Pseudonimul

Pseudonimul de Stefan Berciu

CAPITOLUL I

CINEVA TRĂDEAZĂ

Petrecerea se terminase.

Tinerii care-l sărbătoriseră pe nepotul meu, Simion, plecaseră. Rămăsesem pe un jilț, așezat într-un colț al camerei de lucru a fratelui meu, și poate că aș fi adormit, dacă glasul băiatului nu m-ar fi dezmeticit:

— Unchiule! Rămâi la noi astă-seară?

Am tresărit și, fără să chibzuiesc prea mult, i-am răspuns:

— Da, da, rămân la tine.

Se vede că precizarea pe care o făcusem „la tine”, și nu „la voi”, îl bucurase într-atâta, încât prinse a țopăi prin casă, în ciuda celor cincisprezece ani pe care îi împlinise și mai ales împotriva firii sale, de obicei gravă.

M-am ridicat de pe jilț, zâmbind îngăduitor, dar și oarecum încurcat, ceea ce-l făcu pe băiat să creadă că purtarea lui m-ar fi nemulțumit și, vrând să nu scape prilejul ce i-l ofeream ori de câte ori rămâneam cu el, istorisindu-i întâmplări de pe vremea zbuciumatei mele adolescențe, s-a grăbit să mă liniștească.

— Știi bine cât mă bucur de fiecare dată când rămâi cu mine, și încă o noapte întreagă.

— Pentru că ai pe cine să chinui, nelăsându-l să doarmă, m-am prefăcut eu supărat.

Simion s-a uitat la mine cu-atâta nedumerire, încât am izbucnit în râs.

— Unchiule… eu… Eu niciodată n-am chinuit pe nimeni. Recunosc… îți cer uneori să-mi povestești câte ceva pentru că… Pentru că nimeni nu povestește mai frumos ca dumneata.

„Mare șmecher!” mi-am zis eu și, dând să-i alung tristețea care pusese stăpânire pe el, la gândul că n-aveam să-i mai istorisesc nimic din ceea ce-l pasiona, am murmurat:

— Văd eu bine că n-am scăpare, așa că hotărăște-te ce vrei să afli.

În clipa următoare, flăcăul s-a așezat pe un scaun, m-a privit cu recunoștință și mi-a răspuns:

— Despre prietenul dumitale de odinioară, al cărui nume nu poți să mi-l spui ori nu vrei să ți-l amintești.

L-am privit oarecum mustrător, și Simion s-a grăbit să-mi explice că nici pe departe nu dorise să mă supere în vreun fel, ba chiar m-a rugat să nu-i dezvălui numele acelui prieten, dacă nu socoteam că era absolut necesar. Dorința lui era să afle cât mai multe despre zbuciumatele întâmplări prin care trecusem noi atunci. Am înțeles că nerăbdarea și curiozitatea îl împinseseră la unele renunțări, și, pentru că eram sigur că abia aștepta să încep a-i povesti, căutam să-mi găsesc cuvintele.

— Simioane, eu… vezi tu… Desigur, cel despre care îți vorbesc trebuie să aibă un nume, așa că… Ia spune tu cum ai dori să se numească băiatul acela?

Simion m-a privit lung de parcă atunci m-ar fi văzut pentru prima oară. După aceea a murmurat:

— Unchiule, dumneata trebuie să-l numești într-un fel.

Avea dreptate; eu eram povestitorul și deci eu trebuia să găsesc numele celor despre care aveam de gând să istorisesc.

— Silviu Mora! îți place numele acesta?

Simion a înclinat capul în semn de aprobare, pentru ca imediat după aceea să mă întrebe:

— Câți ani avea?

— Șaptesprezece! am răspuns eu, tresărind de parcă m-aș fi aflat la un interogatoriu.

Nepotul meu s-a arătat surprins. Privirea lui mă sfredelea ca un burghiu, gata să pătrundă în adâncul gândurilor mele și să afle din ce pricină anume răspunsesem întrebării sale aproape strigând și emoționându-mă.

— Da, da, pe-atunci Silviu Mora avea șaptesprezece ani.

— Când? bâigui el timid.

