Ivan

Ivan de Mircea Eliade

L-a zărit întâi Zamfira. Își trecu carabina în mâna stângă și se apropie de el. Îl atinse ușor cu vârful bocancului.

— Trage să moară, spuse fără să întoarcă capul.

Rănitul îi privea cu ochii foarte mari, deschiși. Era tânăr, bălai, plin de pistrui, și buzele îi tremurau necontenit, parcă tot s-ar fi trudit să zâmbească. Zamfira oftă adânc, apoi îngenunche lângă el.

— Ivan! îl strigă. Ivan!

Desprinse bidonul și-l apropie cu grijă de buzele rănitului. Darie se oprise în fața lui. Își scoase casca și începu să-și șteargă fruntea cu mâneca tunicii.

— Trage să moară, spuse. Păcat de apă.

Cu o mișcare bruscă, speriată, brațul rănitului se desprinse de trup și se zbătu în aer, ca și cum ar fi căutat ceva, apoi căzu inert și degetele i se încleștară pe un bulgăre de pământ. Căzuse prea departe de buzunar. Zamfira întinse mâna, scoase revolverul și zâmbi.

— E pentru dumneavoastră, domnule elev, spuse. Poate îl păstrați ca amintire...

Darie își reașezase casca. Apucă revolverul și-l cântări în mână.

— Nu mai are gloanțe, spuse. Nu mai e bun de nimic.

Se pregătea să-l azvârle în porumbiște, dar se răzgândi.

Continuă să-l cântărească în mână, nehotărât. Iliescu îi ajunse din urmă.

— Trage să moară, rosti rar, clătinând din cap. Fără lumânare, ca un câine. Ca și ceilalți, adăugă coborând glasul.

Întoarse capul și scuipă în lături. Darie mai privi o dată revolverul, apoi îl lăsă să cadă. Căzu, cu un sunet surd, între bulgări, lângă brațul rănitului.

— Dacă vă e milă de el, spuse, mai bine împușcați-l. Să nu se mai chinuie...

Făcu câțiva pași spre porumbiște, privind obosit în jurul lui, ca și cum ar fi căutat un loc mai ferit de arșiță, să se odihnească. Dar se întoarse curând, posomorât, cu țigara neaprinsă în colțul gurii.

— S-o luăm din loc, spuse.

Zamfira se ridicase în picioare, dar nu-și desprindea privirile din ochii rănitului.

— Dacă am ști rusește, i-am cere să ne binecuvânteze, vorbi încet, parcă mai mult pentru sine. Așa se spunea pe la noi, că dacă te binecuvântează cineva când trage să moară, îți aduce noroc.

— Așa am auzit și eu, îl întrerupse Iliescu. Dar îți aduci noroc numai dacă te binecuvântează cu inimă bună... Și ăsta-i bolșevic...

— Orice-o fi, doar să te binecuvânteze pe legea lui, în limba lui...

Întoarse capul spre Darie.

— Poate dumneavoastră, domnule elev, care știți atâtea limbi...

Darie își aprinse țigarea. Ridică descurajat din umeri, încercând zadarnic să zâmbească.

— Nu știu. Acum îmi pare rău. Ar fi trebuit să învăț rusește... Se întrerupse, cu ochii la rănit, și trase adânc din țigară. Dar poate înțelege el, adăugă. Poate cunoaște el alte limbi...

Șovăi câteva clipe, apoi înălță din nou din umeri.

— Încercați, domnule elev, îl auzi șoptind pe Zamfira. Încercați, că poate înțelege...

Darie zvârli țigarea, se apropie neîncrezător, îi căută ochiil apoi izbucni deodată, cu un glas uscat, înăbușit:

— Nous sommes foutus, Ivan! Nous sommes des pauvres types! Save our souls! Bless our hearts, Ivan! Car nous sommes foutus!...

Rănitul gemu stins, și în acea clipă gura i se lumină deodată, parcă ar fi zâmbit. Îi privi pe rând, încrezător.

— Blagoslovenie! strigă Zamfira îngenunchind lângă el. Boje, Cristu! Binecuvântează-ne, Ivane...

Își făcu cruce, cât putu mai încet, ridică ochii spre cer, își împreună mâinile și închise puțin ochii, ca și cum s-ar fi rugat, apoi îl privi din nou, adânc, cercetător.

— Fă și tu așa, Ivan! strigă. Fă cruce după mine. Boje,Cristu!

Apoi tăcu, și toți trei își pironiră privirile pe fața rănitului, așteptând.

— Nu mă înțelege, oftă târziu Zamfira. Dacă i-am fi putut vorbi pe limba lui...

— Grijania lui de bolșevic! izbucni Iliescu printre dinți. Se preface că nu ne înțelege...

Darie întoarse capul și-l privi, zâmbind încurcat.

— Dacă-l înjuri, cum o să te mai binecuvânteze?

— N-are a face. Când omul trage să moară, nu mai înțelege și iartă tot. Îngenunche și se aplecă ușor spre urechea rănitului. Iartă, Ivane, iartă! șopti.

Atunci își dădu seama că nu-l mai privea și, întorcând capul, văzu câinele, la câțiva metri de ei, în marginea porumbiștii.

