Silogismele amaraciunii

Silogismele amaraciunii de Emil Cioran

Atrofia cuvîntului

Formați la școala veleitarilor, idolatri ai fragmentului și ai stigmatului, aparținem unui timp clinic în care numai cazurile contează. Ne interesează mai ales ceea ce scriitorul nu a exprimat, ceea ce ar fi putut spune, dar n-a spus, ne atrage doar fața sa nevăzută. Dacă scriitorul a lăsat o operă, dacă s-a înfățișat pe de-a-ntregul, atunci, cu siguranță, îl vom lăsa să cadă în uitare. Magie a artistului nerealizat..., a învinsului care și-a risipit dezamăgirile, care nu a știut să le facă să rodească.

Atîtea pagini, atîtea cărți care ne-au mișcat cîndva și pe care le recitim numai pentru a studia meșteșugul potrivirii adverbelor sau al alegerii adjectivelor!

Prostia cuprinde o doză de seriozitate care, condusă mai bine, ar putea înmulți numărul capodoperelor.

De nu ne-am îndoi de noi înșine, scepticismul ne-ar fi literă moartă, îngrijorare convențională, doctrină filozofică.

Nu mai vrem să îndurăm povara „adevărurilor", nici să ne lăsăm păcăliți de ele sau să le devenim complici. Visez la o lume în care oamenii ar fi gata să moară pentru o virgulă.

Cit de mult îmi plac acele minți socotite de mîna a doua (Joubert, mai ales) care, din discreție, au refuzat să-și asume propriul geniu și, temîndu-se că-l au, și-au dus viața în umbra geniului altora.

Dacă Molière s-ar fi aplecat asupra propriilor adîncuri, Pascal, comparat cu el, ne-ar părea un jurnalist.

Certitudinile exclud stilul: grija pentru exprimare e apanajul celor ce nu pot adormi într-o credință. Lipsiți de un temei solid, ei se agață de cuvinte, simulacre de realitate, pe cînd ceilalți, siguri pe convingerile lor, nu pun preț pe înfățișare și se răsfață în tihna improvizației.

Feriți-vă de cei ce întorc spatele dragostei, ambiției, societății. Pentru aceste renunțări, se vor răzbuna.

Plutarh, azi, ar scrie Viețile paralele ale rataților.

Romantismul englez a fost un amestec fericit de laudanum, exil și ftizie; cel german – de alcool, provincie și suicid.

Anumite personaje ar fi trebuit să trăiască în orașe ale Germaniei epocii romantice. Cît de acasă ar fi fost un Gérard von Nerval la Tübingen sau la Heidelberg!

Răbdarea germanilor e fără margini, pînă și în privința nebuniei, pe care Nietzsche a îndurat-o unsprezece ani, iar Hölderlin patruzeci.

Luther, prefigurare a omului modern, a întrunit toate formele de dezechilibru: în el conviețuiau un Pascal și un Hitler…

„… numai adevărul este plăcut”. – De aici provin lacunele Franței, respingerea Nedeslușitului și Negurosului, antipoezia și antimetafizica ei. Mai mult chiar decît Descartes, Boileau avea să copleșească un întreg popor, cenzurîndu-i geniul..

Infernul – precis ca un proces-verbal;

Purgatoriul – fals, ca orice aluzie la cele cerești;

Paradisul – etalare de plăsmuiri serbede…

Trilogia lui Dante constituie cea mai strălucită reabilitare a Diavolului pe care va fi întreprins-o vreodată un creștin.

Shakespeare: loc al întîlnirii unui trandafir cu o secure…

Să-ți ratezi viața înseamnă să ajungi la poezie – fără sprijinul talentului.

Numai mințile superficiale abordează ideea cu delicatețe.

Menționarea necazurilor administrative („the law’s delay, the insolence of office”) printre motivele care justifică sinuciderea mi se pare lucrul cel mai adînc din spusele lui Hamlet.

