Jos masca, domnule Dib

Jos masca, domnule Dib de Stefan Berciu

„Afrodita”

Era pe la amiază. Norii se împrăștiaseră, destrămați de un vânt destul de puternic venit dinspre mare.

Pe străzi, ici și colo câte un om. Din depărtare răzbătea din când în când strigătul câte unei sirene pe care rafalele de vânt îl făceau să semene a vaiet. La orizont, câteva vapoare, iar în apropiere de rada portului militar, două dragoare așteptau cuminți permisiunea de intrare.

Toamna venise destul de târziu, curmând dintr-o dată plimbările îndrăgostiților și jocurile copiilor.

De la fereastra unei clase de grădiniță se auzea, până departe, larma celor mici, aflați, pesemne, în recreație; mai departe un câine mare, lățos și hămesit de foame, privea trist și insistent pe fiecare dintre rarii trecători, rugându-i parcă „luați-mă; vreau și eu un rost”. Un moșneag s-a oprit lângă el, și câinele s-a trântit cu capul pe un picior, iar cu labele din față i l-a cuprins pe celălalt. Moșneagul s-a aplecat, i-a pus mâna pe cap, iar câinele și-a înălțat rugător privirile. „Hai!” a spus moșneagul. „Hai, că tot nu mai am chiriași”. Câinele s-a ridicat și a pornit în urma lui.

Au urcat un deal care ducea spre un cimitir părăginit. Bătrânul intră, iar câinele rămase la poartă, așteptându-l.

Dinspre port, geamătul unei sirene sfâșia văzduhul. De acolo, din vârful dealului, se puteau vedea și portul și străzile, și casele, și oamenii. Pentru asta se dusese acolo moșneagul, să vadă orașul care se înălțase, mândru, în câțiva ani doar.

Într-un târziu, bătrânul reapăru; câinele nu se ridică de pe pragul porții, ci se mulțumi să-l privească, întrebându-l parcă: „M-ai uitat?”.

„Hai mă, necăjitule!” se răsti moșneagul și câinele îl urmă.

Coborâră dealul. Bătrânul se salută cu câțiva pescari la fel de bătrâni ca și el, iar când se apropia de port, doi-trei ofițeri îi veniră în întâmpinare. Pe unul dintre ei, moșneagul îl îmbrățișă și-i spuse pe nume.

— M-ai lăsat singur, Ioane…

— Lasă, lasă, moș Vasile… glumi ofițerul, ce-ți închipui dumneata? Tot portul a aflat ce chiriașă frumoasă ai!

— Adevărat; dar să nu fiți răi, se grăbi el să precizeze. Ε un copil necăjit care a trecut prin multe.

Apoi își privi lung și iscoditor interlocutorul, spunând aproape răstit:

— Dar tu, de unde-ai aflat?

— Mi-a spus nevastă-mea.

— Și ea, de unde știe? insistă moșneagul.

— Păi fata nu lucrează la „Afrodita”?

— Ba da…

— Acolo… vreau să spun că la ea își face Venera pedichiura.

— Hm, bombăni moș Vasile, oarecum stânjenit. Te știu om serios: unul este căpitanul de rangul trei Ion Diblan! Și pe voi, se adresă bătrânul celorlalți, și pe voi vă cunosc destul de bine… Și voi sunteți oameni serioși.

Se apropie și mai mult de ei și, pe un ton care semăna a rugă, îngăimă:

— Vă roagă moș Vasile s-o ocrotiți! Ana a fost un copil tare, tare necăjit.

. . . . . . . . . .

Spre seară vântul se mai domolise. Străzile deveneau din ce în ce mai aglomerate. Magazinele de pe artera principală a orașului erau înțesate de lume, iar vânzătorii nu mai pridideau. Ici și colo, câte un străin căuta pe cineva care să-i priceapă limba și să-l poată ajuta să se înțeleagă cu vânzătorul. Copiii se arătau nerăbdători în fața galantarelor cu jucării viu colorate. O fetiță ținea morțiș ca păpușa pe care o alesese să vorbească franțuzește, iar la câțiva pași de ea, un băiețel ținut în brațe de un ofițer de marină se zbătea vrând să încalece pe un elefant – reclamă a magazinului.

De-a lungul trotuarelor erau parcate zeci de mașini ale căror plăcuțe de înmatriculare te făceau să crezi că toate neamurile pământului își dăduseră întâlnire în acel oraș-port. Din restaurantul-bar, situat chiar în centru, răzbăteau până afară acordurile orchestrei, iar la câțiva pași mai departe, răsuna o melodie cântată de Margareta Pâslaru la un megafon instalat în vitrina salonului de înfrumusețare „Afrodita”, aflat la primul etaj al unui hotel.