— E din sat, spuse Iliescu ridicându-se în picioare și fluierându-l prietenește. Trebuie să fie satul pe-aproape.

Era un câine slab, hămesit, cu părul arămiu decolorat de praf. Se apropie sfios de ei, neîndrăznind să se gudure. Rănitul întorsese capul și-l aștepta. Tremurul buzelor încetase brusc, și fața arăta acum streină, împietrită.

— Dacă e bolșevic și nu l-a învățat nimenea, n-are de unde să știe, vorbi Zamfira ridicându-se în picioare. Dar de Dumnezeu și Isus Cristos tot trebuie c-a auzit el, și cruce nu se poate să nu știe să facă.

Se trase un pas înapoi și-l strigă: „Ivan!" Apoi își depărtă cât putu mai mult brațele și rămase așa, nemișcat, cu ochii la rănit.

— Cristu! strigă din nou. Cristos pe cruce. Fă și tu cruce. Ridică trei degete în sus și binecuvântează-ne...

Fața rănitului se luminase din nou, înmuiată de un mare zâmbet. Câinele se apropiase și-i lingea mâna încremenită pe bulgărele de pământ.

— Se preface că nu înțelege, spuse Iliescu, și scuipă cu furie în lături.

Zamfira intră în porumbiște și câteva clipe în urmă se întoarse cu doi coceni.

— Ivan, strigă el căutându-i ochii, privește încoace, Ivan! adăugă așezând cocenii de-a curmezișul în formă de cruce. Privește bine și adu-ți aminte. Asta e crucea lui Isus Cristos, mântuitorul lumii. Cristos care a fost răstignit pe cruce. Acum înțelegi? întrebă apropiindu-se și arătându-i cocenii, îți aduci aminte?

Rănitul îi urmărise mișcările cu un neașteptat interes, dar și cu teamă. Încercă să-și ridice capul, dar gemu, de durere închise ochii. Îi deschise după câteva clipe și zâmbi, văzându-l pe Zamfira așteptând acolo, în fața lui, cu cei doi coceni încrucișați.

— Cristu! rosti el târziu. Cristu!

— Minunea lui Dumnezeu! șopti Zamfira îngenunchind din nou lângă el și punându-i mâna pe frunte. Ai înțeles ce te rugasem. Binecuvântează-ne!...

—Bénis-nous, Ivan! izbucni cu fervoare Darie. Bénis-nous, bless our hearts! Tu t'envoles au Ciel. Au Paradis, Ivan, auprès du Dieu Père. Auprès de la Vierge, adăugă cu o bruscă, neînțeleasă oboseală în glas. Maica Preacurată și pururea Fecioară Maria...

Rănitul îl ascultase tremurând ușor. Apoi își roti ochii de la unul la altul. Nu mai îndrăzni să-și ridice capul, dar își mișca acum degetele, parcă ar fi încercat să arate ceva.

— Maria! izbuti el să rostească în cele din urmă. Maria...

— Înțelege, șopti Iliescu.

Îi urmări privirile și văzu câinele depărtându-se încet, cu capul plecat.

— Poate cunoaște câinele, adăugă. Poate o fi și el din sat.

Rănitul începuse să șoptească, mișcându-și tot mai nervos degetele, închizând la răstimpuri ochii, apoi deschizându-i brusc, parcă tot mai înspăimântat că-i regăsește acolo, lângă el.

— Eu zic să încercăm să-l ducem până în sat, vorbi Zamfira.

Darie îl privi lung, neîncrezător.

— Are să fie greu, spuse. Trage să moară.

— Ar fi păcat, că acum înțelege, spuse Iliescu, și dacă ar mai duce-o un ceas, două, până în sat, poate ne binecuvântează...

Câinele se oprise la vreo zece metri, în preajma porumbiștii, așteptându-i.

Îl purtau pe carabine. Darie le luase ranițele și le atârnase de carabina lui, pe care o proptise pieziș pe umeri. Rănitul tremura, gemând înfundat, închizând și deschizând necontenit ochii. La răstimpuri, Zamfira îi striga:

— Binecuvântează-ne, Ivane, că te ducem acasă!... Nu te-am lăsat să mori pe marginea drumului.

— Zi măcar atât, încercă Iliescu, zi Cristos! Cristos! Maria!

După vreo sută de metri, se opriră să-și tragă răsuflarea, dar nu-și lăsară povara din mâini. Rănitul încerca, scâncind, să se zvârcolească. Își pironise privirile, rugător, în ochii lui Zamfira.

— Vorbiți-i dumneavoastră, domnule elev. Spuneți-i ceva, că-i vrem binele...

Darie își săltă ranițele în spate cu un gest scurt, de furie și deznădejde.

— Ce să-i spun? Pe ce limbă să-i vorbesc? Dacă nu știu rusește, cum o să mă înțeleagă?

— Vorbiți-i orice, îl încurajă Zamfira. Numai să vadă că ne dăm osteneala, că nu-l lăsăm să moară ca un câine. Vorbiți-i în orice limbă, că dumneavoatră sunteți filozof...

Darie oftă fără voia lui și-și trase chipiul pe frunte.