— Atunci, atunci, m-am fâstâcit eu din nou; dar imediat mi-am regăsit cumpătul și am izbutit chiar să zâmbesc. În 1944.

O vreme tăcurăm, fiecare privind undeva, prin vreun ungher al camerei. Apoi, băiatul oftă lung și deschise o fereastră.

— Știi că a început să plouă? șopti Simion ghicindu-mi parcă gândul și dorind să se asigure că nu voi renunța să ies din casă.

Aflase de la părinții lui și, dacă-mi amintesc bine, chiar și eu îi mărturisisem că încă din copilărie îmi plăcea să mă plimb, ore de-a rândul, când plouă, când ninge și mai ales când viscolește.

— Plouă?! m-am arătat eu surprins și m-am grăbit s-ajung la fereastră.

Prin întunericul nopții brăzdat de lumina îndepărtată a unor becuri de neon se vedeau stropii mărunt cernuți de o ploaie monotonă, început de toamnă.

— Ia-ți fulgarinul, m-am pomenit poruncindu-i, iar băiatul s-a și repezit în vestibul, înșfăcând de pe cuier două haine de ploaie.

— L-am luat și pe cel al tatii, mă asigură Simion.

Am ieșit, strigând celor din casă că vom zăbovi în plimbarea noastră și am apucat-o spre cheiul Dâmboviței, mergând tăcuți. Ajunși acolo, o vreme am privit apa a cărei oglindă curgătoare părea chinuită de înțepăturile nemiloase ale stropilor de ploaie, neîndurători în curgerea lor fără de sfârșit. Undeva, în depărtare, se auzi scheunatul unui câine, lovit, desigur, și asta mă făcu să gem de parcă eu aș fi fost cel bătut.

Simion știa că nu suport lovirea unui animal ori tăierea florilor, și se grăbi să-mi strângă brațul de care mă ținea, în semn de înțelegere.

Nu după multă vreme pornirăm spre strada Lânăriei, mergând până la parcul care străjuiește Sala sporturilor.

— Unchiule, se spune că aici a fost o rampă de gunoi.

Am oftat dureros la amintirea nu prea luminoasei mele copilării, ale cărei jocuri – dacă se pot numi astfel bălăcelile prin bălțile unui imens maidan – se petrecuseră pe marele deal de-odinioară. I-am răspuns aproape în șoaptă:

— Locul acesta se numea Cocioc. Da, am adăugat eu, cuprins de o tulburare care nu i-a scăpat nepotului meu, aici a fost rampa… Una dintre marile rampe de gunoi ale Bucureștiului de odinioară.

Pe urmă mi-am aprins o țigară și, tăcut, l-am îndemnat să ne continuăm drumul, urcând niște scări pietruite; doream să privesc de sus, din înaltul dealului – care în copilăria mea avusese proporțiile Himalaiei – pajiștea de gazon sclipind în licărul luminilor și al ploii de la care așteptam să spele întunecatele mele aduceri aminte.

— Acela era numele dealului, ori așa l-au poreclit oamenii? rupse tăcerea Simion, frământat poate de strania denumire pomenită de mine. Și, pentru că nu i-am răspuns imediat, se grăbi să precizeze: Se vede că acela era un pseudonim; Cocioc nu poate fi nu nume.

— De ce crezi asta?

Oarecum descumpănit, răspunse într-o doară:

— La drept vorbind, și un nume adevărat, ori… Care pare adevărat, poate fi un pseudonim.

Și mi-a explicat, de parcă termenul mi-ar fi fost cu totul necunoscut, că pseudonim înseamnă un alt nume decât cel adevărat.

— Uite, pe băiatul acela de al cărui nume nu-ți amintești, ori nu dorești asta, l-ai numit Silviu Mora; vezi bine, acesta nu e numele lui adevărat ci… pseudonimul!

