Schimbarea la fata a Romaniei

Schimbarea la fata a Romaniei de Emil Cioran

CAPITOLUL I

Tragedia culturilor mici

Cele cîteva milenii de istorie de care ne dispensăm numai în ignoranță sau în extaz — două poluri a‑istorice, — ne obligă la o viziune macroscopică și la o selecțiune implacabilă a desfășurărilor omenești. Cine nu simte nevoia să fie judecător al trecutului se desolidarizează de o întreagă lume ce l‑a precedat, chiar dacă instinctul îl integrează prin legături invizibile; nu mai puțin este lipsit de existență în viitor acel ce nu se angajează în profeție, ca într‑o actualitate. De la Hegel, am învățat cu toții un adevăr devenit platitudine în gîndire, că sensul mai adînc al vieții istorice este realizarea conștiinței, că progresul în istorie este un progres în conștiință. Interiorizarea spiritului, în drumul lui de eliberare de natură, îi creează o distanță de propriile lui realizări, menținîndu‑l într‑o culme căreia omul se abandonează ca unei perspective ultime. Conștiința este cu atît mai cuprinzătoare cu cît actualitatea ei înglobează mai activ trecutul, încît perspectivismul istoric definește dimensiunile conștiinței. O viziune macroscopică a istoriei te face contemporan tuturor momentelor esențiale ale devenirii umane, precum îți înstrăinează detaliul omenesc, accidentele evoluției.La drept vorbind, nu există viziune microscopică, fiindcă fenomenele de mîna a doua n‑au o valoare în sine, ele fiind fie pregătiri, fie urmări ale fenomenelor centrale.

Limitarea numerică a acestor fenomene își are o rațiune în structura particulară a istoriei, care, nefiind un tot continuu, se desfășoară prin dinamismul culturilor mari. Acestea nu sînt discontinue în mod necesar: influențele dovedesc în ce grad se condiționează. În fenomenul lor, nu este important însă eterogenul, elementele adăugate din afară și înglobate, ci sîmburele lăuntric, predeterminarea spre o formă specifică. Precum, în biologie, ortogeneza ne revelează viața ca născîndu‑se și afirmîndu‑se sub determinantul condițiilor interne și al unor direcții lăuntrice care înving rezistența mecanică a mediului exterior, tot așa, în lumea istorică există o ortogeneză a culturilor, care justifică individualitatea fiecăreia prin condiții și determinante originare, printr‑un impuls specific. Marșul marilor culturi în istorie seamănă, de aceea, unei fatalități; căci nimic nu le poate opri de la pornirea lor de a se afirma și individualiza, de a impune stilul lor de viață altora și de a robi totul fascinației lor violente.

Existînd relativ puține culturi mari, numărul fenomenelor istorice este fatal limitat. Atîtea popoare și‑au ratat soarta neputîndu‑se împlini spiritual și politic, rămînînd condamnate la etnic, la mărginirile etnicului, incapabile să devină națiuni și să creeze o cultură! — Precum există o grație cerească, trebuie să fie și o grație pămîntească. Și cine este atins de această grație? Orice mare cultură. Căci marile culturi sînt sărutate de oameni, precum sfinții de îngeri.

…De cîte ori harta continentelor ni se deschide în față, ochii se ațintesc numai asupra țărilor atinse de grația terestră. Culturile care au avut un destin al lor, dar care au fost mai cu seamă un destin pentru altele… pentru toate culturile mici,care și‑au răcorit sterilitatea în umbra celor mari.

Istorie înseamnă — pentru a cita numai cîteva: Egiptul, Grecia, Roma, Franța, Germania, Rusia și Japonia, culturi care s‑ au individualizat pe toate planurile, — legîndu‑le printr‑o convergență și o corespondență intimă, dar sesizabilă.