— Cu adevărat filozof! exclamă, încercând să zâmbească. Ivan! izbucni, întorcându-se spre rănit și căutându-i ochii. Îți mai aduci aminte de Faust?

Habe nun, ach! Philosophie, Juristerei und Median,

Und leider! auch Theologie Durchaus studiert...

Acesta sunt eu, Ivan, cel care-ți vorbesc acum. Filozofu'. Mă auzi?

— Ziceți-i înainte, îl încurajă Iliescu pornind la drum. Vorbiți-i, că vă ascultă, și asta-i de-ajuns.

— Dacă vă ascultă, nu moare, adăugă Zamfira.

—... Aș putea să-ți povestesc multe, Ivan, căci ce nu poate povesti un proaspăt licențiat în filozofie? Câte nu i-au trecut prin minte? Câte aventuri în două, trei volume, ba chiar în douăzeci și două — Proust, bunăoară, nu are douăzeci și două de volume? Sau poate mă înșel, poate am calculat greșit, am numărat și operele din tinerețe; știi la ce fac aluzie, Pastiches et mélanges și celelalte...

— Ziceți-i înainte, domnule elev; căci ziceți bine, îl încurajă Iliescu.

Apoi întoarse capul și scuipă cu putere, departe, către porumbiște.

— Ivan! exclamă emoționat Darie. Aș putea să-ți vorbesc o noapte întreagă numai despre probele inexistenței lui Dumnezeu. Iar despre Isus Cristos, de care probabil n-ai mai auzit de când ai fost în școala primară, despre Mântuitorul vostru și al nostru, al tuturor, și despre a lui enigmatică existență istorică, sau ineficiență politică, ți-aș putea vorbi multe nopți, numai noi doi, fără comisari și fără teologi, căci simți și tu asta Ivan, nous sommes foutus, nous sommes tous foutu! Și noi, și voi. Dar mai ales noi, care ne tragem din bădica Traian... Și dacă mi-ar părea rău să mor acum, curând după tine, sau poate înaintea ta, să mor la douăzeci și doi de ani, este și pentru că n-am să mai apuc să văd cum o să-i ridicați statuie lui bădica Traian. Căci lui i s-a năzărit să ne zămislească aici, la marginea pământului, parcă ar fi știut anume că într-o bună zi o să veniți și voi, obosiți după atâta rătăcire în stepă, și o să dați peste noi, frumoși, deștepți și bogați, și o să vă fie foame și sete, așa cum ne este și nouă acum...

— Ziceți-i înainte, domnule elev, că vă ascultă, îl încurajă Zamfira văzând că Darie se întrerupse și-și ștergea în neștire obrazul cu mâneca tunicii.

—... Și câte altele n-aș putea să-ți povestesc. Deși, mă întreb, aș îndrăzni să-ți povestesc vreodată aventurile din 13 martie, din 8 noiembrie, și toate câte au mai urmat? Sunt întâmplări prea intime, Ivan, care m-au făcut și m-au desfăcut, și m-au făcut din nou, așa cum mă vezi acum, filozof itinerant, ținându-ți de urât cât s-o mai îndura de noi Dumnezeu și brandturile voastre, car nous sommes foutus, Ivan, il n'y a plus d'espoir. Nous sommes tous foutus! Ca într-o nuvelă celebră, pe care încă n-a scris-o nimeni, dar care va fi desigur scrisă într-o zi, pentru că e prea adevărată, dacă înțelegi la ce fac aluzie, prea seamănă cu tot ce s-a întâmplat în zilele noastre, și seamănă și cu ce ni se întâmplă și nouă acum, și mă întreb cum va mai îndrăzni autorul nuvelei să dea ochii, să spunem, cu soția și copiii lui, ba chiar cu vecinii lui, cum va îndrăzni să mai iasă pe stradă, pentru că ai ghicit la ce fac aluzie, fiecare se va recunoaște în personajul principal al nuvelei, și cum ar mai putea trăi cineva după aceea, cum s-ar mai putea bucura de viață după ce va înțelege că e condamnat, că nu există nici o ieșire, că nu poate exista nici o ieșire pentru că, pentru fiecare din noi, a existat, înaintea noastră, un împărat Traian, oricum s-o fi numit el, un Traian în Africa, unul sau mai mulți în China, oriunde îți arunci privirile nu vezi decât oameni condamnați pentru că cineva, un împărat Traian, mult înaintea lor, cu mii și mii de ani înaintea lor, a hotărât să-i zămislească tot în locuri nepotrivite...

Se opri brusc și-și trecu, tremurând, palma pe față.

— Ziceți-i înainte, domnule elev, șopti Zamfira, dar mai rar, mai rar, ca să vă înțeleagă...

Darie îl privi zâmbind, parcă l-ar fi recunoscut deodată, și-și săltă ranițele pe umăr cu o tinerească deznădejde.