L-am înșfăcat de umeri și, pradă unor dureroase amintiri pe care Simion, sigur, fără voia lui, mi le-a răscolit, i-am spus gâtuit de emoție:

— Nu el s-a folosit de pseudonim, ci cu totul altcineva. Vina lui a fost cu totul alta. Pseudonimul…

M-am oprit brusc, dându-mi seama că bietul meu nepot nu știa mai nimic despre cel pe care-l numisem Silviu Mora, și nici despre încercarea stranie în care a fost azvârlit de cei care folosiseră o persoană al cărei nume fusese înlocuit cu un pseudonim. Mi-am dat seama că singura cale pentru explicarea stării mele de încordare era să-i povestesc întâmplările a căror victimă fusese – o vreme – Silviu Mora, și astfel nepotul meu să poată înțelege ce anume mă tulburase într-atâta, la simpla enunțare a cuvântului PSEUDONIMUL.

* * *

De-ndată ce am ajuns acasă, Simion m-a îndemnat să intrăm în camera lui. O vreme, ne-am petrecut-o cu toaleta de seară. Apoi, când totul părea pregătit pentru un somn odihnitor, i-am surprins privirea întrebătoare, de parcă m-ar fi dojenit: „Crezi că sunt gata să uit ceea ce mi-ai promis?” Și, fără să mai amân o clipă măcar, l-am tras de mână, îndemnându-l să se așeze alături de mine, pe covor, pentru că astfel stăteam noi, ori de câte ori aveam să-i povestesc câte ceva din întâmplările trăite de mine sau de foștii mei tovarăși de luptă.

— Ei bine, am început eu cele ce urmau istorisite, organizația U.T.C. Din care făceam parte trecea…

— Din care făcea parte și Silviu Mora? interveni nepotul meu, vrând să se asigure că n-aveam de gând să-i vorbesc despre altcineva.

— Întocmai! Și Silviu Mora… Așadar, organizația noastră, într-o anume perioadă, trecea prin momente foarte grele. A! nu-i vorbă, greu ne-a fost tot timpul activității noastre ilegale, dar în acel moment evenimentele căpătaseră un aspect deosebit de grav și primejdios. Secretarul nostru, un moldovean înalt și uscățiv, de prin părțile Bârladului, Ion Dolman, muncitor în portul Constanța, ca mai toți ceilalți membri, a cerut de la județeană instrucțiuni speciale în legătură cu acțiunile noastre.

— Dar voi… ce făceați? Despre ce fel de acțiuni era vorba? mă întrerupse Simion, timid.

— Sabotam mașina de război hitleristă. Asta făceam! i-am răspuns eu puțin răstit. Și pentru că pe chipul lui apăruse o cută de supărare, și pentru că eu nu suport nici măcar o umbră de tristețe în ochii oamenilor, darmite în cei ai copiilor ori ai tinerilor, m-am grăbit să-l asigur că a făcut foarte bine cerându-mi explicația aceea, declarându-mă vinovat că, grăbindu-mă, uitasem să precizez măcar despre ce era vorba, cu toate că în ceea ce aveam să-i povestesc acum nu mă puteam opri asupra importantelor acțiuni la care participasem mai înainte, firul evenimentelor desfășurându-se pentru organizația noastră, atunci, pe un cu totul alt drum, care ne-a dat mult de furcă.

— Județeana, am urmat eu, anunțase trimiterea secretarului tehnic, Titus Bold. Acesta urma să-l întâlnească pe utecistul Vasile Miclău, din organizația noastră, din care făcuse și el parte mai de mult, și să-i transmită instrucțiunile de care aveam nevoie. Întâlnirea urma să aibă loc în dreptul ultimei case de pe strada Mircea cel Bătrân, spre Piața Ovidiu, din Constanța, într-o seară de iulie a anului 1944. Țin bine minte, dragul meu, că mai toată ziua aceea cerul fusese înnorat, și asta…

— Vă bucura, desigur, interveni Simion. Pe vreme proastă străzile nu sunt prea aglomerate.

— Da’ de unde, băiete?! Asta ne îngrijora; pentru o asemenea întâlnire e nevoie de o stradă foarte circulată.

Simion s-a arătat surprins câteva clipe, dar imediat sfârși prin a înțelege, și chicoti vesel:

— Tiii! Ai dreptate, unchiule! Cum de nu m-am gândit la asta? Pe urmă își lipi arătătorul mâinii drepte de buze, semn că nu mă va mai întrerupe.

Am oftat lung, răscolit de amintirea tragică a celor petrecute atunci.

— Ți-e rău? s-a arătat el îngrijorat.

