-le josnicia - și omorîndu-mi avîntul spre dispreț?
Eul e operă de artă ce se hrănește din suferința la a cărei potolire țintește religia. Dar noblețea omului e una singură: estet al propriei individualități. Prin chin să statornicească frumusețea mărginirii lui și prin arderi să urzească substanța ei.
Omul e artă întrucît e mîndru și singur. El folosește pămîntul ca pretext mai valabil - măiestririi existenței lui - decît cerul.
Religiile n-au simț pentru farmecul nimicului imanent, pentru aparență ca atare. Lor le e străină pieirea în sine și vraja inutilității. Lor le e străin pămîntul. De aceea vor ele să ne mîntuie de eu, de cea mai ciudată înflorire sub soare.
Existența individuală e de-o atracție atît de cruntă, fiindcă s-a născut dintr-o ruptură de echilibru, dintr-o inegalitate a fondului originar al vieții. Religiile vor să niveleze felurimea; să suprime individuația. Sensul mîntuirii e dispariția pronumelui.
Nu îndur alt absolut în afară de accidentul meu. Că s-a întîmplat să fiu, iluzia ființei mele mi se pare înțelesul meu suprem. Nimic nu voi îndrepta din această întîmplare.
Fiecare din noi e un convalescent nativ al propriei individuații. Întrucît nu te tămăduiești de ea, și rămîi în tine fără leac, ești om.
Să te topești în natură, în omenire, în Dumnezeu? Dar înaintea oricărei vreri, te-ai înecat în tine.
Visam c-am murit în toate, îmi căutam oasele prin aștri - și m-am pomenit la picioarele Eului, bocindu-mi identitatea.
Umbra - față de vis - exprimă un plus vag de existență. După ce-ai născocit lumi și le-ai pierdut prin spații, te trezești cu dorul a ceva ce-ar fi - Eul - umbră de fire într-o lipsă generală de fire.
Religiile mi-au arătat cărarea fericirii, cu prețul meu. Dar iluzia de-a fi aici e mai întăritoare decît împăcarea de-a nu fi nicăieri, de-a fi prin ceruri.
…Și atunci m-am întors spre pămînt și-am renunțat la mîntuire.
11. „Adevărul nu visează niciodată“
„Adevărul nu visează niciodată“, a spus un filozof oriental. - De aceea nu ne privește el. Ce-am face cu minora lui realitate? El nu există decît în minți de dascăli, în superstiții de școală, în vulgaritatea tuturor uceniciilor.
Dar în cugetul întraripat de infinitul său, visul e mai real ca toate adevărurile.
Lumea nu este; ea se creează de fiece dată, un fior de început ne scormone jăratecul sufletului. Eul e un promontoriu în nimic ce visează un spectacol de realitate.
Curajul te așează între un fiind și nefiind - sburător între lumi care sînt și nu sînt. Pînă-s laș, toate există, dar în armură de cavaler al duhului turtesc brazdele firii și calc semințele iluziei.
Lucrurile ce se văd ni le-am insuflat de bunăvoie. Nu-i existența un confort al respirației? - Cum a fi pare preferabil contrariului său, ne-am creat obișnuința lui și ne simțim mai bine-n el. Ce interes ne-ar paște să știm că-l nălucim numai, că-l viețuim în prelungirea semitreziei noastre?
Lumina spațiului, de unde se împrăștie ca o pieire grațioasă? Din soare? - Din răsfrîngerea pe un fond albastru a arderilor sîngelui. Tot din ele se presară-n nopți scînteile înmărmurite.
Universul e un pretext dinamic al pulsului, o autosugestie a inimii.
12. Zîmbetul e incompatibil cu legea cauzalității
Zîmbetul e incompatibil cu legea cauzalității: atîta fascinație de inutilitate emană el. Prin valoarea lui „teoretică“, el e simbol al lumii.