Limitarea numărului lor nu‑și are explicația numai într‑o insuficiență a unui sîmbure generator originar, ci și în faptul că lumile de valori — pe care le realizează fiecare cultură în parte — sînt limitate. Fiece mare cultură este o soluție a tuturor problemelor. Dacă există o pluralitate de soluții, nu există totuși o infinitate. Grecia antică sau Franța, de exemplu (poate cele mai împlinite culturi), au soluționat — în genul lor — toate problemele ce se pun omului, s‑au echilibrat cu toate incertitudinile și și‑au inventat toate adevărurile. Din perspectiva transistorică a unui înțelept, soluția franceză sau greacă poate fi nevalabilă; dar să ne gîndim ce leagăn plăcut a constituit ea pentru orice grec sau francez, născuți în adevărurile și concluziile ei. A fi asimilat imanent într‑o cultură înseamnă a păstra, în îndoieli, în viziune și în atitudine, limita impusă de cadrul acelei culturi. Labilitatea acestuia demarcă un început de declin, un apus stilistic, o dezintegrare a direcțiunii lăuntrice. Este caracteristică micilor culturi — formații periferice ale devenirii, labilitatea, nu numai în obiectivări, ci și în sîmburele lor, în centrul primordial și iradiant, în esența lor deficientă. Ce înseamnă în univers: Suedia, Danemarca, Elveția, România, Bulgaria, Ungaria, Serbia etc.? Culturile mici n‑au o valoare decît în măsura în care încearcă să‑și înfrîngă legea lor, să se descătușeze dintr‑o condamnare, care le fixează în cămașa de forță a anonimatului. Legile vieții sînt unele la culturile mari și altele la cele mici. Primele își consumă evoluția floral, cresc natural înspre mărirea lor; Franța n‑a știut niciodată că e mare, fiindcă a fost totdeauna și a simțit acest lucru necontenit. Complexele de inferioritate caracterizează formele minore de viață, a căror devenire nu se poate concepe fără exemplu, fără prototip.

Deficiențele culturilor mici sînt așa de mari, încît, lăsate în cursul lor firesc, degenerează în caricaturi. Biologicește, pot reprezenta un exemplu rar; le lipsește totuși instinctul, care să le mîne spre destinația lor esențială. Culturile mari dispun pînă la hipertrofie de un instinct istoric, adică de o pornire nestăvilită de a‑și revărsa toate posibilitățile în mărginirea devenirii lor, de a‑și epuiza ultimele resurse în procesul existenței, de a nu rata nici un element din potențialul spiritului.

Instinctul istoric se deosebește însă esențial de simțul istoric. De la Nietzsche și de la Spengler, am învățat că interesul pentru istorie e caracteristic decadenței, cînd spiritul, în locul elanului creator, a adîncirii în intensitate, tinde la o cuprindere extensivă, la înțelegerea ca atare, la pierderea retrospectivă în lume. Simțul istoric temporalizează toate formele și toate valorile, încît categorialul și valabilul prind rădăcini în lume ca orice relativitate concretă.

Cînd și atunci sînt superstiția simțului istoric, a cărui hipertrofie inevitabilă a dat naștere istorismului modern.

Zorile culturilor și formelor aurorale ale spiritului sînt străine de tentațiile acestui simț.

Orice cultură mare se creează în atmosfera învăluitoare a unei eternități, absorbită de individ prin toți porii. Constructorii de catedrale în zarea modernității, de piramide în cea egipteană sau eroii lumii homerice au trăit fără distanța de creația lor, și fiecare piatră ridicată sau fiecare gest de sacrificiu se stratificau într‑o ordine definitivă a lumii, într‑o arhitectonică divină sau cosmică și foarte puțin umană. Relativismul istoric este o pervertire a sensibilității temporale. După ce o cultură și‑a lichidat avutul în creații, începe distanța de ea însăși în perspectiva asupra trecutului ei și a altora. Naivitatea creatoare a încetat, urmată fiind de dualismul, inerent înțelegerii istorice, care separă spiritul de lumea căreia i se aplică. Înălțarea florală a spiritului, în perioadele creatoare ale culturilor, le împrumută o naivitate pe care cu greu am căuta‑o în luciditatea searbădă a culturilor mici.

Un popor care se lansează în istorie de la întîiul act de viață lunecă pe soarta sa. Respirația în mitologie, diferențierea vieții religioase de cea politică, creația unui stil propriu spiritual și politic, accesul la putere și consecința lui, imperialismul etc., indică o evoluție firească, o iresponsabilitate în evoluție.