Modalitățile-i de exprimare fiind tocite, arta se orientează spre nonsens, spre un univers închis și incomunicabil. Orice freamăt inteligibil – în pictură, muzică sau poezie — ne pare, pe drept cuvînt, desuet și vulgar. Publicul va dispărea curînd și, la scurtă vreme după el, arta.

O civilizație care a început prin zidirea de catedrale se va sfîrși prin ermetismul schizofreniei.

La mii de leghe depărtare de poezie, sîntem legați de ea prin nevoia năprasnică de a urla: ultimul stadiu al lirismului.

Să fii un Raskolnikov – fără să ai omorul drept scuză.

Aforismul e cultivat numai de cei care au cunoscut frica în mijlocul cuvintelor, frica de a se nărui împreună cu toate cuvintele.

Unde nu ne-am putea întoarce la acele vremuri în care ființele nu erau siluite de vocabule, la laconismul interjecției, la năuceala paradisiacă, la vesela stupoare de dinaintea graiului!

Eușor să fii profund: ajunge sa te lași copleșit de propriile-ți tare.

Orice cuvînt mă doare. Și, totuși, cît mi-ar plăcea să aud flori sporovăind despre moarte!

Adevărate modele de stil: înjurătura,telegrama și epitaful.

Romanticii au fost ultimii mari cunoscători în domeniul sinuciderii.. De la ei încoace, arta le-a fost sabotată… Ca să fie din nou ce a fost, ar trebui un nou „maldu siècle”.

Privarea literaturii de fardurile care-i acoperă adevăratul chip e la fel de periculoasă ca deposedarea filozofiei de jargonul păsăresc. Să se reducă oare creația spirituală la transfigurarea de fleacuri? Să nu existe substanță decît în afara articulării, în rictus și catalepsie?

O carte care, după ce va fi nimicit totul, nu se nimicește și ea ne va fi scos din sărite degeaba.

Iată-ne, monade dislocate, la capătul tristeților prudente și al anomaliilor previzibile: tot mai multe semnevestesc hegemonia delirului.

„Sursele” unui scriitor sînt de căutat în temeiurile sale de rușinare: dacă nu le descoperă în sine sau refuză să ia notă de ele, e menit plagiatului sau criticii.

Occidentalul te duce cu gîndul la un erou dostoievskian care ar avea cont la bancă.

Un bun dramaturg trebuie să aibă simțul asasinatului: de la elisabetani încoace, cine știe să-și omoare personajele?

Atît de bine s-a obișnuit celula nervoasă cu orice, încît nu mai putem nădăjdui că se va ivi vreodată o sminteală care, pătrunzînd in creiere, să le facă să pocnească.

De la Benjamin Constant încoace, nimeni n-a mai găsit tonul dezamăgirii.

Cel care, după ce-și va fi însușit principiile mizantropiei, va dori să meargă mai departe, va trebui să învețe de la Swift: va afla cum disprețul față de om poate fi adus la intensitatea nevralgiei.

Prin Baudelaire, fiziologia a pătruns în poezie, iar prin Nietzsche – în filozofie. Prin ei, dereglările organice s-au transfigurat în cînt și în concept. Chinuiți de boală, le-a fost scris să-i înnobilezeacesteia destinul.

Taină – cuvînt pe care-l folosim ca să-i înșelăm pe ceilalți, ca să-i facem să creadă că sîntem mai profunzi decît ei.

Faptul că Nietzsche, Proust și Rimbaud supraviețuiesc fluctuației modelor se explică prin gratuitatea cruzimii lor, prin chirurgia lor demonică, prin generozitatea otrăvii. Ferocitatea face opera să dăinuie, ferind-o de îmbătrînire. Afirmație fără temei? Gîndiți-vă la prestigiul Evangheliei, carte agresivă, una dintre cele mai veninoase cîte-au fost.

Publicul se dă în vint după autorii ziși „umani”, știe că n-are de ce să se teamă de ei; ramași, ca și el, la jumătate de drum, îi vor propune o învoială cu Imposibilul, o viziune coerentă a Haosului.