Responsabilul salonului, Harvas Aleutin, era un om trecut de șaizeci de ani; mic de statură, aproape obez, cu obrajii bucălați, își întâmpina clientela cu aerul unui om de lume care știe a fi o gazdă perfectă. Cunoștea numele fiecărei cliente obișnuite, știa câți copii are, bolile mai grave de care suferiseră ori sufereau încă, atât copiii cât și ceilalți membri ai familiei, își manifesta îngrijorarea în mod sincer, i se citea asta în privire.

„Am fost navigator timp de patruzeci de ani”, îi plăcea să se fălească. În realitate fusese o vreme bucătar, o vreme frizer și coafor pe mari vapoare de pasageri. Străbătuse lumea în lung și-n lat și cunoștea foarte multe lucruri despre pământuri îndepărtate, despre oamenii de acolo și despre obiceiurile lor. Spunea că ar fi fost însurat de opt ori și că de fiecare dată a rămas singur, toate soțiile părăsindu-l pentru că „am o inteligență care depășește stadiul mediu și, proaste cum erau, le „oboseam”, explica el. Părăsise vaporul în urma unui accident suferit într-un naufragiu, și până să obțină despăgubirile cuvenite din partea acelei companii de peste mări și țări, până când a intrat în serviciu și a căpătat o garsonieră într-un bloc nou, aproape de centrul orașului, „moșul” îi oferise adăpost.

Primăvara se lăsase așteptată mult. Zăpezile mai străjuiau încă pe acoperișurile caselor, iar copiii mai găseau ici și colo câte un locșor bun pentru derdeluș. Zilele erau luminate de un soare cu străluciri false, iar nopțile erau reci, uneori chiar geroase.

Într-o astfel de noapte, la numai câteva minute după ce ațipise, domnul Harvas Aleutin fu trezit de țârâitul soneriei de la intrare. Aprinse lampa de la căpătâiul patului își încălță papucii și se îndreptă spre ușă.

— Cine sună?

— Eu… Vasile… se auzi, timidă, vocea celui de afară.

— Care Vasile? strigă domnul Harvas.

— Vasile Motorca! strigă la rândul său vizitatorul.

Harvas se repezi la clanță, trăgând de ea în neștire; uitase că ușa era încuiată.

— O clipă, o clipă, moș Vasile…

În sfârșit descuie și rămase pironit în prag.

Moș Vasile la el, la el acasă, după aproape patru ani!

— Bună seara, omule! spuse bătrânul, dar celălalt nu era în stare să-i răspundă.

Se priviră îndelung.

— Intră! șopti Harvas, gâtuit de emoție.

— Necazul m-a adus la ușa ta, spuse bătrânul.

Harvas se repezi spre dulapul de haine.

— Nu-i nimic, nu-i nimic… adică… vreau să spun… se aranjează… bâigui amfitrionul, scotocind printre cămăși și izmene, în aflarea, parcă, a unui talisman. Apoi se întoarse spre Vasile cu un carnet de C.E.C. Am aproape opt mii de lei și, dacă te pot scăpa de necazuri, sunt fericit.

Celălalt îl privi lung, în tăcere.

— Ia-i, insistă Harvas. Dacă nu-s de-ajuns, mai fac eu rost.

— Nu… nu pentru asta am venit, rosti grav Vasile.

— Atunci?

— Șezi și minunează-te pentru ce te-am sculat în toiul nopții.

Harvas se așeză și bătrânul își aprinse o țigară. Trase câteva fumuri, ținându-și ochii închiși, ca pentru a se desprinde de tot ce-l înconjura și astfel să-și adune gândurile, să și le rânduiască.

— Harvas, ne cunoaștem… cam de douăzeci și cinci de ani… Eu sunt mult mai bătrân ca tine… dar asta nu știu cât de mare importanță ar avea pentru cele ce o să-ți spun. Știi… ce m-a legat pe mine de tine, când ne-am cunoscut, a fost că eram foarte singuri: da, da… Amândoi eram foarte singuri, atunci. Tu, chiar dacă te-au lăsat toate nevestele alea despre care vorbești, ai știut – măcar un ceas din viața ta – ce înseamnă să te aștepte cineva când te-ntorci de pe mare; eu… nu. Înțelegi? Eu n-am cunoscut niciodată sentimentul ăsta. Acuma nu mai merg pe mare, nu mă mai duc nicăieri, ca să am de unde să mă întorc, dar nu mai sunt singur.

— Te… te însori?