Închegarea etnică a poporului francez l‑a făcut să treacă treapta istorică. Și așa orice popor cu destin, care a despicat lumea și i s‑a constituit axă. Căci de la întîiul gest de viață, el trebuie să aducă în lume ceva care, desfășurat în timp, devine pentru el totul.

Intrării lui în istorie nu există piedici din afară. Zorile lui sau sînt o fatalitate, sau nu sînt. — De ce noi, românii, etnic vorbind mai omogeni decît germanii, am trebuit să ne așteptăm soarta o mie de ani? Situația geografică defavorabilă, neprielnicia condițiilor, năvăliri barbare, vecini sălbatici? Dar acestea ar fi trebuit să fie motive în plus de afirmare, elemente de mărire proprie, dacă pornirea de a face istorie, pornirea oarbă și primordială ne‑ar fi aruncat irezistibil în vîrtejul universal. Astăzi la ce‑am ajuns? La voința de a face istorie. Cine a înțeles acest lucru este lămurit cu tragedia culturilor mici, cu tot ceea ce e rațional, abstract, conștient în tragicul nostru. Cu adevărat, cele cîteva milenii de istorie ne‑au făcut necruțători cu subistoria noastră.

Aspirația nemărturisită, dar constantă, a unui popor, ridicat prin creații la mare cultură, trebuie să fie închegarea lumii întregi în jurul său. Aceasta este ideea pentru care luptă — știind sau neștiind — culturile mari. Prin conținuturi, mesianismele se deosebesc, se opun, se războiesc; numai substratul este identic. Motivele generatoare sînt aceleași,numai motivările altele.

Să ne gîndim la cîteva idei de misiune și la sensul lor mai adînc, la antinomia ideologică și istorică a mesianismului, dar la identitatea substanțială a rădăcinilor lor. Două popoare mesianice nu pot trăi în pace. Neservind același sens în lume, dar luptînd cu o intensitate și cu un dramatism egal pentru ideea (în fond pentru destinul) lor, conflictul se agravează cu cît acea „idee“ este mai matură în substanța acelui popor. De la profeții evrei pînă la Dostoievski (ultimul mare vizionar mesianic), știm că fiecare neam ce‑și deschide cale în istorie luptă pentru o idee a lui și pentru o formulă de salvare, pe care o crede universală și definitivă. Credința lui Dostoievski că poporul rus va salva lumea este singura expresie valabilă a unui crez mesianic. În formă brutală, mesianismul a fost totdeauna reprezentat de germani, ruși și evrei. Menirea lor nu‑i poate purta decît pe drumuri izolate sau în antagonisme dramatice. Toată istoria Franței n‑a fost decît desfășurarea concretă a unei misiuni, căreia nu is‑a mărturisit zgomotos, fiindcă o avea în sînge și o înfăptuia natural. Încă din Evul Mediu, concepția lui Gesta Dei per Francos, iar în perioada modernă la civilisation française, La France éternelle au fixat Franța în conștiința cetățeanului francez ca unica realitate substanțială de cultură. În decursul secolelor, rivalitatea dintre Franța și Germania a fost aproape totdeauna soluționată în avantajul primei, căci Germania, nefiind realizată politicește decît în cîteva culmi ale istoriei sale (imperiul lui Otto, Bismarck), a exercitat o dominație culturală, și aceea indirect, prin reacțiunea celorlalte națiuni, în speță Franța. Lutheranismul, romantica, hitlerismul au provocat crize în lume, prin reacțiune. Lipsa unei viziuni universaliste i‑a izolat spiritual pe germani, care, pentru a se salva de la particularismul lor organic, s‑au refugiat în imperialism. Setea de spațiu, dorința de realizare în întindere, de împlinire prin cuceriri, nu exprimă decît exterior și concret ideea mesianică germană, a cărei învolburare metafizică nu este lipsită de cele mai practice corespondențe. Nu există mesianism abstract, care să se satisfacă în formule și să nu vizeze ceva concret, prea concret. Imperialismul este implicația practică a mesianismului. Sînt totuși națiuni imperialiste care n‑au fost niciodată mesianice, fiindcă n‑au luptat pentru o idee istorică. Așa, de exemplu: englezii, al căror imperialism este pur utilitarist, sau, în lumea antică, romanii, care n‑au luptat decît pentru o idee imperialistă, iar nu pentru un sens spiritual. Despre romani se poate spune că au constituit o mare națiune; dar n‑am respecta nuanțele, de am numi‑o cultură mare. O națiune care a dat lumii numai o conștiință juridică, metode de colonizare și istoriografie n‑a depășit categoriile elementare ale spiritului.