Diferența între cauză și efect, ideea că un lucru ar putea fi sursa altuia sau c-ar avea o legătură efectivă cu altul, satisface un mediocru gust de inteligibil. Cînd știi, însă, că obiectele nu sînt, ci plutesc într-un tot aerian, legăturile între ele nu dezvăluiesc nimic, nici pentru poziția și nici pentru esența lor. Lumea nici nu s-a născut, nici n-a murit, nici nu s-a oprit la un punct și nici nu devine alta cu sprijinul timpului - ci se răsfață fără rost într-un nedefinit De-a pururi. Biruitor fugar al veșnicei evanescențe, doar Eul se înșală cu folos din cînd în cînd.
Prin umbre își poartă el povara distinctei existențe și pătează de realitate albul nimic ce-l înconjoară. Figurilor ce par a viețui, forța lui de vis le pompează seva și le-nfiripă-n ființe. Căci viața-i o întrezărire a duhului dornic de fire, prizonier fără scăpare al neclintitei irealități.
Gîndurile s-au îndrăgostit trecător de existență - și ne mîndrim că sîntem. Și pașii noștri, lipsiți de sfială visătoare, pîngăresc umbrele, călcînd pe ele cu încredere și siguranță. O clipă de trezire, doar; și mrejele realului vulgar s-au desfăcut, spre-a vedea ce sîntem: închipuiri de propriu gînd.
13. Să fie o lingușire
Să fie o lingușire pe care mîndria și-o oferă sieși, cînd cred a înțelege pe Caligula?
Suetoniu, vrînd să-l defăimeze și să-i demaște nebunia, lunecă într-un prinos involuntar: „El (Caligula) suferea îndeosebi de insomnie, căci nu dormea mai mult de trei ore pe noapte; și această odihnă nu era completă, ci turburată de vedenii ciudate: odată, între altele, visă că sta de vorbă cu fantoma mării“.
Același istoric ne spune că nu-și săruta pe gît soția sau amantele fără a le aminti că-i în puterea lui să le reteze capul.
Nu ascundem cu toții în mocirla sufletului dorințe posibile ca mărturisiri doar în gură de siniștri împărați? A-ți face calul consul - nu-i aici o judecată valabilă asupra oamenilor?
Și apoi într-un imperiu așa de mare, ar fi fost lipsă de gust să mai crezi în semeni.
Împărații romani ai decadenței, monștri inspirați de geniul plictiselii, au avut atîta stil în nebunie, că esteții lumii sînt măscărici de bîlci și poeții improvizatori de umbre.
De trăiam în Roma infiltrațiilor creștine, aș fi păzit statuile zeilor agonizanți sau apăram cu pieptul nihilismul cezarilor. Vraja decadenței este sugestia de ondulație a ostenelilor istorice și nevoia de-a suplini prin absurdități vidul gloriei și prin nebunie apusul măreției. Oricît te-ar ademeni văzduhurile, în sînge se scaldă strămoșii demenței.
Cruzimea e imorală pentru contemporani; ca trecut, ea se transformă în spectacol, asemenea durerii închise într-un sonet. Lepra însăși devine un motiv estetic, dacă istoria o trece în paginile ei.
Numai clipa-i divină, infinită, iremediabilă. Clipa ce-o trăiești.
Cum o să am milă de victimele lui Caligula? Istoria-i o lecție de inumanitate. Nici un strop de sînge din trecut nu turbură acest acum în care sînt. Mai mult mă înduioșează fantoma acelei mări, ce îngrozea visurile nefericitului împărat.
Nedreapta istorie vorbește cu mai mare precădere de prigonitorii creștinilor decît de martiri. În orice memorie Neron e viu și seducător; ne amintim de el cu mai multă emoție. Și din a-l fi defăimat două milenii, e mai puțin banal decît Isus. - Pilat cu o simplă întrebare a rămas în lumea filozofilor, care nu se rușinează a-l cita, pe cînd Ioan Evanghelistul, neavînd îndoieli, n-a putut supraviețui adorației. Creștinii l-au lichidat prin iubire. Iuda a devenit un simbol; trădarea și sinuciderea i-au acordat o veșnică actualitate, pe cînd Petru a rămas o piatră de biserică.