— Nu, n-am de gând să mă fac de râsul oamenilor la bătrânețe. Mi s-a întâmplat cu totul altceva; acum câteva ceasuri m-am trezit cu o fată de vreo nouăsprezece ani care a bătut la ușa mea. Tocmai fierbeam niște rachiu și mă gândeam cum de uitasem toată ziua să-mi cumpăr piper: sunt răcit, tare răcit. Am deschis și fata mi-a spus că o cheamă Ana Motorca și să-i dau voie în casă, că a degerat de când mă tot caută. „Intră!”, i-am spus. Ei, ce să-ți mai lungesc povestea… Frate-meu, mai mare cu doi ani ca mine, Trandafir, i-a fost bunic. Acu’ a murit și cum nu mai are pe nimeni, a tras la mine. Zice că pentru scurtă vreme, dar eu… tare n-aș mai lăsa-o să plece. Drept să-ți spun, și uitasem de ea… Acu’, dac’a venit… Și-apoi, nici eu n-am pe nimeni de-al meu… Și am casa și bruma mea de gospodărie, și agoniseala de ani și ani de zile…

— Pricep, spuse Harvas. N-ai vrea să se piardă totul…

Tăcură vreme îndelungată, apoi. Bătrânul spuse:

— Dă-mi ceva de băut, dar ceva tare; mi-a intrat frigul în oase și parcă-mi tremură tot corpul.

Celălalt se ridică de pe scaun, îndreptându-se către o ușă care ducea spre bucătărie și se făcu nevăzut.

Bătrânul se ridică și el. Începu să examineze mobilele modeste, noi și curate, care mai emanau încă miros de lemn și vopsea. Încercă droturile patului apăsându-le cu degetele lui noduroase, mângâie spătarele scaunelor, cu palma-i înăsprită încă de cei patruzeci și cinci de ani în care se luptase cu mii de metri de parâme[1] și se opri în dreptul ferestrei. Dădu perdeaua la o parte și privi în stradă. Îi trebuiră câteva minute să-și acomodeze privirea la lumina străzii și numai după aceea putu să observe că afară începuse să cadă o lapoviță pe cale să se transforme într-o ninsoare bună. Îl străfulgeră gândul că a lăsat-o pe Ana în casă, fără să-i fi aprins focul. În aceeași clipă ușa scârțâi și bătrânul se întoarse în direcția din care venea Harvas, ținând într-o mână o tavă pe care încropise o gustare, iar în cealaltă un clondir cu o băutură de culoarea paiului de grâu.

— Drept să-ți spun, mă culcasem nemâncat. Așa mi se întâmplă de la o vreme… Singurătatea, poate… Da, da, numai ea e de vină, se tângui Harvas.

Începură să mănânce.

— Ai să râzi când ți-oi spune că până mai acum câteva zile am fost și eu cu cineva; vreau să zic că mă aștepta cineva și din cauza asta veneam seara cu plăcere… Ba chiar cu grijă, acasă.

— Vreuna dintre fostele tale neveste? căută să-l iscodească moș Vasile.

— Aș! Un șoricel… Cum intram pe ușă, mai exact, când aprindeam lumina, țâșnea dintr-o găurică, se așeza ca un popândău în mijlocul camerei și chițăia atâta de caraghios! O, doamne, ce caraghios chițăia! Și cum mă mai certa dacă nu-i dădeam imediat de mâncare. Nu-i grozav? Vreau să spun. Nu-i grozav de caraghios?

O vreme mâncară în tăcere.

— Nici nu mă-ntrebi de ce am venit la tine, în puterea nopții… spuse bătrânul într-un târziu.

— Nu îndrăznesc.

— Pentru Ana.

— Mai exact, îl rugă Harvas.

— Mi-a spus că se pricepe la pedichiură; are carte de lucrător…

— Gata. Sper că am priceput.

— Asta… vroiam să te rog…

— Nu! strigă celălalt. Să nu mă rogi.

Bătrânul se ridică; părea contrariat de strigătul lui Harvas. De ce strigase la el? Nu putea pricepe schimbarea bruscă a tonului și a atitudinii omului din fața sa. Vru să plece și să-i trântească ușa în nas, dar aici nu era vorba de el, ci de fetița aceea care venise în casa lui doar de câteva ore și pe care ar fi vrut s-o păstreze lângă el. Se hotărî să-și calce mândria în picioare și să mai încerce o dată a-l îndupleca pe cel la ușa căruia bătuse în toiul nopții. Se întoarse din dreptul ușii, se apropie de Harvas care ședea încremenit, sprijinindu-și capul în palme, și-i șopti:

— Ascultă, vroiam să te rog… așa… frățește… ajută-mă să simt și eu ceea ce ție ți-a fost dat să simți; să am și eu pe cineva de-al meu lângă mine, să m-aștepte și pe mine cineva… Tu, Harvas, tu ai simțit asta de mai multe ori în viața ta… Soțiile tale… șoricelul…

Harvas se ridică brusc de pe marginea patului și-i cuprinse mâinile într-ale lui, strângându-i-le cu disperare.

— Mâine, șopti el, ca un jurământ, chiar de mâine…

— Îți mulțumesc, bâigui moș Vasile și vru să plece, dar Harvas îl reținu.