Mesianismul francez și cel germanic își justifică antinomia durabilă nu numai în ireductibilitatea ca atare a orientării mesianice, ci și într‑o sumă de elemente psihologice și spirituale, care diferențiază specific fizionomiile națiunilor.

În cultura franceză, care este o cultură de stil și în care grația temperează elanurile vitalității, n‑a existat niciodată, ca o problemă torturantă și dramatică, antinomia dintre viață și spirit. (În Franța, bergsonismul este o erezie.) Francezul trăiește mai unitar, nici prea departe de viață și nici prea aproape de ea. Din acest motiv, nu veți găsi niciodată la francezi neliniștea și teama de a te fi dezintegrat din conținuturile firești ale umanității, de a fi riscat totul și de a fi pierdut simțul măsurii. În Franța, oamenii sînt stăpîni pe gîndurile lor; în Germania, orice gînditor se simte depășit de sistemul său. Odată pornit pe calea elaborării, el nu‑și mai poate domina gîndurile, care evoluează înspre formele cele mai ciudate. Amestecul de sublim, de grotesc și de monumental îl veți întîlni în aproape toate sistemele germane de filozofie.

În Franța, toată lumea are talent; rar găsești un geniu. În Germania nimeni nu are talent, dar un geniu compensează lipsa de talent a tuturora. Gîndiți‑vă la toate geniile germanice: fiecare aduce cu el o lume, o nouă formă de existență. Cu Hegel, cu Wagner și cu Nietzsche s‑au născut lumi noi. Fiecare dintre ei ar fi fost în drept să spună că lumea începe de la el. Sîntem obișnuiți să considerăm în omenesc numai o sumă limitată de valori, un număr redus de posibilități, o formă determinată de existență. Dintr‑o astfel de perspectivă, este natural ca acești creatori să fi depășit omenescul.

Existența și opera tuturor geniilor germanice au ceva inexplicabil, inaccesibil, vădit inuman. Ele se împletesc cu elemente catastrofice, cu viziuni apocaliptice, cu elanuri amețitoare, răsărite dintr‑un neînțeles fond lăuntric. Nietzsche spunea că Beethoven reprezintă năvala barbariei în cultură. Aceasta este tot atît de adevărat pentru Nietzsche însuși. Barbaria germanică rezultă din incapacitatea germanilor de a menține un echilibru între viață și spirit. Dezechilibrul nu se exprimă atît prin oscilația între aceste două realități, prin prizonieratul succesiv în ele, cît prin viețuirea simultană într‑ un contrast, care determină în existența omului prezența unei structuri antinomice. Neputîndu‑și armoniza aceste două elemente ale existenței, viața din el izbucnește într‑o explozie primară, barbară și elementară, iar spiritul construiește, alături de viață sau deasupra ei, sisteme și perspective ce variază de la o mărime halucinantă la fantezii inutile și sterile. Barbaria rezultă din incapacitatea de a găsi o formă care să închege pe un plan derivat antinomii originare. Toată amploarea culturii germane derivă din această incapacitate, din această disproporție care închide în sine un tragic impresionant. Arhibanala distincție între dinamismul germanic și statismul francez nu trebuie interpretată ca o degenerare franceză și o exuberanță germanică, ci ca o diferență de tensiune. Francezii sÎnt vii fără să depășească formele care îmbracă viața; nemții nu pot fi vii decît prin lipsa de formă, prin elementar și primordial. Și izbucnirea vieții în ei are totdeauna ceva inuman, ce sfidează conveniențele. Întreg mesianismul germanic are acest caracter elementar, exploziv și orgolios, în deosebire de cel francez, discret și rezervat, dar nu mai puțin imperialist.

Discreția mesianismului francez, masca permanentă sub care se ascunde,ne face să înțelegem de ce el a fost privit totdeauna cu mai multă simpatie decît sinceritatea brutală a celui teutonic.