—... S-o luăm deci de la început, Ivan, s-o luăm de la 13 martie. Căci de-acolo a început tot începutul. Dacă aș fi murit la 12 martie, aș fi fost un om fericit, pentru că mă duceam în Cer; au Ciel, Ivan, auprès de la Sainte Trinité, acolo unde, cu ajutorul preotului — ai să ajungi și tu, curând. Dar dacă îmi va fi dat să mor azi, mâine, poimâine, eu unde mă voi duce? În nici un caz, nu în Cer, pentru că la 13 martie am aflat că Cerul pur și simplu nu există. Nu mai există, Ivan! Din clipa când înțelegi, cum am înțeles eu la 13 martie, că Cerul e doar o iluzie, totul s-a terminat. Nu mai există nici Cer, nici sus, nici jos căci Universul e infinit, n-are nici început, nici sfârșit. Și atunci, te întreb, eu unde mă duc?... Știu, te întreb degeaba, pentru că te-ai hotărât să nu răspunzi. Dar îți răspund tot eu. Și îți răspund cu 8 noiembrie, cu al doilea început. Pentru că la 8 noiembrie, cred că ai ghicit asta, am înțeles ceva poate chiar mai important. Am înțeles că nu e nevoie să te duci undeva, pentru că ești deja acolo. La nemărginire, Ivan, răspund cu o altă nemărginire. Pentru că, ascultă-mă bine, eu, ca și tine, ca și toți ceilalți, eu, noi, oamenii, suntem indestructibili. Nici brandturile voastre, nici avioanele nemțești nu ne pot distruge. Suntem aici de la începutul Lumii, și vom mai fi chiar după ce se va stinge și ultima stea din ultima galaxie. Și atunci, îți dai seama, Ivan, nous sommes foutus, et sommes foutus pour l'éternité. Pentru că, dacă sunt indestructibili, unde mă duc, azi, mâine, poimâine, când mi-o veni și mie rândul? Nu mă pot duce nicăieri, pentru că sunt deja acolo, și sunt peste tot, în același timp. Dar asta e îngrozitor, să fii peste tot și totuși, într-un anumit fel, să nu fii, pentru că nu mai ești viu. E îngrozitor, să nu te poți odihni niciodată, cum se odihneau moșii și strămoșii noștri. Căci ei se duceau unde le era scris, unii în Cer, alții sub pământ, alții la marginile Pământului, dar, înțelegi, ei se puteau odihni. Dar noi, Ivan, ce se va întâmpla cu noi?...

Își săltă din nou ranițele pe umăr și grăbi și mai mult pasul.

— ... Și acum, dacă te-ai hotărât să rupi jurământul tăcerii, fără îndoială că m-ai întreba: dar după 8 noiembrie, ce s-a întâmplat după 8 noiembrie? Și pentru că legea războiului ne cere să fim sinceri și deschiși unii față de alții, aș fii obligat să-ți răspund. Dar mă vei înțelege? Pentru că ne lovim deodată de o serie de evenimente mutual contradictorii, dacă mă pot exprima astfel...

Se auzi strigat din urmă, și de-abia atunci își dădu seama că o pornise singur înainte, cu câinele lângă el. Cei doi așezaseră rănitul la umbra rară a unui salcâm, își scoseseră căștile si se ștergeau pe obraz. Darie se apropie stânjenit, silindu-se să zâmbească.

— A bolborosit mereu pe limba lui, în rusește, făcu Iliescu.

— Parcă ar fi cerut apă, îl întrerupse Zamfira dar nu mai avem. Și când i-am arătat bucățelele de zahăr, a închis ochii. Nu vrea.

Luă din palma deschisă o bucată de zahăr și începu s-o sugă.

— Cât îl vedeți de tinerel și de slab, e greu, reluă Iliescu, și am obosit. Ne-am gândit să ne odihnim aici, la umbră. Că satul tot nu se vede.

— Poate că își vine și el în fire, adăugă Zamfira.

Darie așezase ranițele pe iarba arsă, prăfuită, și îngenunchease lângă rănit, ascultându-i încordat răsuflarea grea, precipitată.

— Mă întreb cum de mai trăiește, vorbi târziu. De-abia își mai trage sufletul.

Întinse brațul, apucă una din ranițe și începu să caute. Rănitul îl urmări cu privirea, tresărind la răstimpuri din tot trupul, parcă ar fi fost scuturat de friguri.

Darie întoarse capul spre Zamfira și-l întrebă, coborând glasul:

— Ce facem cu el? Că nu-l mai putem duce, și e târziu. Îl lăsăm să se chinuie aici, sau îl ajutăm noi să moară?

Zamfira se codi și-și plecă privirile.

— Dacă ne-am trudit și l-am dus până aici... Poate se îndură Dumnezeu și-i dă putere să ne binecuvânteze. Pentru că, îmi dau eu cu părerea, acum vrea să ne binecuvânteze...

— L-am auzit și eu, interveni Iliescu. L-am auzit când a spus Cristu. Dacă-l mai ținem de vorbă, poate o mai duce un ceas. Că satul nu e departe.

Darie își aprinse țigara și-i privi pe toți trei, pe rând, zâmbind.

— Nu se vede nimic, spuse. Unde te uiți, numai lanuri de porumb, numai lanuri...

Câinele se oprise la câțiva metri, scâncind sfios, cu ochii ațintiți asupra bucățelelor de zahăr. Zamfira oftă.

— Să-i mai spunem de-ale noastre, că poate pe astea le înțelege mai bine. Cât ne-am odihni noi aici, să-l ținem de vorbă, să-i spunem cum o să fie în sat.