— Și să mai știi, moș Vasile, că eu am să mă mulțumesc doar s-o văd în fiecare zi… Poate că și asta ar fi o fericire pentru un om pe care… nimeni…

Fraza i se curmă și izbucni în plâns.

— Bine, dar soțiile tale, bâigui încurcat bătrânul.

— Nu! strigă Harvas, deznădăjduit. Nimeni, n-auzi? Dacă poți înțelege asta. Pricepi? Nici soțiile n-au existat în viața mea, nici șoricelul… nici soțiile… nici șoricelul…

În după-amiaza aceea de noiembrie, Ana puse deoparte una dintre cele două gogoși pe care i le adusese „unchiul Harvas” („șeful” cum îi spuneau celelalte fete care lucrau la „Afrodita”), în contul porției de răsfăț zilnic.

Cu toate că băgase de seamă, Harvas se prefăcu a nu fi văzut nimic dar, pentru că – așa cum puteau spune toți cei care-l cunoșteau – nu prea se pricepea să-și ascundă gândurile ori sentimentele, continua s-o observe pe Ana, printr-o oglindă. Fruntea i se încreți, iar buza de jos i se răsfrânse mult în afară, ceea ce putea să însemne mirare ori nedumerire sau, și mai rău pentru el, o oarecare durere.

Una dintre fete o făcu atentă pe Ana care, uitându-se direct la Harvas, intui pe moment ce se petrecea cu el. Se îndreptă spre locul unde „unchiul”, surprins de privirile ei, căuta să mimeze o oarecare preocupare, începând brusc să răsfoiască un bonier.

— Mulțumesc! șopti ea.

— Aa! se prefăcu Harvas, sustras parcă pe neașteptate din lucrul său. Ți-au plăcut?

— Da, foarte mult.

— Mă bucur, mă bucur; am să-ți mai cumpăr două și pentru… Se opri. Ciuda pricinuită de gestul Anei răbufnise și, așa cum se mai întâmplase de multe alte ori, avea să urmeze marea scenă. Ana știa și aștepta răbdătoare, dar de data asta „unchiul Harvas” avea să afle că, pe lângă moș Vasile și el, în sufletul fetei își mai făcuse loc cineva: „Necăjitul”, cum îl botezase moș Vasile pe câinele cules de pe drumuri chiar în dimineața aceea. Spre surprinderea Anei, nu numai că marea scenă n-a avut loc, dar „unchiul” se arătase chiar impresionat.

— Am să vin pe la voi… poate chiar astă-seară. Vreau să văd cu ochii mei câine mâncând gogoși cu magiun. Vreau s-o văd și pe asta. În sala de așteptare a salonului intră un tânăr de statură potrivită, cu umerii puțin aduși, ciufulit de vântul care se stârnise dinspre mare. Avea obrajii supți, iar pomeții ușor proeminenți își motivau forma ca pentru a apăra niște ochi mari, negri, neastâmpărați și scânteietori, așa cum sunt cei ai copiilor când au febră.

— Costea! rosti Ana, strângându-l de mână pe Harvas.

„Unchiul” îi urmări privirea.

— Nu-mi place țângăul ăsta și mai ales nu-mi place că vine mereu pe-aici.

— O caută pe Tina, mai spuse Ana, șoptit, privindu-l rugătoare pe Harvas, implorându-l parcă să nu-l mai repeadă – așa cum făcuse zilele trecute.

Harvas se uită la ea, nedumerit.

— N-au decât să se întâlnească oriunde, oricând, dar nu aici; nu se cuvine… Ultimele cuvinte le rostise pe un ton atât de scăzut, încât Ana pricepu că începea să cedeze.

— Știi, nu mai au când să se vadă. Costea pleacă astă seară, într-o aplicație… și o să lipsească aproape trei săptămâni.

Harvas tresări și-i strânse mâna. Apoi, după câteva clipe își ridică privirea, căutând-o pe aceea a Anei și, vrând parcă să se asigure că ea nu-l minte, o întrebă, oarecum emoționat:

— Adevărat?

— Adevărat.

— Doamne, eu îl credeam un oarecare și când colo el e marinar; marinar adevărat!

Rămase cu ochii ațintiți în gol. Poate spre lumile pe care le văzuse cândva și-ntr-un târziu își trecu o palmă peste frunte, vrând parcă să-și alunge niște gânduri care păreau că-l dor.

— Ε radiotelegrafist.

— Bietul băiat! O fi plecând departe…

— Da… mi-a spus Tina, dar am uitat.

— Tina! strigă deodată Harvas.