— Nu… Așadar, Miclău îl aștepta pe Bold. Ei bine, să fi fost orele douăzeci; se întuneca. Cu toate că țara era în plin război, în plin dezastru, cei avuți umpleau străzile Constanței, ca viligiaturiști, mai ales arterele care duceau spre faleză, cum era și aceea pe care se afla locul întâlnirii celor doi uteciști. După aproape o jumătate de oră, Miclău, văzând că Bold nu apare, și-a spus că secretarul tehnic al județenei U.T.C. n-a putut ajunge la vreme, iar cât privește rămânerea lui în acel loc, desigur, ar putea să dea de bănuit poliției. Astfel, Miclău se hotărî să părăsească locul întâlnirii, urmând să raporteze secretarului nostru insuccesul misiunii sale. Dar n-apucă să facă nicio sută de metri că se simți înșfăcat de doi bărbați care apărură de după zidul unei case, tăindu-i calea. Vasile Miclău a încercat să se smulgă din ghearele lor, dar unul dintre agresori i-a pus un pistol în piept, silindu-l să rămână pe loc.

— Pe cine așteptai, mă? l-a întrebat tipul care-l amenința cu pistolul.

— O… o fată, a bâiguit Vasile.

Ceilalți doi au râs batjocoritor.

— I-ai arma, domnule comisar! a poruncit bărbatul care se ținea drept superior.

— Imediat, domnule inspector, s-a arătat gata să execute ordinul cel care-l somase pe Miclău.

În ciuda amenințării, utecistul a făcut un pas înapoi, căutând să explice agresorilor săi că nu purtase armă niciodată.

— Atunci scoate tot ce ai în buzunare! tună inspectorul.

Vasile s-a supus de-ndată, așezând pe bordura trotuarului actele și câțiva gologani.

Polițiștii au izbucnit în râs.

— Mă amărâtule! a exclamat comisarul, într-un târziu, dacă ești băiat de treabă poți căpăta de la noi, zilnic, de o sută de ori mai mulți bani decât ai acuma.

Tânărul s-a prefăcut că e gata să facă orice, numai să dobândească bani cât mai mulți și, tot sporovăind pe tema asta, încerca să câștige încrederea celor de la siguranță, dar mai ales timp.

— Timp? a tresărit surprins Simion.

— Da, i-am răspuns eu, și m-am grăbit să-i explic că Vasile Miclău dorea să-i expună cât mai bine privirilor lui Bold, dacă s-ar fi întâmplat ca acela să sosească.

Nepotul meu nu s-a arătat prea mulțumit de explicația pe care i-am dat-o, dar nici eu nu eram dispus, deocamdată, la mărturisiri mai ample, fiindcă tot el ar fi fost cel supărat, spunându-mi: „Nu trebuia să-mi dezvălui încă finalul”, așa că am urmat mai departe:

— Vasăzică, îți plac banii?! s-a arătat bucuros inspectorul.

— Păi cum să nu, domnule inspector! a izbucnit Miclău, de parcă nu și-ar fi dorit nimic altceva pe lume.

— Ehei! a făcut comisarul, dacă vrei cu adevărat bani mulți, trebuie să ne arăți că ești băiat de treabă.

— Sunt, domnilor! Sunt! a căutat fostul meu tovarăș să-i încredințeze pe polițiști că era hotărât să treacă în serviciul lor.

Inspectorul a făcut un semn comisarului, iar acela și-a pus pistolul în buzunar. Pe urmă s-a apropiat foarte mult de Miclău și, lovindu-l prietenește, cu palma, peste obraz, i-a spus:

— Poate că ești așa cum spui, dar pentru ca să ne convingi, trebuie să ne răspunzi sincer la o singură întrebare.

Miclău s-a izbit cu pumnul în piept și, pe un glas sugrumat de emoție, a strigat șoptit:

— Sincer! domnule inspector. Cât se poate de sincer!

— Foarte bine, l-a încurajat polițistul, atunci răspunde-mi… cu cine trebuia să te întâlnești?

În clipa aceea, țin bine minte, tocmai îmi aprindeam o țigară, când Simion, prinzându-mi brațul într-o încleștare cam dureroasă, m-a întrebat, pradă unei emoții puternice:

— Unchiule, nu cumva teama l-a făcut pe Vasile Miclău să divulge polițiștilor adevărata lui misiune?