Astăzi știm cu toții că Ana și Caiafa aveau dreptate; ei nu puteau judeca altfel. În teatrul pătimirii de la Oberammergau, cum priveam drama antică cu ochi creștini și necreștini, în obiectivitatea dezabuzării eram tot atît de partea Mîntuitorului ca și a călăilor lui. Ana și Caiafa aveau caracter, erau ei; de-ar fi înțeles pe Isus, s-ar fi anulat. Cu întrebările lor atît de raționale, numai nebuni ar fi admis răspunsurile sublime și inexacte ale Mielului.
Întocmai ca orice creștin de astăzi sau de mîine, nu pot muri pentru Isus. Nebun de el, mai puțin. Sacrificiul lui a dat toate roadele și nici unul. Am ajuns cu toții neutri. Creștinismul e pe sfîrșite și Isus scoboară de pe cruce. Pămîntul iar se va întinde în fața omului și, înainte ca acesta să descopere alte erori, vid de credință, îi va sorbi aromele fără pedeapsa cerului.
E greu de precizat data la care bisericile vor ajunge simple monumente, și crucile, purificate de simbolul sîngelului iudaic, vor surîde inutil curiozității estetice. Pînă atunci, sîntem încă siliți să suportăm în revenirile sufletului adierile înăbușitoarei credințe.
De cîte ori creștinismul se lasă pe îndoielile mele, o neprielnicie dureroasă ia locul fastului sceptic și al răscolirilor aromate. În el nu pot respira. Miroase a îmbîcseală. Mă astup. Mitologia lui e uzată, simbolurile vide, făgăduințele lui neavenite. Sinistră rătăcire de două mii de ani! În mobilierul vechi al sufletului, acolo mai trezește el un vag ecou, în încăperi cu ferestre închise, cu aer macabru, în prăfuirile vieții. Nu mi-a fost de vreun folos, în nici un moment al turburărilor, în nici o înfundătură a neliniștii. Am apelat la el într-o doară, știind de la-nceput ce neputință ascunde un trecut, prea trecut.
Acest creștinism - atît de înduioșător în a-numite blîndeți trecătoare - nu cuprinde nici o cultură a mîndriei, nici o exasperare a patimilor și nici o umbră de înmulțire a eului. În asprele singurătăți la care te obligă zborul cugetului, de-ai lua preceptele lui în ajutor, te-ai ruina-n anonimat, te-ai prăbuși în ceilalți. Există-n el atîția germeni de descompunere, așa de puțin aer curat - o religie fără munți, de coline fără piscuri, de mări pentru flămînzi!
Cînd se apropie de mine, îmi trebuie rezerve de muzică pentru a opri emanațiile otrăvitoare ale vecinătății lui. Cu el nu pot face casă. Sau atunci o transform în farmacie.
Am căutat în cărți, în peisaje, în melodii și-n patimi, leacuri pentru răul sufletului, căci cele îmbiate de creștinism sînt veninuri mieroase cu care oamenii mor neștiind că răul sufletului e creștinismul însuși.
Citind orice profet al Vechiului Testament, sîngele deodată e mai activ în vine, pulsul se face simțit, mușchii te împing la faptă, la hotărîri, la ocări. Acolo, omul e de față. În Noul, te moleșești sub un farmec nimicitor, sub insinuări de untdelemn divin adormitor. Evangheliștii sînt maeștri ai uciderii voinței, a poftelor, a eului. Cu Sf. Ioan visez perini pe care să plîng slăbiciunile creaturii sau mîngîieri cu vameși, paradisuri și femei stricate. Omenirea n-a cunoscut o sursă de isterie mai durabilă, mai nesecată și mai echivocă. Veacuri de-a rîndul în leșinuri creștine, omul s-a consolat de propriile lui leșinuri. Dar azi? Ce-ar putea plictisi mai rău ca ele? Un spectacol iritant, fără surprize, fără emoții, nimic din creștinism nu vibrează în setea de viu, de absolut imediat și întăritor. La izvoarele lui buzele rămîn uscate și, oricîte icoane am săruta, ochii, evlavia, nădejdile ard mai stăruitor spre alte orizonturi. Miragiile Iordanului și-au istovit nuanțele și-n tot cuprinsul lui nu se mai află putință de văzduh. Miresmele Răstignirii s-au răsfirat spre-un cer ale cărui surse nu mai adapă nici o sete și nici un muritor. Pe cine fură încă universul lui Isus?