Fata era chiar la spatele lui, la numai câțiva pași. Căuta privirile iubitului ei cu ochii măriți de înfrigurarea așteptării. Dar el stătea cuminte în sala de așteptare, nădăjduind că Tina sau vreuna dintre colegele ei or să aibă drum pe lângă el și-atunci…

— Tina! strigă din nou „șeful”.

— Da… răspunse fata, pe un ton nesigur, datorită emoției care, de câteva clipe, pusese stăpânire pe ea.

— A venit… Costea; așa-l cheamă, nu?

— Da, așa-l cheamă.

— Ești liberă.

— V-ați supărat, desigur…

— Încă nu.

— Fiți sigur, n-o să se mai întâmple… O să-i spun…

— Da, da, să-i spui, întări Harvas, pe un ton voit ridicat, să-i spui că mă supăr dacă n-o să se poarte frumos cu tine.

— Vă mulțumesc!

În ochii Tinei sclipeau lacrimi.

— Vă mulțumesc…

— Du-te odată, pentru toți dracii de pe lume (asta era expresia lui de revoltă încă din anii tinereții sale de „navigator”) și nu lăsa omul să te aștepte.

— Mă duc… bâigui ea.

— Stai!

— Da…

— Părinții tăi îl cunosc?

— Da.

— Atunci totul e-n ordine, încuviință „șeful” și, spre surprinderea lui Costea, îi făcu semn să se așeze; ba chiar îi zâmbi.

Ana se duse mulțumită la scaunul ei de lucru.

Venera Diblan tocmai trecea pragul salonului, însoțită de o bună prietenă, de Malvina Rotaru.

Malvina Rotaru era desenatoare tehnică la un institut de proiectări, înființat abia cu un an în urmă pe lângă șantierul de construcții navale din port. Înaltă, voinică, totdeauna veselă, gata să vină în ajutorul primului om întâlnit, Malvina era tipul prietenei ideale.

Venera era opusul ei; mai mică de statură, foarte slabă și de cele mai multe ori și foarte tristă. Lucra ca cercetător la acvariul de pe malul mării unde, în curând, avea să ia ființă o secție de cercetări a institutului din Constanța.

Domnul Harvas le ieși în întâmpinare, arborând un zâmbet care vroia să exprime bucuria cu care cele două femei îl fericiseră, venind la el. Se înclină adânc, întrebă pe fiecare „ce mai nou pe-acasă” și le conduse la Ana.

— Prima este doamna Diblan, spuse Malvina, întinzând arătătorul mâinii stângi spre Venera, cu gestul unui copil care-și pârăște colegul.

— Nu-i adevărat, protestă Venera, lipindu-se de trupul firav al Anei, ca pentru a-i cere ocrotire. Doamna Rotaru a venit înaintea mea.

Ana râse, cu bucuria aceea tristă a celor care n-au prea râs în copilăria lor. Îi plăcea jocul celor două femei, dar se angaja cu stângăcie în el, tot din pricină că nu se prea jucase până atunci. O admira pe Malvina Rotaru pentru veselia ei contagioasă, dar pentru Venera Diblan simțea cu totul altceva. Nu știa încă prea bine, poate că-i era foarte dragă, poate că-i era milă de ea, pentru că ori de câte ori o întâlnea pe stradă avea privirea tristă și încărcată de preocupări grave și tainice.

— Domnișoară! nu te lăsa impresionată de văicărelile femeii, șopti grav Malvina, de parcă s-ar fi adresat unui bărbat.

Venera râse

— Ei bine, am să vă rog să trageți la sorți, spuse Ana și, luând dopul unei sticluțe își duse mâinile la spate. Apoi, cu iuțeala fulgerului readuse mâinile înaintea celor două femei.

— Dreapta! strigă Venera.

Ana desfăcu pumnul mâinii drepte și dădu la iveală dopul, așa că Malvina fu nevoită să se așeze prima, iar Venera își trase un scaun lângă ea.

— Te rog să-i lași măcar o bătătură netăiată, șopti Venera, destul de tare ca Malvina s-o poată auzi.

— De ce? întrebă Ana, pregătindu-și cele trebuincioase,

— Mâine îi vine soțul dintr-o manevră: desigur, o să fie obosit, iar doamna Rotaru o să vrea să se plimbe.

Malvina râse.

— Dacă-i așa, atunci doamnei Diblan să-i tai un deget; tot pentru liniștea soțului…

Ana o privi mirată pe Malvina, care preciză:

— Poimâine iese în probă cu tot divizionul de vedete; trebuie să încerce niște motoare ieșite din reparație și asta o să le ia, pe puțin, o săptămână.

— Două, spuse trist, Venera.

— Dar, parcă era vorba să-l mute de la vedete la vânătoarele de mine. O!, dacă ai ști ce bucurie domnea printre colegii bărbatului meu când au aflat asta… Toți spuneau că șef ca Diblan, mai rar.