M-am desprins din strânsoarea degetelor sale și, fără să-mi pot stăpâni mânia care mă cuprindea ori de câte ori se punea la îndoială buna credință a foștilor mei tovarăși – cu excepția unuia singur – am tunat:

— Teamă, da! însă trădare, nu! Vasile Miclău n-a trădat. A repetat inspectorului răspunsul pe care-l dăduse prima dată: „Trebuia să mă întâlnesc cu o fată” – dar comisarul nu l-a crezut și i-a spus asta deschis. Inspectorul, însă, mai viclean, și-a dojenit subalternul, bine-nțeles, de formă, îndemnându-l să ia ca cinstită mărturia lui Miclău.

— Dacă băiatul susține că aștepta o fată, de ce ne-am încăpățâna să nu-l credem? Apoi, întorcându-se spre Miclău, îl îndemnă pe un ton amical: Du-te înapoi, la locul întâlnirii, și continuă să aștepți. Poate că fata va veni totuși, iar dacă lucrurile se vor petrece astfel, dumneata ne vei face dovada că ai spus numai și numai adevărul, iar noi îți vom cere scuze pentru că ne-am îndoit de cinstea dumitale.

— Asta înseamnă că polițiștii doreau cu orice preț să vadă cu cine trebuia să se întâlnească Vasile Miclău, interveni nepotul meu, și mai emoționat ca înainte. Formidabil!

— Ce? Ce anume găsești formidabil?

— Unchiule! insistența oamenilor siguranței trebuia să-l lămurească pe Miclău că ei fuseseră informați asupra celui pe care trebuia să-l întâlnească. Poate că îi știau chiar și numele.

— Poate, m-am arătat eu nemulțumit de noua lui întrerupere, dar imediat mi-am dat seama că aceasta era consecința participării sale intense la întâmplările pe care i le istoriseam. Așa că nu l-am mai certat, cum fusesem îndemnat de primul impuls, ba chiar m-am bucurat, dorind să mă întrerupă ori de câte ori va simți nevoia unei explicații.

— Prin urmare, Titus Bold, cel care trebuia să aducă instrucțiunile atât de necesare organizației voastre de tineret, continua să rămână în primejdie! se și repezi Simion, cu răsuflarea întretăiată. Dar, desigur, n-a apărut, și totul s-a terminat cu bine.

Țigara din care trăsesem doar un singur fum arsese până la capăt.

— Hm! N-a fost chiar așa, băiete.

— Nuu?

— Nu. Când a revenit la locul de întâlnire, Miclău l-a văzut pe Titus Bold apărând dinspre Piața Ovidiu. Atunci…

— A strigat: „Pericol!” Sau: „Fugi!”

L-am mângâiat, și Simion, înțelegând că greșise judecând astfel lucrurile, s-a grăbit să se scuze:

— Desigur, nu trebuia să strige. E cât se poate de limpede că, procedând în felul acesta, ar fi atras atenția polițiștilor asupra celui pe care dorea să-l apere.

— Exact! l-am încurajat eu, vrând să aflu cum rezolvă situația până la capăt, dar el a tăcut, posomorit, de parcă s-ar fi aflat dinaintea unei probleme de nedezlegat.

N-am mai vorbit niciunul o vreme. Apoi, ridicând din umeri ca un elev gata să se recunoască înfrânt la un examen greu, mi-a declarat pe un ton nesigur:

— Doar n-o fi fugit de sub ochii polițiștilor?!

— Ba chiar așa a făcut! am exclamat eu, mulțumit că, în sfârșit, intuise soluția lui Miclău, care astfel a încercat să-i semnaleze lui Bold primejdia.

— Îngrozitor! a gemut Simion. Cu siguranță că inspectorul sau comisarul a pornit pe urmele lui și l-au împușcat.

— Da.

— Cel puțin, Titus Bold a scăpat?

— Văzând cele întâmplate, secretarul tehnic a atras atenția polițiștilor asupra lui. O vreme, i-a amăgit, dar aceia, într-un târziu, au renunțat să-l mai urmărească pe el, întorcându-se la Miclău care căzuse, rănit, și l-au arestat.