Leacurile orientale au îmbălsămat omul două mii de ani. Catolicismul - iudaism latin - a presărat o funingine străbătătoare pe exuberanța Mediteranei. Cum a putut el „înflori“ pe țărmurile ei divin însorite? Creștinismul e o reacțiune împotriva soarelui, iar sub forma catolică un atac paragrafic contra lui. Nu-i rostul echivoc al oricărei religii să apere omul de sursele vieții? Isus s-a substituit pe-ndelete Astrului naiv - și secole de-a rîndul în cîmpul privirii dornice de nesfîrșit și de căldură s-a așezat trupul descărnat al celui mai îndemînatic vizionar. Prin lacrimi, omul nu mai zărea nimfe senzuale și fericite, ci scheletul agățat, mustrînd dulcile zădărnicii. Catehisme și testamente au scopit ființa de timp. Că lectura lor n-a inspirat scîrbă de infinitul putred al creștinismului, ce-ndurerat ar fi soarele de-ar afla-o! Ar mai îngădui el un singur creștin sub raza lui?
Sufletul Spaniei s-a ferecat cu voia prin catolicism. I-a fost lui frică de-a rămîne față-n față cu soarele? I-a fost lui frică de-a fugi în soare?
Italia a construit biserici, din teama de-a deveni superficială din prea multă lumină. Să fie pentru ea creștinismul un mormînt care s-o apere de cer - de cerul terestru, vacant, prin fericire, de Dumnezeu? - Căci există un cer al pămîntului, un azur care nu ucide, dar pe care omul riscă a-l prea îndrăgi. De acesta i-a ferit pe sudici pacostea creștină. Și-n locul lui i-a amăgit cu închipuiri deșarte și periculoase, hrănind imaginația exaltată de primăveri eterne cu aiureli de raiuri invizibile.
Fără creștinism, popoarele sudice ar fi fost osîndite la fericire. De ce n-au suportat ele osînda? Două mii de ani, ochii nu le-au folosit la nimic. Au trăit din nevăzut - în mijlocul splendorii. Cristos le-a oferit ce nu se vede. Nici o floare, numai spini; nici un surîs, numai căințe. Aparențele lumii s-au transformat în esențe de chin, iar greșeala - mireasmă a nimicniciei - în păcat. Farmecele s-au degradat în remușcări. Totul a devenit moral. Nici un loc pentru vraja inutilei ființări.
…Așa se explică de ce lemnul Crucii a putrezit și faimoasele piroane s-au ruginit de nepăsarea noastră.
14. Din roadele morții m-am înfruptat
Din roadele morții m-am înfruptat mai des decît din ale vieții. Nu întindeam mîini lacome să le culeg și nici foamea nu le storcea seva cu nerăbdări vajnice. Ele creșteau în mine, prin grădinile sîngelui se desfătau înfloririle lor. Visam uitarea pe tărîmul apelor sufletului, născoceam mări liniștite de neființă și de pace - și mă trezeam în valuri mărite de sudorile spaimei.
Voi fi plămădit din substanțe pentru rodiri funebre. Cînd vreau să-nmuguresc, în primăvara mea descopăr moartea. Ies în soare, ahtiat de infinit și de nădejdi - și Ea scoboară pe dulceața razelor. În întuneric, ca muzică rotește-n preajma mea și mor de măreția morții-n noapte.