Dezmățul verbal al pornografilor vine adesea dintr-un exces de pudoare, din rușinea de a-și etala „sufletul” și, mai ales, de a-l numi: e, în orice limbă, cuvîntul cel mai indecent.

În definitiv e foarte posibil ca o realitate să se ascundă îndărătul aparențelor, dar ar fi ridicol să nădăjduim că limba e în stare s-o înfățișeze. De ce, atunci, să ne complicam agățîndu-ne de o anumită opinie mai degrabă decît de oricare alta, de ce să damînapoi în fața banalului sau a inimaginabilului, în fața îndatoririi de a spune sau scrie orice? Un minimum de înțelepciune ne-ar obliga să susținem toate tezele deodată, într-un eclectism al surîsului și al distrugerii.

Teama de sterilitate îl determină pe scriitor să producă mai mult decît i-ar îngădui-o propriile-i resurse, adăugînd la minciunile trăite multe altele, împrumutate sau plăsmuite. Sub lespedea „Operelor complete” zace un impostor.

Pesimistul trebuie să-și găsească zilnic cîte-o nouă rațiune de a exista: e o victimă a „sensului” vieții.

Macbeth: un stoic al crimei, un MarcAureliu cu pumnal.

Spiritul e marele profitor al înfrîngerilor cărnii, îmbogățindu-se pe seama ei, devastînd-o, exultînd la nenorocirile ei: trăiește din brigandaj. Civilizația își datorează izbînda isprăvilor unui tîlhar.

„Talentul” e mijlocul cel mai sigur de a denatura totul, de a sluți înfățișarea lucrurilor și de a te înșela în prința propriei tale persoane. Existența adevărată e apanajul acelora pe care natura nu i-a copleșit cu vreo înzestrare. De aceea, e greu de conceput un univers fals decît cel literar și un om mai lipsit de adevăr decît literatul.

Singura cale de mîntuire ar fi imitarea tăcerii. Dar limbuția noastră e prenatală. Neam de flecari, de spermatozoizi guralivi, sîntem în mod chimiclegați de Cuvînt.

Urmărirea semnului în detrimentul semnificatului; limbajul considerat drept scop în sine, drept concurent al „realității”; mania exprimării. Chiar la filozofi; nevoia de înnoire în planul aparențelor – caracteristici ale unei civilizații în care sintaxa primează asupra absolutului, iar gramaticianul asupra înțeleptului.

Goethe, artistul complet, e antipodul nostru: un caz pilduitor pentru ceilalți. Neîmplinirea – ideal modern de perfecțiune – îi era străină și nu voia să înțeleagă pericolele ce-i pîndeau pe alții, iar pe cele ce-l priveau le-a asimilat atît de bine, încît n-a pătimit deloc de pe urma lor. Destinul lui limpede ne descurajează. Degeaba vom căuta la el secrete sublime sau sordide. Va trebui să fim de acord cu afirmația lui Rilke: „Nu am organ pentru Goethe.”

Nu vom fi vestejit nicicînd îndeajuns secolul al XIX-lea pentru că a înlesnit proliferarea acelui soi de glosatori, de mașini de citit, a acelei malformații a spiritului întruchipate de Profesor, simbol al declinului unei civilizații, al degradării stilului, al supremației trudei asupra capriciului.

Să vezi totul din exterior, să sistematizezi inefabilul, să nu privești nimic drept în față, să inventariezi părerile altora!… Orice comentariu al unei opere e rău sau inutil, căci tot ce nu e direct e nul.

Odinioară, profesorii se aplecau cu precădere asupra teologiei. Aveau cel puțin scuza că materia lor era absolutul, că se limitau la Dumnezeu, pe cînd în vremea noastră nimic nu se poate sustrage competenței lor ucigașe.

Ne deosebește de înaintași dezinvoltura cu care privim Taina. I-amschimbat pînă și numele: așa s-a născut Absurdul.