Iliescu se întoarse cu tot trupul spre răsărit și începu deodată, cu un glas nou, necunoscut, parcă ar fi vorbit unui copil bolnav:

— Ivan, nu mai e mult și ajungem în sat. Și o să fie bine la voi în sat, o să fie ca la noi în sat...

— Spune-i ce-o să-i dăm, îl întrerupse Zamfira. Apă proaspătă din belșug...

— Ivan, continuă Iliescu apropiindu-și și mai mult fața de el, la voi în sat sunt livezi cu tot felul de poame, cu prune și pere, și câte altele, și-o să-ți aducem câte vrei...

— O să-ți spele femeile obrazul, îl întrerupse Zamfira, o să te culce în pat...

Rănitul închisese ochii și-și mișca buzele parcă cu un mare efort, dar totuși din ce în ce mai repede.

— Doar să-ți aduci și tu aminte de noi, continuă Zamfira, să-ți aduci aminte de ce te-am rugat...

— O să-și aducă aminte, reluă Iliescu, nu se poate să nu-și aducă aminte. Că ne-am ostenit pentru el, i-am fost prieteni.! Priatin! Ivan, priatin! strigă zâmbind cu toată fața. O să-ți aduci aminte, Ivan, și-o să-ți ridici brațul, o să-ți ridici brațul către noi, și ai să ne binecuvântezi.

Câinele începu deodată să geamă, apoi privi speriat în jurul lui și, tremurând, cu părul zburlit, o luă la goană pe marginea drumului. Rănitul deschisese ochii, dar nu mai avu putere să întoarcă capul și să-l privească. Privea acum de-a dreptul către cer, și cu atâta intensitate încât nici lumina grea a după-amiezii de august, nici pulberea fină care plutea deasupra lor ca o nesfârșită pânză de păianjen nu-l tulburau. Tăcură toți, câteva clipe. Darie se apropie de rănit, îi puse mâna pe frunte și-l privi adânc în ochi.

— Mi-e teamă c-a murit, șopti. Dumnezeu să-l ierte! adăugă ridicându-se anevoie în picioare.

Zamfira îi puse și el mâna pe frunte, apoi îl bătu ușor obraz, îi scutură brațul.

— Dumnezeu să-l ierte! rosti făcându-și cruce. O să-l ierte Dumnezeu, pentru că ne-a binecuvântat, și asta o să ne poarte noroc.

— Asta făcea când își mișca buzele adineaori, spuse Iliescu. Ne binecuvânta...

Darie își săltă ranița în spate și privi obosit drumul pe care apucase câinele:

— S-o luăm din loc, spuse. Am întârziat destul.

— Îndurați-vă încă puțintel, domnule elev, șopti timid Zamfira, desprinzând din raniță o lopată scurtă. Nu-l putem lăsa aici, să-l sfârtece corbii. Până mai fumați dumneavoastră o țigară, i-am săpat groapa...

Darie îl privea uluit, parcă nu l-ar fi înțeles.

— Îndurați-vă, domnule elev, interveni Iliescu. Că e pământ sărac și groapa e gata cât ați bate din palme...

— Mă băieți, voi sunteți nebuni, vorbi târziu Darie. Sunteți nebuni de-a binelea... Dar e și vina mea, adăugă mai mult pentru sine, îndreptându-se spre porumbiște. E și vina mea...

Târziu întoarse capul și-i văzu cum săpau grăbiți, suflând greu, fără să-și vorbească. Și în acea clipă i se părea că visează, pentru că săpau, la o distanță de peste doi metri unul de altul, ca și cum s-ar fi hotărât să sape o groapă în care să încapă câteva trupuri, și tot atunci auzi șuieratul ascuțit al avioanelor de vânătoare germane zburând foarte jos, iar în spatele lui, dincolo de lanurile de porumb în care se afundaseră în zori, poate chiar din șoseaua pe care se retrăsese compania întreagă cu o noapte mai înainte, auzi pocnetele scurte, surde, înfundate, ale brandurilor rusești.

— ... Evident, continuă desfăcând un nou pachet de țigări, atunci mi-am dat seama că visez și m-am deșteptat. Dar am să vă mai spun ceva, deși poate n-o să mă credeți: ce m-a impresionat mai mult, și m-a trezit, n-au fost avioanele nemțești, nici brandurile, ci groapa aceea nefiresc de mare, pe care începuseră s-o sape Iliescu și Zamfira. În fond, mă întreb, unde le-o fi fost gândul când s-au apucat să sape. Căci, v-am spus, eram toți însetați, înfometați și extraordinar de obosiți. De ce voiau să-și mai complice truda?

— În orice caz, îl întrerupse locotenentul privindu-l cu simpatie, aproape cu căldură, vina a fost, de la început, a dumitale. Nu trebuia să-i lași să-l transporte. Erați în retragere, și orice moment pierdut vă putea fi fatal. Dacă le-a fosl milă de Ivan, trebuia să-l împuște pe loc...

— Nu crezi că putea fi salvat? îl întrebă Laura.