O ucenică aduse apă caldă și se retrase imediat. Ana își începu lucrul, părând absentă la discuția celor două femei. Din când în când le privea cu un aer curios, mai ales când pe dinaintea ochilor minții i se perinda imaginea vreunuia dintre soții celor două cliente.

Căpitanul locotenent Lazăr Rotaru era un bărbat de statură potrivită, blond, cu ochi de culoarea oțelului și obraji arși de soare și vânt. Acuma, avea aproape treizeci de ani. Se însurase pe la douăzeci, imediat după ce absolvise școala de marină militară și, din câte spunea lumea, avea o căsnicie fericită alături de o femeie tot atât de veselă ca și el.

Malvina, mai vârstnică decât el cu aproape zece ani, nu lua în seamă nici bârfelile și nici „sfaturile prevenitoare ale prietenelor”. Niciodată, în decursul celor opt ani de căsnicie, nu-l întrebase unde se duce și de unde vine, atunci când el stătea mai mult „pe uscat”. Lazăr era muncitor, serios, perseverent; ajunsese comandant de navă și era pe punctul de a fi promovat,

— Se încăpățânează să rămână la „Vedete”, spuse Venera; glasul ei trăda o ciudă abia stăpânită.

— Ei, dacă ar consimți să preia divizionul de „vânătoare”, l-ai avea mai mult pe acasă. Așaa… nu vezi? Bărbatul meu le plânge pur și simplu de milă; aplicații peste aplicații și când ajung și ei la uscat pentru câteva zile, gata… le și trântește o alarmă.

— Da, așa-i, încuviință Venera și gândurile ei zburară către Ion.

Rămase cu privirile în gol și o mare tristețe i se așternu pe față.

Căpitanul de rangul trei Ion Diblan avea să împlinească peste câteva săptămâni, patruzeci de ani. Era de o înălțime rar întâlnită, fapt care-i atrase porecla de „Uriașul”, cu umeri lați și un cap de copil frumos și obraznic. Nu fusese niciodată în tinerețea lui ceea ce se cheamă un „băiat cuminte” dar… o dată cu vârsta și mai ales cu apariția Venerei în viața lui, se potolise. Poate că ar fi ajuns mai departe pe scara ierarhiei militare, dacă năzbâtiile tinereții n-ar fi atârnat atâta de greu în dosarul lui de ofițer. Foile calificative făcute de numeroși șefi pe care-i avusese în decursul celor unsprezece mutări „disciplinare” și altele în interes de serviciu, atestau: „Navigator excelent, bun în funcție de comandă, lucrează într-un perfect spirit de echipă, rezistent, sârguincios, cu foarte multă inițiativă și excepțional curaj în situații critice”, dar… câteva rânduri mai jos, se putea citi: „…uneori nedisciplinat, îi plac prea mult petrecerile…”. Așa îl știau și șefii, și colegii, și prietenii, și toată lumea. Dar el se schimbase mult și de multă vreme; mai exact, de când o întâlnise pe Venera cu lumea ei îndepărtată, cu poezia preocupărilor ei, cu acvariul și cărțile de ihtiologie, cu sufletul ei ciudat… Și ea aflase de pe la oameni despre „Uriașul” și, poate că de aceea în ciuda purtărilor lui de acuma, undeva, în sufletul ei persistau chinurile îndoielii. Și chinurile astea răbufneau din te miri ce; „astăzi nu m-ai sărutat decât o dată”, „ieri ai stat de vorbă un sfert de oră cu soția secundului tău” (secundul se afla grav bolnav de malarie și biata femeie venise să-i spună că-i pe moarte), „la cinematograf te-ai uitat insistent la tânăra care se așezase în dreapta mea” și câte altele. Urmau apoi împăcările cu plâns și rugăminți de iertare, cu făgăduieli și jurăminte din partea lui că astfel de scene nu se vor mai repeta.

Într-un târziu, Venera fu trezită din gândurile ei. Cineva îi pusese o mână pe umăr. Tresări și își ridică privirea.

— Zaza!

Se sărutară.

Zaza era o veche prietenă de a ei; prima prietenă de când se măritase cu Ion. Bărbatul Zazei, „Artileristul”, cum îi spuneau prietenii, era șeful unei subunități de artilerie de coastă.

— Să-ți prezint pe Malvina Rotaru, soția unui coleg al lui Ion.

Cele două femei își strânseră mâinile.

În ciuda celor nouăzeci de kilograme și a unei înălțimi de un metru și optzeci, Zaza izbucni în plâns.

— Te-am căutat și acasă și la serviciu…

— Dar ce ți s-a întâmplat?

— Ion e pe uscat?

— Da, dar pleacă mâine seară.

— Înseamnă că tot am puțin noroc, mai apucă să bolborosească Zaza.

Ana se ridică și aduse un scaun pentru noua clientă.