— De unde cunoști dumneata toate aceste amănunte? m-a întrebat nepotul meu, de parcă ar fi dorit să aibă o dovadă că spusele mele nu erau rodul fanteziei și că cele istorisite se petrecuseră cu adevărat.

Am zâmbit trist și, departe să mă fi supărat pentru neîncrederea lui, i-am răspuns că întâmplarea aceea ne fusese relatată de o tânără, Sanda Rarău, membră în organizația noastră ilegală U.T.C.

— Pe vremea aceea, Sanda avea 17 ani. Era o fetișcană de statură potrivită, cu obraji palizi și ochi verzi care păreau, deopotrivă, speriați și mirați. Venise în organizație… Cam în același timp cu… Silviu Mora.

— Cu acela pe care ne-am înțeles să-l numim așa, dar care, de fapt, se chema altfel! interveni iar Simion. Deci, pseudonimul!

— Nu! m-am pomenit deodată strigând. Ți-am mai spus că nu el s-a folosit de pseudonim.

Simion m-a privit încurcat câteva clipe, pentru ca apoi să-mi mărturisească:

— Iartă-mă! N-am vrut să te supăr. Uite, îți promit că n-am să mai pronunț cuvântul pseudonim!

— Știi ce? Până la sfârșitul întâmplării, lasă-mă doar pe mine să-l pronunț… acolo și… și când va fi cazul.

— În regulă! se învoi el, bucuros că iritarea pe care nu mi-o înțelegea părea să se fi risipit. Apoi adăugă, vrând, desigur, să-mi reamintească unde rămăsesem: Dar Sanda Rarău de unde aflase cele petrecute cu Vasile Miclău și Titus Bold?

— O! am exclamat, de parcă abia acuma ascultătorul istorisirii mele m-ar fi întrerupt pentru prima oară, Sanda avusese misiunea să supravegheze felul în care urma să se desfășoare întâlnirea lui Vasile cu tehnicul de la județeană. Tii! cum de-am uitat să-ți spun: înaintea lui Miclău, un alt utecist încercase să ia legătura cu Bold, însă n-a reușit. Seara, când Sanda a apărut la sediul organizației noastre ilegale…

— Unde aveați sediul, unchiule?

Pe dinaintea ochilor minții mi se perindară imagini sumbre și triste. Am „revăzut” cămăruța aceea mansardată, într-o casă veche, din spatele pieței Chiliei. O închiriase Sanda. Proprietăreasa, coana Cateluța, văduva unui brânzar procopsit, ținea un atelier de lenjerie, iar tânăra noastră tovarășă de luptă lucra la ea. Odată îi spusese că ar fi păcat să plătească o chirie prea mare în altă parte și îi oferise odăița aceea, ce-i drept, la un preț derizoriu. Se intra direct, din curte, pe o scară de lemn, foarte îngustă și cu balustradă, pe care amenința s-o smulgă, în orice clipă, un vânt mai puternic. Dar, pentru că proprietăreasa se culca foarte devreme, iar intrarea în apartamentul ei se făcea printr-o altă latură a curții decât aceea spre care era așezată scara podului, de-ndată ce se înnopta, Sanda putea primi trei-patru tovarăși.

— Sediul era tot în Constanța? m-a trezit brusc, din întunecatele mele amintiri, insistența lui Simion.

— Da, da, i-am răspuns eu nefiresc de grăbit. Se găseau, în acel sediu al nostru ilegal, Tudor Hareș – un băiat mai vârstnic… de vreo douăzeci și șase de ani, venit nu prea de multă vreme în organizația noastră, pe care Dolman – secretarul – îl folosea ca pe un fel de ajutor al său, și… și puștiul acela de șaptesprezece ani, Silviu Mora. Cu toții așteptam nerăbdători.