— Nu. V-am spus, când am dat cu ochii de el, trăgea să moară. Mă întreb cum a mai putut trăi atât. Evident, în vis lucrurile se întâmplă altfel...

— După cele șase zile de foc, îl întrerupse locotenentul, aveai destulă experiență. Nu mai aveai, ca la început, scuza că nu îndrăznești să comanzi unor soldați care luptasem de un an, doi, în linia întâi.

— E adevărat, vorbi Darie zâmbind absent. Dar pe de altă parte, de câte ori îndrăznisem să comand, în acele șase zile, ieșise prost. Plecasem cu un pluton, și, din comandă în comandă, rămăsesem trei...

— Știu la ce faci aluzie, îl întrerupse din nou locotenentul, dar n-a fost vina dumitale. Toată Ucraina era împânzită de partizani și de detașamente speciale admirabil camuflate. Îndată ce o unitate se despărțea de grosul diviziei, risca să fie înconjurată și decimată. Ați avut noroc dacă din șaisprezece ați scăpat trei.

— În orice caz, reluă Darie, de data aceasta nu mai voiam să-mi iau răspunderea. Și acum, pentru că suntem între noi, mai vă pot spune ceva. Cum mă credeam urmărit de nenoroc și piază-rea, și mi-era teamă să nu-i pierd și pe ei, pe ultimii doi, mă hotărâsem să le mai dau un singur ordin: să ne despărțim; să ne îndreptăm spre sate ei pe un drum, și eu pe altul... De-aceea poate, m-am lăsat ispitit de speranța lor absurdă: că binecuvântarea lui Ivan, care trăgea să moară, ne va purta noroc...

Doamna Machedon veni dinspre bucătărie cu o farfurie mare fumegândă, urmată de Adela, purtând o tavă cu multe păhăruțe și o sticlă de țuică.

— Luați-le repede, cât sunt fierbinți, șopti doamna Machedon oprindu-se în mijlocul grupului.

— Eu mă tot gândesc, începu judecătorul, cine-o fi fost Ivan? Ce fel de om? Și, mai ales, mă tot întreb: o fi înțeles ce voiați de la el? Și, până la urmă, vă va fi binecuvântat?

— Fără îndoială că i-a înțeles și i-a binecuvântat, răspunse Laura. Dovadă că le-a purtat noroc, și au scăpat.

— Se cunosc cazuri și mai extraordinare, spuse cineva rezemat de perete, pe care Darie nu-l văzuse până atunci. Soldați care au reușit să scape de la Stalingrad și au ajuns, pe jos, după nu știu câte luni, în țară. Și mă întreb dacă i-o fi binecuvântat și pe ei vreun Ivan care trăgea să moară...

Darie îl ascultase cu încordare, privindu-l mirat, cercetător.

— Nu cred că ne-am întâlnit până acum, continuă celălalt stânjenit, parcă ar fi încercat să se scuze. Numele meu este Procopie. Medic, dar am ciupit și eu ceva filozofie, pe vremuri, când eram student. Mi-a plăcut filozofia...

Locotenentul îi privi pe amândoi surprins, aproape indignat.

— Dar cum se poate că nu v-ați întâlnit până acum? Ați fost în același regiment...

Darie întoarse capul către Laura și zâmbi cu înțeles, parcă ar fi așteptat un semn, să-l încurajeze să continue.

— Ce e mai curios, începu el deodată, este că am avut de la început impresia că ne-am mai întâlnit. Dar nu îndrăzneam să recunosc că impresia asta se datora întâmplării pe care v-am povestit-o adineaori. Într-adevăr, cu cât vă privesc mai bine, domnule doctor, cu atât mi se pare că semănați cu Ivan...

Câțiva izbucniră în râs și-i priviră pe rând, încercând să pară surprinși. Darie continua să zâmbească.

— Este în orice caz curios, exclamă Laura, pentru că nu mi-l închipuiam așa pe Ivan. Îl vedeam un tinerel de optsprezece-nouăsprezece ani, foarte blond și plin de pistrui. Și doctorul e așa cum îl vedeți: brun, fără pistrui și cu doi băieți la școală.

Darie începu să se frece pe frunte, parcă ar fi încercat să-și amintească un amănunt care, în clipa aceea, i se părea hotărâtor.

— În fond, asta n-are nici o importanță, continuă Laura. Important este faptul că ție ți se pare că seamănă cu Ivan. În cazul acesta, îl putem întreba ce s-a întâmplat în mintea lui Ivan atunci când îl purtați pe carabine. Credeți că i-a binecuvântat, domnule doctor?

Procopie ridică încurcat din umeri.

— Cum să spun? După câte pot judeca, aș răspunde: da și nu. Este greu de închipuit că Ivan nu ghicise ce voiau de la el. Dovadă că a rostit cuvântul Cristu. Așa că, probabil, le-a vorbit, șoptind cuvinte pe care ei nu le puteau înțelege, pentru că nu știau rusește. Cuvinte, foarte probabil, de prietenie, poate chiar de dragoste, creștină sau altfel, în sfârșit, de dragoste între oameni. Dar, evident, nu asta așteptau Zamfira și Iliescu de la el; în fond, nici nu era o binecuvântare propriu-zisă...