— Apă, apă! Domnișoară, strigă Zaza, dând semne de sufocație.

Ana aduse în grabă un pahar cu apă din care Zaza sorbi cu greu câteva înghițituri. Mâna îi tremura foarte tare.

Trecură câteva minute.

Domnul Harvas întrebă dacă nu e cazul să cheme Salvarea, dar Venera îl liniști și el se retrase.

— Îl mută pe Bebe!

— Unde? întrebă Venera.

— La batalionul I, unde nu se are prea bine cu comandantul.

Zaza oftă și se porni din nou pe plâns.

— Dar e un om destul de cumsecade, interveni Malvina.

— Să crezi dumneata asta, bâigui Zaza printre sughițuri. Înseamnă că nu-l cunoști decât așa… „de bună-ziua”, pe colonelul Dragomirescu; să-l ferească Dumnezeu pe soțul dumitale… Ε marinar?

— Da…

— Ei, să lucreze măcar un ceas cu el. Știu eu ce spun…

— Poate, murmură Malvina descumpănită de pornirea Zazei.

— Poate? Zici „poate”, pentru că… și fraza îi fu curmată de un nou val de lacrimi. Atâta doar că ajutorul lui Dragomirescu e un băiat de zahăr. Îl știi, Venera… „rangul II Iosub”. Ăsta e altă stofă: ofițer de stat major, ca și Bebe; se cunosc de mult.

— Mâine vine Ion… De fapt, ce-ai vrea?

— Să vorbească el, la comandament, cu cineva… Nu se poate să nu cunoască acolo. Și-apoi știi și tu că soția „rangului I” Comșa, de la consiliul politic, îl simpatizează tare mult pe Ion.

Venera se încruntă.

— Nu… n-am știut.

— Ei, lasă asta, se precipită Zaza, intuind că a spus ceva care nu prea i-ar fi fost pe plac Venerei. Știi, nu numai că Dragomirescu nu-l vede cu ochi buni, dar mă gândesc și la pericolul…

— Pericol? întrebă Malvina, care se arăta interesată de orice fel de lucruri adevărate ori imaginare care purtau o astfel de etichetă.

— Evident! făcu Zaza pe interesanta, continuând pe un ton ce se vroia tainic; am aflat de la soția unui inginer. Care este vecin cu noi, că la batalionul I se vor aduce niște arme secrete cu tragere foarte lungă și cu dispozitive de ochire… la milimetru.

— Spune-mi, o întrerupse Venera, cum arată soția căpitanului de rangul I Comșa?

— Ha, ha! chicoti Zaza. O urâtă de n-are pereche. Ε toată plină de pistrui, dar deșteaptă de nu se mai poate. Ai cunoscut-o și tu la balul promoției de anul trecut.

Venera se încruntă pentru câteva secunde, apoi trăsăturile feței i se destinseră, fruntea i se însenină și un zâmbet începu să-i încolțească pe buze.

— Da, mi-o amintesc; nu-i urâtă… e chiar nostimă, întotdeauna spunea despre o femeie că e „nostimă” când nu intuia în ea o rivală.

Zaza se ridică de pe scaun, își luă rămas bun și plecă.

— Atâta rău cât aș umbla eu cu intervenții pentru Lazăr, spuse Malvina. Cred că m-ar omorî să afle că fac pe mămica cu el. Acuma e la „vânătoare”, mâine dacă l-o avansa și l-o muta la purtătoarele de rachetă sau la submarine, treaba lui. Sigur că mi-ar părea rău să-l văd mai puțin pe-acasă, dar nici să-l umilesc pe la oameni…

Prietena ei părea absentă, deși se străduia din răsputeri să salveze aparențele și să manifeste interes pentru perorația amicei. Pe Venera o obseda un gând, și după un răstimp izbucni:

— Spune-mi, Malvina, cam câte zile pe lună lipsesc cei de la vânătoarele de mine?

— Ei… nu lipsesc un număr fix de zile… dar, când nu sunt aplicații ori manevre speciale, cam șapte, opt.

— Au multe alarmări de noapte?

— Nu… Luna trecută doar două, iar luna asta, nici una.

— Ion lipsește foarte mult… Uite, mâine seară pleacă și se întoarce peste două săptămâni. Of, de-ar vrea să se mute de la vedete!

Salonul „Afrodita” își trăsese obloanele. Era târziu. Aproape unsprezece. Harvas era tocmai pe punctul de a încheia în biroul său socotelile zilnice, când zgomotul unui pahar căzut pe ciment, în încăperea alăturată, îl făcu să tresară. Privi prin ușa întredeschisă și, nevăzând pe nimeni. Strigă:

— Cine-i acolo?

— Eu, se auzi glasul Anei.