Eu nu sînt nicăieri; prin ea sînt peste tot. Din mine se nutrește și mă nutresc din ea. Niciodată n-am vrut să trăiesc fără să vreau să mor. Mai încleștat în ce sînt: în viață sau în moarte?
15. Dorința de a dispărea
Dorința de a dispărea, fiindcă lucrurile dispar, mi-a înveninat atît de aspru setea de a fi, că-n mijlocul sclipirilor vremii suflarea mi se-năbușea și asfințitul firii mă-nvăluia cu sumedenie de umbre. Și cum vedeam timpul în toate, speram a le scăpa toate de timp.
Nevoia de a înveșnici ființele prin adorație, graba de-a le ridica prin exces de inimă din pieirea lor firească mi se părea singura istovire de preț. Nu știu să fi iubit ceva și să nu-l fi urît din a nu-l putea scuti prin zarva de foc a sufletului legii lui de nimicire. Am vrut ca toate să fie. Și toate nu erau decît în vremelnicele mele friguri. Lumea-mi scăpa, căci lumea nu era. Lacrimile neplînse nu se-nchegau în invizibil pentru mizeriile de aici; ele mureau în mine, triste de ineficiența extazului. De ce în timp nu se înlănțuiesc „guri de rai“? Sau în mine nu s-a sălășluit destulă veșnicie?
Cu lumea trebuie să fii darnic. Să te cheltuiești risipindu-i ființă. Ea nu-i nicăieri. Prin dărnicia noastră respiră ea. Înseși florile n-ar fi flori fără surîsul nostru. O zgîrcenie a darurilor noastre reduce natura la idee și, cu surdină-n simțuri, arborii nu mai înfrunzesc. Sufletul întreține înfățișările pe care-i geloasă realitatea. Căci lumea-i modificarea - în afară - a singurătății noastre.
Adorația a îndumnezeit pe Dumnezeu. Tot ea face din priveliști umbre de absolut. Efluvii de senzații pălesc cerul în fața pămîntului; farmecele firii se hrănesc din melodiile sufletului și armoniile aștrilor le asculți în văgăuni.
Am slujit în viață la mai mulți stăpîni și din fiece clipă mi-am făcut chip cioplit. De-ar ști lucrurile stinse cît le-am iubit, ar căpăta un suflet numai să mă plîngă. Nimic din ale lumii n-am defăimat prin nepăsare. Și astfel am alunecat înfrigurat și trudnic pe nimicul ei.
În gîndurile din care lipsea pămîntul răzbătea chemarea humei și melodia ei. Eram, ca Apostolul, îngropat cu Isus în Dumnezeu - și-un clipit al celei mai întîmplătoare trecătoare mă-ncetățenea pe dată-n timp. La marginea lepădării, culegeam flori, și inima în dezlipiri schița semne nevăzute de îmbrățișare. - Stăpîn mi-a fost Tatăl și poate și Fiul, Diavolul și Timpul, Veșnicia și celelalte pierzări. M-am închinat fețelor lumii împătimit în ascultări, rob al zadarnicului, supus al idolilor. Căci devenirea-i înșiruire de temple prin care am îngenuncheat fugarnic, lăsîndu-mi urma prin ruina lor și rămînînd cu ăst suflet - ruină de sațiu.
De ce nu-i inima în stare să mîntuiască lumea? De ce nu mută ea lucrurile într-o nestrămutare parfumată?
Îmi vin în minte vorbele acelui prieten, la poalele nu mai știu căror Carpați: „Tu ești nefericit, fiindcă viața nu-i eternă“.
16. Deodată universul se-nvăpaie
Deodată universul se-nvăpaie în ochii tăi. Sclipirile lor aruncă stele în fapt de ziuă. Dogoreala sufletului a descins cerul.
Prin ce minune se încinge eul în răcorile spațiului? Și cum se reazemă atîta suflet pe-un timp ca oricare altul?