Camera în care ne aflam era locuința Sandei, dar secretarul avea și el o cheie. Fata a venit mult mai târziu decât ne așteptam. Era atât de înspăimântată, încât, vreme de câteva minute n-a fost în stare să rostească nici măcar o singură vorbă. Pe urmă, când s-a mai liniștit, ne-a spus cu de-amănuntul cele petrecute. Când am aflat că Miclău fusese rănit și arestat, ne-am privit cu teamă și Ion Dolman nu s-a sfiit să-și mărturisească îngrijorarea, dar cel mai impresionat părea Tudor Hareș, ajutorul său. Primul care s-a dezmeticit după aflarea tristei întâmplări a fost Silviu Mora.

— Tovarășe secretar, s-a adresat el lui Dolman, nu ne putem opri în loc. Avem neapărată nevoie de instrucțiunile județenei.

— Într-adevăr, îl susținu Tudor. Vrem să știm cum să acționăm, pentru ca populația să nu sufere de pe urma bombardamentelor, dar aviația aliaților să distrugă obiectivele de război hitleriste.

Sanda interveni și ea, pe un ton hotărât.

— Trebuie să întreprindem ceva, totuși.

— Desigur, căută s-o liniștească secretarul. Atâta doar, prin ceea ce vom face să nu stingherim planul de ansamblu al județenei.

Spre surprinderea celorlalți, Silviu se ridică de pe lavița pe care stătuse până atunci și murmură, nesigur că propunerea lui va fi acceptată:

— Eu… dacă mi-ați da voie, aș încerca eu…

Ceilalți l-au privit surprinși.

— Și, mă rog, ce-ai dori tu să faci? l-a întrebat Dolman.

Băiatul s-a fâstâcit la început, dar, după ce și-a recăpătat încrederea în sine, și mai ales încurajat de privirea binevoitoare a secretarului, a răspuns timid:

— Trimiteți-mă pe mine la întâlnirea cu tovarășul Titus Bold. Cu siguranță, va reveni prin preajma locului stabilit, să încerce să reia legătura cu noi, cât mai urgent.

Îmi amintesc bine că în acea clipă Tudor Hareș a sărit ca ars, strigând:

— Nu! Apoi, adresându-se lui Dolman, i-a spus aproape plângând: Să nu-l lăsați. E încă un copil. N-avem nevoie de încă o victimă a siguranței.

Secretarul nu s-a arătat prea impresionat de argumentele lui Tudor Hareș; a chibzuit o vreme și apoi i-a răspuns:

— Tudore, într-un fel, ai dreptate. Nu uita însă că avem mare nevoie de instrucțiunile pe care județeană ni le-a trimis cu Bold. Pe urmă, a început să se plimbe prin cameră, măsurând-o cu pași mici și rari. Într-un târziu s-a oprit și, privindu-ne de parcă ar fi dorit să ne câștige de partea ideii care pusese stăpânire pe el, ne-a spus în șoaptă: Trebuie să mai încercăm, numai că de data asta vom lua măsuri de extremă precauție și… voi cere și sprijinul tovarășilor din celula de partid.

La auzul acestor cuvinte, Silviu Mora veni dinaintea lui Dolman, implorându-l aproape:

— Trimiteți-mă pe mine! Vă asigur că voi fi prudent, că voi respecta întocmai tot ce-mi veți spune. Și, ca argument suprem, copilul din el prinse a se lăuda: Am niște picioare zdravene care, cu fuga, mă pot salva din orice primejdie.

Secretarul zâmbi, îl bătu pe umăr și sfârși prin a încuviința:

— Bine, Silviu Moral îți promit că vom analiza dacă este oportun.

* * *

Trecuse de miezul nopții, dar nepotul meu nu dădea nici cel mai mic semn de oboseală. Mă privea atât de insistent că, în ciuda unei nespuse dorințe de somn, mi-am aprins o altă țigară și i-am istorisit încercarea lui Silviu de a-l întâlni pe tehnicul județenei.

Totul a început la fel ca în clipa așteptării de către Vasile Miclău, dar de data aceasta prin preajma străzii Mircea cel Bătrân.