Determinarea omului german ca o existență frămîntată în antinomii, în contradicții și tensiuni, incapabilă de a se menține numai la nivelul normal și la stilizarea formală a culturii, explică de ce îl poți numi oricum, numai „cult“ în sensul obișnuit, nu. Germania are o existență aparte în Europa. Astfel, pentru ea, ceea ce înțelegem noi prin cultură nu este de cele mai multe ori decît mediocritate stilizată. Rusia și Germania nu pot fi înțelese de celelalte țări.

Franța a iubit totdeauna omul de societate, fin, politicos, subtil, rafinat și intelectualizat. Eroul, ca o ființă ce sparge formele vieții și se avîntă irațional într‑un elan demiurgic, care dintr‑un exces de viață simte dorința de moarte și care nu devine simbol decît prin renunțare, n‑a fost niciodată un ideal sau un cult francez. Dar ce putea crește din barbaria, din excesul infinit al sufletului germanic, altceva decît un cult nemărginit pentru erou ca atare? Germania niciodată n‑a fost creștină în sensul propriu al cuvîntului. Cultul eroului a fost pentru sentimentul ei intim mai mult decît cultul sfințeniei. Orice neamț este interior mai aproape de viziunile eroice ale mitologiei germane, decît de concepția de viață creștină. Încreștinarea germanilor a însemnat de fapt o germanizare a creștinismului. Izolarea de romanitate a fost totdeauna un ideal german.

Nemții n‑au depășit niciodată idealul de erou. Reacțiunea teologilor național‑socialiști împotriva teologiei dialectice (Karl Barth) este motivată pe faptul că acest curent, prin pesimismul său antropologic, exclude orice hotărîre concretă și eficace în timp. Distanța între Dumnezeu și om a devenit atît de mare în concepția acestor teologi, încît omul nu mai poate fi salvat decît prin intervenția divină, acțiunea omului ca atare fiind irelevantă și nulă.

Că idealul german este eroul, iar nu sfîntul, o dovedește, în efortul de regermanizare a creștinismului, înlocuirea ideii de caritas prin cea de onoare. Ideea de onoare, de orgoliu bazat pe noblețe, este o idee specific necreștină.

Cu cît se adîncește în diverse domenii orientarea înspre un caracter specific germanic, cu atît ne sînt nouă, străinilor, mai inaccesibile aceste domenii. Artiștii particular teutonici ne sînt și cei mai îndepărtați. Majoritatea nemților sînt de acord că Mathias Grünewald reprezintă o viziune specific germană a lumii, mai mult decît Dürer și mai mult decît Holbein, la care predominarea linearului a împiedicat realizarea unei viziuni de un dramatism infinit, ce o întîlnim totdeauna la Grünewald. Dintre toți artiștii Germaniei, acesta este cel mai greu de înțeles. Pentru latini, el e de‑a dreptul ininteligibil. Arta italiană ne‑a obișnuit cu paradoxalul suferinței frumoase. În toată arta italiană, durerea este imaterializată prin frumusețe, încît estetizarea ei răpește acel caracter de materialitate grea, de bestialitate și ireparabil; în cea germană (ca și în cea rusă), dimpotrivă, aceste caractere se revelează în strania lor măreție. De aceea madona în arta nordică este de o tristețe atît de adîncă, iar în cea rusă nu‑i lipsesc lacrimile, în deosebire de madona în arta sudică, a cărei transcendență este un amestec de interioritate și de Eros transfigurat. Unii teologi protestanți au vrut să scoată din acest fapt un argument pentru autenticitatea creștinismului nordic față de creștinismul sudic, de esență romanică. Ce e drept, nordul a înțeles mai adînc suferința, a avut un sentiment mai persistent al morții și o experiență mai interioară a tragediei. Dar nordul (în speță Germania) n‑a avut niciodată umilința, caritatea și pietatea reținută, intimă și discretă, care au definit în sud mișcarea cea mai autentic creștină, franciscanismul. Nemții nu s‑au simțit prea bine în creștinism, deși ca profunzime religioasă sînt superiori latinilor (cu excepția spaniolilor).