Ți-ai ridicat mărginirea la tot și semnele totului te-mpodobesc cu greul lor. Capăt nu mai ai, într-o lume ce nu-i un căpătîi.
Singur ai fost și singur vei rămîne. Pe veci. Prin simțurile tale țîșnind neînțelesul, nu circulă veselia materiei și nici țărmuririle dulci ale sănătății. Dragostea ți-a fost scrisă în negru pe tablele ursitei: cu nici o muritoare să nu uiți nesfîrșitul.
Desfată-te-n potrivnicie și-n osîndă; fii aprig în timpul putred. Cu nici o cheie nu vei deschide vreo poartă de rai. Nefericirea-i vestala ce-ți priveghează focul nestins al nenorocului. Îngroapă-te de viu în el, sapă-ți mormînt în temeinica lui flacără; căci nici o amăgire sub cer nu te va face paralel soartei. Iubirea te înfundă și mai rău în ea, iubirea - suprem dezastru al ursirii.
A fi pe creștetul tău nu-i ușor. A fi pe-al lumii, mai puțin. De-aș fi un port al navigațiilor eului! Dar sînt mai mult ca lumea și lumea nu-i nimic!
17. Am citit slova omului.
Am citit slova omului. I-am cutreierat paginile, i-am răsfoit ideile. Știu pînă unde au ajuns neamurile și ce departe au mers în ispita duhului. Unele au pătimit pentru iscodirea unor formule, altele pentru ivirea unor eroi sau pentru sleirea urîtului prin credințe. Toate și-au cheltuit zăcămintele din frica de stafia vidului. Și cînd n-au mai crezut în nimic, vitalitatea nemaiputînd susține pîlpîirea înșelăciunilor fecunde, s-au predat tînjirii de apus, lîncezelii spiritului istovit.
Ce-am învățat de la ele, curiozitatea devorantă ce mă purta prin meandrele devenirii - e-o apă moartă ce răsfrînge hoiturile gîndului. Furiilor neștiinței datorez tot ce știu. Cînd tot ce-am învățat dispare, atunci gol, cu lumea goală-n față, încep să înțeleg totul.
Am fost tovarăș cu scepticii Atenei, cu descreierații Romei, cu sfinții Spaniei, cu gînditorii nordici și cu brumele de jăratec ale poeților britanici - dezmățat al pasiunilor inutile, închinător vicios și părăsit al tuturor inspirațiilor.
…Și la capătul lor, m-am reîntîlnit pe mine. Drumul l-am reluat fără ei, explorator al ignoranței proprii. Cine face ocolul istoriei se prăvălește crunt în sine. La marginea trudelor de gînd, omul rămîne mai singur decît la început, surîzător inocent virtualității.
Nu isprăvile-n timp ale făpturii te vor pune pe urmele împlinirii tale. Vitejește-te cu clipa, fii necruțător cu osteneala ta, nu oamenii îți vor dezvălui tainele ce zac în neștiința ta. În ea se-ascunde lumea. E destul să taci în ascultare, ca-n ea să auzi totul. Nu există nici adevăr și nici greșeală, nici obiect și nici închipuire. Reazemă-ți urechea pe lumea ce mocnește undeva în tine, și care nu trebuie să se arate ca să fie. În tine există totul, și spațiu din belșug pentru continentele cugetului.
Nimic nu ne precede, nimic nu coexistă, nimic nu ne urmează. Izolarea făptuirii e izolarea totului. Ființa e un nicicînd absolut.
Cine poate fi într-atît lipsit de mîndrie încît să-ngăduie ceva în afară de el? Că înaintea ta au răsunat cîntece, sau că după tine nopțile vor continua în poezie, cu ce forță ai suporta-o?
Dacă pe înfrîngerea timpului, într-un miracol de prezență, nu sînt contemporan cu facerea și desfacerea firii, atunci ce-am fost și sînt nu-i nici măcar fiorul unei uimiri firave!