Șiretlicul stilului: să dea amărăciunilor banale o turnură insolită, să înfrumusețeze mărunte necazuri, să voaleze golul, să existe prin cuvînt, prin frazeologia suspinului sau a sarcasmului!

E uimitor că posibilitatea de a avea cîndva un biograf nu a făcut pe nimeni să renunțe să aibă o viață.

Suficient de naiv ca să pornesc în căutarea Adevărului, cîndva am dat ocol, pe rînd – și, de fiecare dată, în zadar – prin sumedenie de discipline. Începusem să mă statornicesc în scepticism, cînd mi-a venit în gînd să consult, ca pe o ultimă cale de scăpare, Poezia: cine știe? Poate-mi va fi ea de folos, poate că sub arbitrariul ei se-ascunde vreo revelație ultimă. Zadarnic! Poezia ajunsese cu negarea chiar mai departe decît mine. M-a făcut să-mi pierd pînă și incertitudinile.

Pentru cine a respirat Moartea, cît de tristă e duhoarea Cuvîntului!

Înfrîngerile sînt la ordinea zilei: o situație de care, în mod firesc, Dumnezeu beneficiază. Datorită snobilor care-l jeluiesc sau îl ocărăsc, el se bucură de o anumită trecere. Cîtă vreme, însă, va mai fi interesant?

„Avea talent; totuși, nimeni nu se ocupă de el. A fost uitat. – Pe bună dreptate: nu s-a îngrijit îndeajuns ca să fie rău înțeles.”

Nimic nu usucă mai mult spiritul ca repulsia de a concepe idei obscure.

Ce face înțeleptul? Se resemnează să vadă, să mănînce etc., acceptă, fără să vrea, acea „rană cu nouă deschizături” care e trupul, după Bhagavad-Gîta. Înțelepciunea? Să înduri cu demnitate înjosirea la care ne supun găurile noastre.

Poetul: un șiret care-și îngăduie să lîncezească după pofta inimii, care se încrîncenează în perplexitate, străduindu-se s-o obțină printoate mijloacele. Apoi, naivă, posteritatea se înduioșează și-l compătimește…

Aproape toate operele sînt făcute cu străfulgerări de imitație, cu fiori deprinși de la alții și cu extaze furate.

Prolixă prin firea ei, literatura trăiește pletoră de vocabule, din cancerul cuvîntului.

Europa nu oferă încă suficient de multe ruine pentru a permite o înflorire a epopeii. Avem totuși toate temeiurile să prevedem că, din gelozie față de Troia și din dorința de a o imita, va furniza teme atît de însemnate, încît romanul și poezia nu vor mai fi de ajuns…

Aș fi bucuros să-linvoc ca predecesor pe Omar Khayyam mîhnirile lui peremptorii… El, însă, credea încă în ceva, în vin.

Am dobîndit ceea ce am eu mai bun — dîra de lumină care mă ține departe de lume – prin cîteva, rare, convorbiri cu ticăloși înrăiți, cîțiva ticăloși nemîngîiați care, victime ale strășniciei propriului lor cinism, nu se mai puteau agăța de nici un viciu.

Înainte de a fi o eroare de fond, viața e o greșeală de gust, pe care nici moartea, și nici chiar poezia nu ajung s-o îndrepte.

În „marele dormitor” care este universul – după un texttaoist – coșmarul e singurul mod de a fi lucid.

Nu vă dați pe mîna literaturii dacă, avînd sufletul neguros, sînteți ademeniți de claritate: nu veți lăsa în urma voastră decît suspine inteligibile, sărmane cioburi ale refuzului de a fi fost voi înșivă.

În zbuciumul minții găsim o ținută pe care am căuta-o zadarnic în zbuciumul inimii.

Scepticismul este eleganța anxietății.

A fi modern înseamnă să cîrpăcești în Incurabil. Tragicomedia învățăcelului: mi-am făcut praf și pulbere gîndirea ca să-i întrec pe moraliști care nu mă învățaseră decît s-o fac fărîme… Pungașul Prăpastiei.