— Bunicuțo! exclamă el, surprins (așa o alinta); n-ai plecat încă? Apoi adăugă precipitat: ce-o să zică moș Vasile?

Fata îl privi lung și oarecum ciudat. Părea că nu-l auzise.

— Trebuie să fie târziu…

— Da… destul de târziu; ai adormit, desigur, încercă Harvas să glumească!

— Nu, îngăimă fata.

— Atunci?

— Mă gândeam.

— La ce?

— La cât de multe lucruri poți afla de la unele soții ale marinarilor.

Harvas căscă ochii mari, nedumerit. Încercă să zâmbească, ba chiar să spună ceva, dar nu putu!

— Nu e vorba, cumva, de lucruri care nu privesc o fetiță cuminte?!

Bătrânul o apucă de mână și cu multă gingășie, o duse în birou, o mângâie pe obraji și o așeză pe un scaun. Se așeză și el în fața ei, dar nu îndrăzni s-o privească. Fruntea îi era năpădită de broboane de transpirație care se înmulțeau văzând cu ochii și Ana observă toate astea.

— Unchiule, spuse ea, apucându-i mâinile. Să știi că nu-i vorba de micile prostii la care te-ai gândit.

Abia atunci își îndreaptă el privirile spre ale fetii; părea și mai nedumerit.

— Ε vorba despre ceva mult mai serios… poate chiar de ceva foarte grav…

Bătrânul îi strânse mâinile, ca pentru a-i da curajul și încrederea de care presupunea că ar fi avut nevoie.

— Spune, fetița mea!

Ana își trase scaunul, lipindu-l de cel pe care stătea Harvas și vorbi în șoaptă:

— Cred că unele dintre soțiile marinarilor discută și lucruri care nu le privesc nici pe ele, nici pe cei din jurul lor, dar…

— Dar? interveni bătrânul, suscitat parcă de tonul misterios în care fata părea că vrea să-și îmbrace gândurile.

— Spuneam că ceea ce discută ele ar putea interesa pe cineva…

— Pe cine și, mai ales, ce discută?

— Chestiuni marinărești și militare; astea interesează pe cei care vor să afle unele treburi de felul ăsta, nu crezi?

— Ba da, bâigui Harvas și își cuprinse capul în palme. Doamne, dumnezeule, niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte așa ceva. Și când te gândești, tocmai la mine, aici, la „Afrodita”. Ce primejdie.

După câteva clipe plecară.

Strada era pustie. Vuietul mării, șuierul vântului, covorul de frunze umezit de ploaie, totul răspândea tristețe… Trecură de partea cealaltă a străzii principale și Harvas își privi ceasul. Apoi se opri, rezemându-se de zidul unei case.

— Nu te simți bine? întrebă fata îngrijorată.

— Ba da, ba da, se grăbi el s-o liniștească.

Din nou se uită la ceas, apoi, o vreme, privirile i se pierdură în gol. Părea că se gândește la ceva important.

— Acuma e prea târziu, spuse bătrânul, de parcă ar fi răspuns cuiva căruia i-ar fi împărtășit gândurile ce-l chinuiau.

Fata tresări și-l privi mirată, iar el îi surprinse nedumerirea.

— Spuneam că e târziu, adică nu-i o oră la care să mai poți telefona unui om care se scoală dimineața la șase.

— Pentru ce și, mai ales, cui vrei să-i telefonezi?

— Unui ofițer care lucrează la… Aici, Harvas își curmă fraza, speriat parcă de faptul că vorbise prea mult.

Ana îl privi și mai mirată, dar și mai mânioasă totodată.

— Te gândești la soțul vreuneia dintre clientele acelea guralive?

— Poate, răspunse Harvas gânditor.

Fata îl observă eu atenție.

— N-ar fi mai simplu să le-o spui chiar lor?

— Cui?

— Celor câteva cliente.

— Ce?

— Să nu mai flecărească despre așa de multe lucruri care…

— A! tresări bătrânul; ar fi o idee… Dar, adăugă el după câtva timp, probabil că astfel de discuții au loc de mai multă vreme…

— Din primăvară în orice caz… De când am venit eu.

— Asta înseamnă că, poate, făceau asta și cu mult înainte de sosirea ta aici… Și, așa după cum spui tu, cineva interesat a auzit unele lucruri și, mai ales, continuă să tragă cu urechea.

— S-ar putea, desigur, se grăbi Ana să încuviințeze, angajându-se cu totul în jocul imaginației bătrânului „navigator”.

— Trebuie să-l prevenim neapărat pe ofițerul acela de la serviciul de contrainformații al marinei. Dacă uit cumva, amintește-mi mâine după-amiază. Vreau să te pun în legătură cu el… și să-i povestești tu, fără nici o reținere, tot, absolut tot ce ai auzit. Ar fi păcat să afle din altă parte ce se discută la „Afrodita”.