18. Ieri, azi, mîine.
Ieri, azi, mîine. Categorii de servitori. Am bătut cărările oamenilor și n-am întîlnit decît de-aceștia. Slugi și slujnice.
Priviți cuvintele cu care anticipează încleștările leșinului frecvent - și dumiriți-vă!
Dragostea crește în ardorile banalității și se micșorează în trezirile inteligenței. Dobitocia extatică se repetă cu ușurință, căci nici o piedică nu intervine dintr-un creier luciu. „Creșteți și vă înmulțiți“ - poruncă într-un univers de slugi, deschise spre patima orizontală și incapabile de voluptăți fără tăvăliri.
Impermeabil muzicii - omul atinge extazul pe burtă și se desfată c-un scîncet în treacăt, numind fericire esența echivocă a absolutului din șira spinării.
…Și astfel te învîrți în furnicarul infinit muritor, cu ieri, cu azi, cu mîine - și cauți punți înspre zădărnicia imediată a înfierbîntărilor facile. Slujnicele-s gata. Intri și tu în horă și, la braț cu josnicia tuturor, te pleci soartei ușoare și-ți uiți scîrba și te uiți.
19. Urîtul parizian, sudic și balcanic...
Vremea mucegăită pe case, fațade pe care istoria a presărat funingine… Veneția e întăritoare față de lipsa de speranță plină de farmec a străzilor dizolvante ale Parisului. Trec prin ele, și toate necazurile legate de șovăielile norocului îmi par legănări subtile, titluri de fală ce mă așază-n rînd cu orașul ostenit. În ce să cred aici? În oameni? Dar ei au fost. În idealuri? După atîtea, e o lipsă de stil. Astfel mă odihnesc în ostenelile Franței și mă ridic la prestigiul de plictiseală a inimii ei.
Bruma își prelinge asupra Parisului umbrele de gînd și devine mai curînd expresie a istoriei decît a naturii. El e în veacul ceții. De ce n-o pot închipui sub Ludovici? Ea pare a traduce un moment și nu o esență. Natura ia parte la un asfințit istoric.
Mă-ntorc spre case și le privesc. Și fiecare din ele se-ntoarce spre mine. „Apropie-te, tu nu ești mai singur ca noi“, e șoapta tovarășelor mele în zile vide și-n nopți prelungi. Te poți încînta de orașele Italiei, nicăieri, însă, nu vei fi mai aproape de lucruri ce se integrează-n om.
Cînd tîrziu, purificat de suspine nocturne, te-nvîrți fără așteptări și fără dezamăgiri, în preajma bisericii Saint-Séverin, St.-Etienne-du-Mont sau ceasuri în piața St.-Sulpice, în vederea unei dimineți ce n-o dorești, cetatea fără oameni se înalță cu tine spre vastele inutilități ale tăcerii. Vei ști tu pînă unde iedera, răzlețită-n locul în care Sena oglindește Notre-Dame, s-a oglindit în tine? Adesea am scoborît cu ea înecul virtual al înclinărilor ei melancolice.
Iar în plină zi, sub cutremurul sugestiei de absență, vidul rostului tău se înviora de miresme. Acesta-i farmecul Lui, de a turna consolări de frumusețe peste pacostele incurabile ale sufletului, de-a umple golurile ce se nasc din viețuirea-n timp, cu impalpabile vrăji. Orașul te înțelege. Ți se depune pe răni. Te crezi pierdut: în el te regăsești. De nimeni n-ai nevoie; el e de față. Numai El te poate scuti de-o iubită - ca ea se urcă el în inimă - și, printr-o stranie rătăcire, oamenii iubesc mai mult aici. Atît am fost în el, că, părăsindu-l, mă voi despărți de mine.
Prin străzile lui înguste, mă năpădeam de-obscuritate, și niciodată n-am văzut, ca din fundul lor, un cer mai îndepărtat. Dar pe bulevarde, el se întinde deodată deasupra orașului și prelungește în indefinitul lui urîtul ce visează pe case gînditoare.