Seară de iulie, la fel de cald, zăpușeală. Însă, în locul Sandei Rarău, cel care avea să supravegheze întâlnirea era un bărbat trecut de cincizeci de ani, mic de statură, dar vânjos. La insistențele lui Simion, i-am precizat că „omul din umbră” se numea Alexe Hogaș și era meșterul lui Silviu. Apoi i-am mai spus că puștiul de șaptesprezece ani habar n-avea de prezența lui Hogaș în imediata apropiere a locului în care îl aștepta pe Bold. Nu după multă vreme, a apărut Bold. Întâlnirea a avut loc; un schimb rapid de cuvinte. Bold intuiește primejdia care-i pândea în acel loc; nu dă prea multe amănunte; se desparte în grabă de Silviu Mora și, la mai puțin de două sute de metri este arestat de copoii siguranței. Meșterul a văzut asta, dar n-a putut interveni în niciun fel.

Silviu s-a întors la ai săi, care-l așteptau în camera Sandei Rarău. Mulțumit de reușita, măcar în parte, a misiunii sale, tânărul a prins să raporteze instrucțiunile primite în fugă, prin viu grai, de la secretarul tehnic, în legătură cu unele obiective ale mașinii de război hitleriste care trebuiau reperate de aviația aliaților, în așa fel încât populația să fie cruțată. Și cu arătătorul mâinii stângi încercă să schițeze un fel de plan pe fața de masă.

— Cu arătătorul mâinii stângi? s-a arătat surprins Simion și m-a privit de parcă mi-ar fi luat un interogatoriu.

— Păi da, m-am fâstâcit eu, Silviu Mora era stângaci…

— Ca dumneata?!

— Ei, sigur, ca mine, ca alții, că nu-i doar un singur câine scurt de coadă, am început eu să râd. Pe urmă am continuat, spunându-i că tocmai în clipa când Silviu se străduia să fie cât mai clar asupra puținelor indicații pe care avusese vreme să i le comunice Bold, de-afară s-a făcut auzită o melodie la modă pe-atunci; era semnalul că tovarășul Titus Bold fusese arestat. Ne-am privit înmărmuriți și multă vreme niciunul dintre noi nu s-a dovedit în stare să pună capăt acelei apăsătoare tăceri. Într-un târziu, Tudor a bâiguit:

— Misiunea noastră poate fi compromisă.

Atunci Dolman, un „om cu nervii de oțel”, cum îi spuneam noi, pentru prima dată și-a pierdut cumpătul și, lovind cu pumnul în masă, a strigat:

— Bold nu va trăda! Pe urmă, cu glasul aproape stins, a adăugat, parcă numai pentru el. Tare mă tem că siguranța va afla ce misiune avem de îndeplinit, mai înainte ca noi să facem primul pas.

— Dar Bold nu va trăda! a intervenit Silviu, pe ton de reproș, amintindu-i că el însuși, Dolman, garantase pentru tehnicul județenei, cu numai câteva secunde mai înainte.

Spre surprinderea noastră, însă, secretarul a dat un răspuns care avea să ne uluiască pe toți, deopotrivă:

— Știu! Sunt convins că Bold nu va trăda. Eu… nu de el mă tem. Trădarea se află aici. Cineva trădează!

Cu toate că faptele dovedeau din plin adevărul rostit de secretarul nostru, parcă tot nu ne venea a crede că printre noi s-ar fi aflat un asemenea ticălos.

— Voi informa județeană, a murmurat Dolman, după o matură chibzuință. Vor găsi, fără îndoială, calea de a ne trimite instrucțiunile complete, pe care să mi le dea personal. De asemenea, să ne ajute la demascarea trădătorului.

— Mă duc eu, zise cu hotărâre Hareș.

— Nu, de tine este nevoie aici.

— Atunci să se ducă tot Silviu. Avem certitudinea că el nu a fost reperat de siguranță. Altfel l-ar fi arestat.

— Da, da, a încuviințat Dolman și, ațintindu-și privirea spre Silviu, îi spuse: Mâine vei primi indicații, fie de la mine, fie de la Tudor Hareș, când și unde va trebui să întâlnești pe cel ce ne va fi trimis de județeană. Vom lua măsuri deosebite, ca să evităm pericolul, trădătorul aflându-se printre noi. După aceea ne-a părăsit în grabă, motivându-și plecarea cu… nu mai țin minte ce treburi urgente pe care trebuia să le rezolve fără întârziere.

Noi, ceilalți, am rămas tăcuți, fiecăruia răsunându-i în auz doar cuvintele „Cineva trădează!”