Intâmplări neobișnuite

Capitolul 1

ÎN CARE NORTH POLAR PRACTICAL ASSOCIATION LANSEAZĂ O NOTIFICARE ÎN LUMEA VECHE ȘI LUMEA NOUĂ

— Care va să zică, domnule Maston, dumneata pretinzi că o femeie n-ar fi niciodată în stare să contribuie la progresul științelor matematice sau experimentale?

— Spre marele meu regret, Mistress Scorbitt, sunt obligat să susțin această părere, răspunse J. T. Maston. Recunosc, mă rog, că au existat sau că există unele matematiciene celebre, mai ales în Rusia; dar, ținând seama de conformația creierului femeii, ea nu poate ajunge niciodată un Arhimede și, cu atât mai puțin, un Newton.

— Vai, domnule Maston, dă-mi voie, te rog, să protestez în numele sexului feminin…!

—. Care este cu atât mai fermecător, Mistress Scorbitt, cu cât nu-i deloc menit să-și închine viața studiilor abstracte.

— Prin urmare, domnule Maston, dumneata ești de părere că o femeie, văzând cum cade un măr, n-ar fi putut să descopere legea atracției universale, așa cum a făcut ilustrul savant englez la sfârșitul celui de al XVII-lea secol?

— Văzând cum cade un măr, Mistress Scorbitt, unei femei nu i-ar fi trecut prin cap decât gândul să-l mănânce… Urmând pilda mamei noastre, Eva!

— După cum văd, dumneata crezi că femeile n-au nici o aptitudine pentru înalte speculații intelectuale.

— Nici o aptitudine?… Nu spun asta, Mistress Scorbitt! Îmi iau totuși îngăduința să observ că, de când există oameni pe pământ și deci și femei, nu s-a pomenit încă vreun creier de femeie căruia să-i datorăm vreo descoperire în domeniul științific, asemănătoare celor ale lui Aristotel, Euclid, Kepler sau Laplace.

— Ei, și aceasta poate constitui o dovadă? Trecutul hotărăște irevocabil și viitorul?

— Deh!… Ceea ce nu s-a întâmplat de mii de ani încoace, n-o să se întâmple… Fară îndoială… Nici de acum înainte…

— Atunci, după câte văd, domnule Maston, nu ne mai rămâne altceva de făcut decât să ne resemnăm; nu suntem bune decât…

— Decât să fiți bune! Răspunse J. T. Maston, cu amabilitatea curtenitoare pe care o poate avea un savant cu capul împuiat de X-uri.

Dealtfel, Mistress Evangelina Scorbitt era dispusă să se mulțumească și cu atât.

— Ei bine, domnule Maston, reluă ea, fiecare cu rolul lui în lumea asta. Dumneata rămâi calculatorul extraordinar care ești! Dăruiește-te în întregime problemelor ridicate de această operă uriașă, căreia sunteți pe cale, dumneata și prietenii dumitale, să vă închinați viața. Cât despre mine, eu am să fiu „femeia bună” care trebuie să fiu, dându-vă concursul meu bănesc.

— Ceea ce o să-ți asigure recunoștința noastră veșnică! Răspunse J. T. Maston.

Obrajii doamnei Scorbitt se împurpurară de plăcere, pentru că avea – dacă nu pentru toți savanții în general – cel puțin pentru J. T. Maston o simpatie cu totul deosebită. Oare inima femeii nu-i o prăpastie adâncă?

Era într-adevăr uriașă opera aceasta, în care bogata văduvă americană se hotărâse să învestească un capital însemnat.

Iată despre ce operă era vorba și ce țel pretindeau că urmăresc inițiatorii ei.

Ținuturile arctice propriu-zise cuprind, după Maltebrun, Reclus, Saint-Martin și cei mai autorizați geografi:

1. Devonul nordic, adică insulele acoperite de ghețuri din Marea Baffin și strâmtoarea Lancaster;

2. Georgia nordică, formată din Țara lui Banks și dintr-un mare număr de insule, ca insulele Sabine, Byam-Martin, Griffith, Cornwallis și Bathurst;

3. Arhipelagul lui Baffin-Parr, compus din diferite regiuni ale continentului polar, ca Southampton, Cumberland, James-Sommerset, Boothia-Felix, Melville și altele, aproape necunoscute.

În ținutul acesta nordic, mărginit de paralela 78, uscatul se întinde pe 1 400 000 de mile pătrate, iar marea pe 700 000 de mile pătrate.

Dincolo de această paralelă, îndrăzneți exploratori moderni1 au reușit să înainteze până aproape de paralele 84, descoperind câteva țărmuri pierdute în spatele unui lanț înalt de banchize și dând nume capurilor, piscurilor, golfurilor sau golfulețelor de pe aceste ținuturi întinse, care ar putea fi numite Podișul Arctic. Dincolo de paralela 84 domnește taina, irealizabilul desideratum al cartografilor; nimeni nu știe încă dacă îngrămădirea de netrecut de ghețuri de la Polul Nord ascunde sub ea, pe o întindere de 6° latitudine, pământuri sau mări.

Și iată că, în 189…, guvernul Statelor Unite avu năstrușnica idee să propună lumii întregi scoaterea la mezat a regiunilor din jurul Polului Nord, neexplorate încă. Concesionarea regiunilor polare era solicitată de o societate americană, care se constituise în vederea cumpărării acestei tichii boreale a globului pământesc.

Este drept că, mai înainte cu vreo câțiva ani, Conferința de la Berlin alcătuise un cod special, spre folosința marilor puteri care vor să pună mâna pe bunul altuia sub pretextul colonizării sau al deschiderii de noi debușee pentru comerț. Totuși, se pare că acest cod nu se putea aplica în cazul de față, deoarece teritoriile polare nu erau locuite.

Cum, însă, ceea ce nu-i al nimănui este și al tuturor, noua societate nu pretindea să „ocupe”, ci să „dobândească”, pentru ca să fie la adăpost de orice reclamație ulterioară.

În Statele Unite nu există proiect, oricât de îndrăzneț – ba chiar aproape irealizabil – care să nu găsească atât adepți atrași de laturile lui practice, cât și bani pentru a fi tradus în fapt. Se văzuse asta destul de bine cu câțiva ani mai înainte, când Gun-Club („Clubul artileriștilor”) din Baltimore se hotărâse să trimită un proiectil în Lună, sperând să obțină o linie de legătură directă cu satelitul nostru2. Oare nu tocmai întreprinzătorii yankei furnizaseră cele mai mari sume de care avea nevoie această încercare interesantă? Și dacă încercarea a putut avea loc, faptul nu se datorește oare celor doi membri ai clubului amintit mai sus, care au îndrăznit să înfrunte riscurile acestei experiențe supraomenești?