Și de-aș retrăi toate azururile crescute peste mări mediterane și pîcle[le] generoase pe landele bretone, laolaltă ele n-ar încălca amintirea lui. Și cînd vreau să-i definesc farmecul, cad în mine și mi-l definesc: neputința de a fi albastru. - Norii se destramă-ncet; privești fîșiile de azur, ce nu se întîlnesc. Ele nu pot compune un cer, ce se caută și nu se împlinește. Razele se strecoară răsfirate prin aburi nesiguri și poposesc într-un spațiu împînzit. Întindere cenușie și albă, ea acoperă veșnic ceva: cerul e dincolo. Parisul n-are „cer“. - Și cum îl tot aștepți, te amesteci în negura luminoasă, îți pierzi în ea un dor dezamăgit de azur, te risipești în gama sură și capricioasă a boltei aparente, cu gîndul vag la un dincolo, pe care nu știi de îl vrei sau nu. Cerul olandez al Parisului…
Cu el m-am potrivit întotdeauna și dacă n-am avut cu nimeni acordul aceluiași înțeles, l-am avut cu el. Înălțîndu-mi privirea spre nestatornicia lui, în fiece înfățișare traducea nepotolirile mele. Din ceas în ceas se schimbă, se alcătuiește și se dezalcătuiește - șovăielnicie a altitudinii, demon sceptic de azurări și-n-nourări. Părăsit prea adesea în amurgul de oameni al Cetății, cum aș fi ieșit din imediatul nicăieri al dragostei, fără consolarea vecinei lui înălțimi? El e o toamnă-n floare, un sfîrșit auroral. Îl porți cu tine sub toate celelalte ceruri.
…Și cînd sătul de înserările-n amiază, scobori spre sud, pătimind după primăveri, fericirea în revelația albastrului își găsește prea devreme otrava îndestulării. Deznădejdea zilelor identice, abuzul de azur, sațietatea de imaculat se înstăpînesc în tine și privești spre sursa mîngîierilor cu ură și urît. Unde să te ascunzi de-atîta cer, de neînduplecări de soare, de repetarea sinistră a splendorii? Cînd n-ai o inimă pentru atît albastru și nici spațiu în gînduri pentru candorile luminii, plictiseala îndulcește cu veninul și tăria iradierii crude și proiectează văgăuni de cuget pe deșertul monoton. Cum ai găsi fericiri să se măsoare cu un asemenea cer? Desăvîrșirea lui omoară un suflet născut în plăsmuiri incerte.
…Așa te întorci spre Balcanul putred, în care - de nimicnicie - huma fumegă cu oamenii. Răstoarnă-ți țeasta îmbătată de parfumuri și de broderii de gînd, sfarmă-ți visurile din umbra catedralelor, îndoapă-te cu duhorile în care se tăvălesc zdrențe umane, și uită grațiile lucide ale spiritului.
Acel cer nu acoperă pe nimeni, căci el s-a rătăcit cu oameni cu tot. De ce s-or fi oprit pe margini de Dunăre și-n umbre de Carpați ființe născute cu cearcăne și cute, îmbătrînite de neant, sleite de-o nativă neputință? Spre Mări Negre lunecă cu toții, dar ele-s neprimitoare și-i lasă gură-cască la mal, lipsiți amarnic de înec. Plin de răzlețiri prin lume, cu ce te-ai alina între atîția amărîți? Natura acolo înflorește pe cadavre; primăverile surîd pe deznădejdi. Pămîntul negru, fără urma dulce a vreunui pas de fală, ți se ridică-n sînge. Și sîngele tău se înnegrește. Și tu zărești spre cer. Și cerul devine iad.
Colț blestemat de lume, timpul a rînjit nemerniciei tale, și nefericirea ta n-a înduioșat vreo inimă delicată, căutătoare de farmece funebre! - Din priveliștea Balcanilor, universul e o mahala, prin care colindă țațe veneriene și țigani asasini.
