Infinita Abatie

— Scriai că ți se pare normal ca, dându-le celorlalți cărți pe care să le citească, să găsești tu însuți răspunsurile pe care le cauți.

— Am spus într-adevăr asta într-una din predicile mele.

— Dar oare, procedând astfel, acela care scrie cărți nu-și condamnă discipolii la a-i călca pe urme? Nu le induce el oare același soi de întrebări care-l muncesc și pe el însuși?

— Sunt cărți care creează discipoli. Sunt cărți care aduc cunoașterea. Poți tu să decizi care sunt mai bune?

Arrus învățase să suporte de ceva vreme senzația crâncenă a depărtării de Kyrall. Avusese nevoie de un veșmânt shu cu totul special, pe care îl pregătise mai bine de un an, expunându-l treptat călătoriei în spațiu. Era conștient că rezultatul nu semăna nicicum cu simbioza prietenească dintre un kyrallian și mantia lui, dar chiar și așa slabă cum era, vocea coloniei de ciuperci pe care o sesiza undeva în străfundul minții îi mai domolea fobiile. Era ca o ambarcațiune care îl ținea la suprafața propriei sale minți.

Pe Kyrall îi fusese frică în multe feluri. Când era copil, crezuse că va muri de foame fiindcă arborii negri se vor opri brusc din a mai face fructe; se temuse apoi că nu va putea deveni Făurar precum tatăl său; se încrâncenase în țeserea de spaime a luptelor cu animalele telepate și se înfiorase în fața pericolului de a-și pierde semenii în timp ce lucra cu delicatețe în mintea lor rănită. Niciuna dintre spaimele astea nu-l pregătise însă pentru ceea ce simțea acum, când ieșise pe platforma din fața clădirii impozante a spațioportului de pe Alderbaraan, unde îl lăsase naveta automată cu care venise de pe Kyrall.

Încercă să tempereze panica pe care o simțea colonia de ciuperci din mantia shu și aproape că-și pierdu cunoștința din cauza efortului. Simți însă imediat sprijinul Alaanei și mintea lui întreagă fu cuprinsă de o lumină albă care anestezia totul, scoțând la iveală fiecare ascunziș potențial periculos, alungând temerile.

Cei câțiva oameni care se aflau în coridorul ce unea peronul larg al spațioportului cu locul de aterizare a navelor superluminice îl priveau cu mirare. Nu era nevoie de cine știe ce aptitudini telepatice sau cunoștințe subtile de sociologie pentru ca Arrus să-și dea seama că era considerat o imposibilitate, un paradox. Cei trei ani care trecuseră de la moartea cruntă a fostului Împărat Bella VII în sala mare a psiacului de pe Kyrall aduseseră poporului lui o publicitate nedorită. Erau priviți fie ca supraoameni, fie ca întruparea Diavolului, o figură din ce în ce mai prezentă în gândirea lumilor vechi, care păreau cu toate cuprinse de o manie religioasă creștină. Xtyn îi explicase că era normal ca oamenii să redescopere cel mai simplu lucru care îi despărțea de clonele pe care le consideraseră dintotdeauna exemplare inferioare. Pe toate lumile vechi înfloreau culturi neocreștine, se construiau biserici și abundau simbolurile biblice. Paradoxal poate, dar ăsta era felul oamenilor de a-și căuta o nouă identitate. Și toți acești creștini știau că un kyrallian nu poate exista decât pe planeta lui, că abilitățile sale depind strict de prezența câmpului chu, amplificator al puterilor psi. În ochii lor era probabil un farsor, un clovn.

De aceea nu căuta privirile celorlalți; mergea cu capul în pământ.

Plecase hotărât. După ce ai lui suferiseră de molimă, după ce strânsese din amintiri pe care doar măiestria lui de Făurar le putea scoate la lumină, scrisese începutul „Legendelor Kyrallului”, o carte simplă despre poporul lui, care nu fusese nimic altceva decât un experiment. Crezuse că e de datoria lui să explice tuturor cum se iubeau, cum se bucurau, cum cântau și cum dansau și mai ales cum mureau kyrallienii. Îi fusese simplu să adune toate astea din amintiri disparate. Era însă conștient că poveștile planetei sale nu ar fi fost întregi fără elucidarea misterului quinților, al ordinului militar care asigurase ascensiunea și supremația dinastiei Boszt. Dorința nebunească de a pune cap la cap întâmplări petrecute cu multe veacuri în urmă îl făcuse să devină primul kyrallian care își părăsește planeta.

Alderbaraan nu era o destinație întâmplătoare. Întreg universul părea să fie convins că instrucția unui quint pornește într-un magazin de simbionți culeși de pe Ryuss și vânduți aici. El știa că nu e așa, dar dorea să afle originile acestei povești. Pe planeta pe care tocmai aterizase erau cele mai mari crescătorii de simbionți și nu se îndoia că, în ciuda a ceea ce aflase deja, trebuia să existe o legătură, fie ea și una vagă, între animalele acelea bizare și primii quinți.

Ajunse în fața unui funcționar care îl privi plin de curiozitate. Mantia îi acoperea cu totul celelalte veșminte și lăsa să iasă doar vârfurile unor papuci ciudați.

— Aveți vreun act de identitate? Întrebă funcționarul, neputând să-și ia privirea de pe modelele schimbătoare și ciudate pe care le forma mantia celuilalt.

Fără vorbă, Arrus îi întinse un card magnetic pe care celălalt îl examină plin de curiozitate.

— Ce e ăsta?

— Un pașaport kyrallian.

Vameșul scutură ușor din cap, încercând parcă să-și alunge în acest fel uluiala.

— Vreți să spuneți că sunteți chiar de pe Kyrall?

— Da.

— E drept că aveți un fel ciudat de a vorbi, că mantia asta seamănă cu ceea ce am văzut în documentare, dar toată lumea știe că…

— Sunt aici. Mă numesc Arrus și vreau să vizitez un magazin de simbionți.

— Bine, dar acesta nu e un pașaport valabil și mi-e teamă că nu am un lector potrivit pentru a citi informațiile de pe cardul ăsta antic. Nu aveți altceva, vreo altă dovadă a… ceea ce spuneți că sunteți?