Darie ridică brusc fruntea și privi agitat în jurul lui.

— Acum mi-am adus aminte! exclamă. Mi-am adus aminte de ce mi-am spus la un moment dat, când, turburat de credința și nădejdea lui Zamfira, l-am implorat: „Bless our hearts, Ivan! Save our souls!..." Mi-am spus: dacă ar fi adevărat, dacă Ivan, așa cum este el, paralizat, aproape mut, trăgând să moară într-o margine de drum, dacă Ivan ne poată mântui cu adevărat, atunci ascunde un mister impenetrabil și cutremurător, căci, într-un anumit fel, incomprehensibl minții mele, el prezintă, sau exprimă, pe Dumnezeul necunoscut, agnostos theos, de care vorbea Sfântul Pavel. Dar daci a fost sau nu a fost așa, nu voi ști niciodată. Pentru că niciodată nu voi putea fi sigur că binecuvântarea sau dragostea lui a avut sau nu vreo importanță în existența noastră...

Doamna Machedon se apropiase de soba de zid, o deschise cu grijă și zvârli ce mai rămăsese din butucul despicat în după-amiaza aceea.

— Parcă s-a lăsat deodată frig, spuse.

— Nu ne întrerupeți! strigă Laura întorcând capul. Să vedem ce spune doctorul. Căci ideea aceasta cu Dumnezeul necunoscut aduce un element nou, pe care nu-l bănuiam până acum. Dumneata ce spui, domnule doctor?

Procopie ridică din nou din umeri și-și trecu palma peste buze, parcă ar fi încercat să-și ascundă un zâmbet.

— E curios că și eu mă întrebam cu ce seamănă toată întâmplarea asta. Căci seamănă cu ceva care mi se pare cunoscut, dar nu reușesc să-mi amintesc cu ce. În orice caz, dacă ar fi fost o nouă epifanie a Dumnezeului necunoscut, nu putea fi agnostos theos din Atena Sfântului Pavel. Nu seamănă deloc cu un Dumnezeu imaginat de greci...

Darie clătină nerăbdător din cap.

— Evident, evident, dar sunt fel de fel de zei și dumnezei necunoscuți...

— Să lăsăm asta, îl întrerupse Laura. Eu regret un singur lucru: că n-ai apucat să-i explici lui Ivan ce înțelegeai prin acea expresie misterioasă: „o serie de evidențe mutual contradictorii..."

Darie tresări și o privi zâmbind, cu o secretă fervoare.

— Cred că a fost cea mai profundă, dar și mai nemiloasă autoanaliză din toate câte am încercat în viața mea. Simțeam atunci că intuisem ceva care îmi rămăsese întotdeauna inaccesibil, că ghicisem, cum să spun? însuși principiul existenței mele — poate nu numai al existenței mele, adăugă coborând glasul. Simțeam că ghicisem misterul însuși al oricărei existențe umane. Și expresia aceea aproximativă — „o serie de evidențe mutual contradictorii" — era o primă încercare de traducere a misterului pe care tocmai îl pătrunsesem și eram pe cale de a-l analiza și formula. Dar, evident, așa cum se întâmplă mai întotdeauna în vis, acum nu mai mi-aduc nimic aminte...

— E deschisă fereastra de la baie, explică Adela. Era prea mult fum, și am deschis fereastra...

Privi în jurul lui și i se păru că în afară de Laura și Procopie, ceilalți îl ascultaseră mai mult din politețe. Tocmai fuseseră chemați la masă când Laura intervenise cu ultima întrebare și fuseseră obligați să-l asculte, cei mai mulți în picioare, unii din ei chiar lângă ușa sufrageriei. Ar fi trebuit să se ridice și el, să arate limpede că s-a pus capăt discuției, dar parcă o stranie, deși plăcută, oboseală îl pironea acolo, în fotoliu. Zâmbea în neștire, încercând să înțeleagă ce se întâmpla cu el. Laura îi puse mâna pe braț:

— Haide, c-am rămas ultimii, șopti. E târziu...

Nu s-a ridicat decât când s-a simțit tras, cu putere, de braț.

— E târziu, domnule elev, vorbi Zamfira zâmbindu-i. Înnoptează...

Dar privi buimac în jurul lui și începu să-și frece ochii. Apoi privi din nou, clipind repede, încercând să se trezească. Erau în porumbiște, și parcă niciodată nu auzise atâția greieri deodată. Deasupra lor, cerul pălise, dar stelele încă nu se deslușeau.

— Unde-i Ivan? întrebă Darie.

— Odihnește sub pământ, vorbi Zamfira. Numai cruce n-am avut de unde să-i punem.

— Ne-a purtat noroc, adăugă Iliescu. Ce-a mai fost și pe-aici! Mai rău ca alaltăieri, la pod. Și dumneavoastră dormeați dus, iar noi ne-am văzut de treabă...

Zamfira întinse brațul peste porumbiște.

— Zburau atât de jos avioanele nemțești, de mi-era teamă că au să-și încurce aripile în știuleți. Mitraliau porumbiștea, credeau că erau ascunși rușii acolo. Pe noi ne-au lăsat în pace, să ne vedem de treabă....

— Iar dintr-acolo, îl întrerupse Iliescu întinzând brațul în direcția opusă, începuseră rușii cu brandurile. Noroc că n-au ajuns până aici. Au bătut ce-au bătut cu brandurile, și apoi nu s-au mai auzit. Ori că i-au mitraliat avioanele de vânătoare — că erau vreo douăzeci — ori au schimbat direcția. Că dacă au trimis nemții atâtea avioane, desigur că tot pe-aici se retrage și ce-a mai rămas din divizia lor... Mai bine le trimiteau alaltăieri, la pod, adăugă întorcând capul și scuipând cu necaz. N-ar mai fi fost atâta măcel...

Cu un gest scurt, Darie se aplecă și își apucă ranița.

— Și acum, începu Zamfira ajutându-l să și-o salte în spate, cum o vrea Dumnezeu. Că dacă au schimbat rușii direcția, ne-au tăiat drumul, și trebuie să ne strecurăm tot prin spatele lor, până dăm de batalion.

— N-avea grijă, îl întrerupse Iliescu, că ne strecurăm. Scăpăm noi și de data asta...

Ieșiră într-o cărare largă, noduroasă, care părea că se întinde până foarte departe printre lanurile de porumb.

— Am visat, începu Darie fără să-l privească. Se făcea că eram la Iași, iarna, cu prietenii, și le povesteam de Ivan...

— Ați visat frumos, spuse Iliescu văzând că tăcerea se prelungește.

— Dacă ați visat pe Ivan, poartă noroc, adăugă Zamfira.

— Ce e mai curios e că domnul locotenent spunea că rău am făcut, că am pierdut prea mult timp. Că, spunea, dacă ne-a fost milă de el, ar fi trebuit să-l împușcăm, să nu se mai chinuie. Dar nu trebuia să-l purtăm cu noi.

— Așa sunt ordinele, spuse Iliescu. Dar, ați văzut și dumneavoastră, ne-a purtat noroc...

— Ce e drept, ne-am dat și noi osteneala, îl întrerupse Zamfira. I-am vorbit, i-am povestit.

Darie se opri deodată și-i privi pe rând.

— Măi băieți, mi se pare mie sau sunt pe-aici milioane de greieri? M-au asurzit...

— Sunt greieri, domnule elev, spuse Zamfira. Sunt mulți, dar așa sunt totdeauna la vremea asta... Poate n-ați mai fost de mult pe la țară, vara, adăugă zâmbind.

Darie își scosese casca și-l privi câtva timp nehotărât. Apoi, brusc, se întoarse și porni din nou.

— Curios vis, reîncepu după o lungă tăcere. Nu-i pot da de rost. De ce mi s-o fi părut mie atunci, în vis, că ce mă pregăteam să-i spun lui Ivan, aici, acum câteva ceasuri, când m-ați strigat voi din urmă, era atât de important? E curios, nu e așa? întrebă întorcând capul spre Zamfira.

— Visuri, spuse Zamfira. Cine poate să le dea de rost?

— Au și visele tâlcul lor, dacă știi cum să le tălmăcești, vorbi Iliescu.

Darie clătină din cap, gânditor, și grăbi brusc pasul.

— Nu, eu mă gândeam la altceva, de-aceea spusesem că-i curios. E curios pentru că în vis eram convins, pe de o parte, că acele câteva cuvinte pe care începusem să i le spun Iul Ivan anunțau lucruri foarte profunde, pe care n-am mai apucat să i le spun pentru că m-ați strigat voi, iar, pe de altă parte, tot acolo, în vis, nu mai mi-aduceam aminte de acele lucruri atât de importante, nu mi-aminteam decât de început, „o serie de evidențe mutual contradictorii". Ce revelație extraordinară anunța această expresie care, acum, mi se pare destul de banală și stilistic incertă! Pentru că știu foarte bine la ce mă refeream. Și dacă nu m-ați fi strigat, i-aș fi povestit lui Ivan măcar câteva din asemenea „evidențe mutual contradictorii". Bunăoară, Laura, fata aceea de la Iași. Avea, și are încă, modul ei propriu de a fi evidentă. Dar nu era numai ea. Era, bunăoară... Era... Era, bunăoară, să zicem, pasiunea mea pentru filozofie...

Se întrerupse brusc și-și trecu mâna prin păr. Apoi începu să se frece, absent, pe frunte.

— E grea, începu Zamfira, e grea filozofia.

— Este cea mai grea, continuă Iliescu. Și este cea mai grei pentru că n-ai cum să-i dai de rost...

Darie își așezase absent casca pe cap.

— Ce e mai curios, începu el cu o voce gravă, aproape severă, este că atunci, în vis, aveam dreptate. Am uitat. Am uitat ce mă pregăteam să-i spun lui Ivan. Probabil că mă inspirase, ca să spun așa, prezența lui, agonia lui neverosimilă, așa cum se stingea, zidit din toate părțile în singurătatea lui absolută. Probabil că exemplul lui Ivan îmi revelase propria mea condiție umană, deși, evident, nu-mi dădeam seama de asta. Voiam, pur și simplu, să fac cum mi-ați spus voi, să-l țin de vorbă, să-i vorbesc, orice, numai să nu moară...