Moartea unui singuratic
Aa
Moartea unui singuratic de Stefan Berciu
CAPITOLUL I
Investigații preliminare
S-a întâmplat acum unsprezece ani. Era tot toamna.
În serviciul la care lucram, era o mare forfotă. Se difuzau bilete la „Lakmè” și, fiind puține, fiecare invoca pretexte care de care mai puerile, pentru a-l determina pe cel care le procurase să-l prefere pe el.
Scena mă amuza și priveam cu plăcere la colegii mei. După ce iureșul s-a potolit, ne-am reluat locurile la birouri și am început să discutăm planul zilnic de măsuri. Fiecare și-a expus cazul pe care-l „lucra”, ce a realizat, ce greutăți avea și așa mai departe.
Atenția mi-a fost reținută de expunerea unuia dintre ofițerii mai tineri care lucra cu mine la efectuarea unor investigații preliminare pentru stabilirea victimelor unui notoriu invertit sexual, pe care-l voi numi „Camby”, cum îi spuneau intimii lui.
Greutatea reclamată de tânărul meu coleg se referea la faptul că, la locuința uneia dintre presupusele victime ale corupătorului, nu găsea niciodată pe nimeni acasă.
Aflase că tatăl tânărului despre care ne interesam era contabil la un S.M.T. situat în apropierea Bucureștiului, iar tânărul Sergiu – victima – ar fi student la facultatea de medicină. Am întrebat imediat dacă a verificat informația referitoare la Sergiu și mi-a spus că, într-adevăr, era student în anul II, la facultatea amintită, dar, deși cursurile începuseră de câteva săptămâni, el nu se prezentase.
— Mama tânărului?… întrebai eu.
— Nici pe ea n-am găsit-o.
— Este plecată din București?
— Nu, îmi răspunse colegul meu.
— Atunci?
— Vecinii spun că pleacă și vine la ore foarte neregulate, și…
— Și?
— Drept să va spun, n-am perseverat prea mult ca s-o găsesc, recunoscu, și, apoi, trecurăm la alte discuții.
A doua zi, l-am însoțit pe tânărul meu coleg la locuința lui Sergiu. Doream neapărat să-i arăt cum se face cu adevărat o investigație. Poarta imobilului era deschisă. Un câine de curte ne-a întâmpinat cu lătrături nu prea curtenitoare, iar o vecină a familiei lui Sergiu s-a ivit în pragul unei uși.
— Pe cine căutați? ne-a întrebat femeia, cu ochii încă peticiți de somn.
— Pe Sergiu! răspunsei eu prompt.
— Acolo, la ușa din față, zise femeia, arătându-ne geamlâcul unei marchize, și dispăru în locuința ei.
Ne-am îndreptat înspre apartamentul ce ni se indicase și am apăsat pe butonul soneriei. Niciun răspuns. Am sunat din nou; de asemenea, nimic. Nu știu ce mi-a venit și am strigat: „Sergiu!” Ușa s-a deschis și în prag a apărut un bărbat de statură uriașă, care să tot fi avut 50 de ani, iar în spatele lui, o femeie cam de aceeași vârstă, îmbrăcată în doliu. Fără să mă întrebe nimic, bărbatul s-a năpustit asupra mea, lovindu-mă năpraznic și scoțându-mă afară din curte. Colegul meu a intervenit, dorind să explice rostul venirii noastre acolo, dar, bietul băiat, avu aceeași soartă. Uriașul se reîntoarse în casă urlând amenințător la noi; „Voi m-ați nenorocit, Dumnezeii mamii voastre…”
— Ce facem? mă întrebă colegul.
— Ne mai plimbam pe-aici, spusei eu, covârșit de „succesul” avut în lecția de investigații. Și o pornirăm de-a lungul străzii, fiecare cu gândurile lui.
— E nebun, rupse tăcerea tânărul ofițer.
— Poate, îngăimai eu destul de neconvins.
— Nu credeți?
— Am spus: poate, și-mi urmai firul gândurilor mele.
— Dar altceva, ce-ar putea fi?
— Desperare, răspunsei eu aproape strigând.
— Desperare?! se miră colegul meu și, privindu-l atent, observai că pe fața lui ca de adolescent se așternuse o teribilă nedumerire. Vă doare? întrebă el sfios, într-un târziu.
— Ba bine că nu.
— Și pe mine… spuse, cu un ton care mă făcu să râd până la lacrimi. Râse și el. Mai făcurăm câțiva pași și, apoi, fulgerat de un gând, i-am spus:
— Hai să ne întoarcem.
— Acolo? strigă el speriat.
— Nu chiar acolo, ci, pe acolo, îl liniștii eu și, mergând tăcuți, ne apropiarăm din nou de casa lui Sergiu. Privirile noastre erau atrase de poarta prin care fuseserăm zvârliți. Deodată, ne-am oprit amândoi; pe poarta „înfrângerii” noastre, ieșise femeia îmbrăcată în doliu, urmată de uriașul agresiv. După câteva clipe, însă, fiecare luă alt drum.
— Te ții după el, îi spusei tânărului ofițer, iar eu am s-o urmăresc pe femeie.
Unde avea să mă ducă? Ce va face? Voi izbuti s-o urmăresc neobservat, până la capăt? Ce voi afla? Iată gândurile care m-au însoțit până la poarta cimitirului „Belu”…
CAPITOLUL II
Taina unui mormânt
Ajuns la poarta cimitirului, m-am oprit la o oarecare distanță de femeia pe care o urmăream, lăsând-o să înainteze câteva zeci de metri, dar când dispăru pe o alee laterală, iuții pașii ca să n-o pierd. Ajunsei destul de repede la răspântia aceea, dar femeia, nicăieri: parcă o înghițise pământul. Am rămas pe loc, liniștit, în speranța că am să-i aud pașii. După câteva minute, hotărâi să mă plimb pe aleea centrală, unde femeia avea să revină când va voi să iasă din cimitir.
În ciuda vântului, câțiva stropi de ploaie căzură greoi pe pietrele care acopereau mormintele din jurul meu. Și pentru că n-aveam de gând să părăsesc cimitirul, îmi căutai un adăpost; l-am găsit sub streașina unui cavou.
Ploaia se întețise, iar de pe streașina destul de îngustă sub care mă aciuisem, apa începu să mi se prelingă, la început pe vârful pantofilor, apoi pe manșetele pantalonilor.
Trecuse aproape o oră și, ce-i drept, răbdarea nu mă părăsise, dar, o neliniște sau ceva asemănător puse stăpânire pe mine. Mă cunosc oarecum și știu că, dintre toate sentimentele, singurul pe care n-am fost stăpân niciodată este senzația nedefinită care uneori mă cheamă în mare grabă, într-un anume loc.
Am pornit prin ploaie într-o direcție anume. Nu făcui, cred, nici treizeci de metri, când mă pomenii la o nouă răscruce; pe aleea din dreapta, văzui un bătrân îmbrăcat cu o pelerină cenușie, ale cărei poale măturau pământul, împingând o roabă. Pe dată mă prefăcui că sunt preocupat de inscripția de pe placa unei cripte.
Cu coada ochiului vedeam cum bătrânul se apropie cu pas de melc, împingând roaba. Când ajunse în dreptul meu, se opri lângă mine și, instinctiv, întorsei capul; privirile ni se întâlniră și ochii lui iscoditori mă cercetară. Era în ei ceva ciudat: un soi de nedumerire amestecată cu neîncredere, ori și mai grav… cu dispreț. Nu știu cât timp s-a scurs astfel. Într-un târziu, bătrânul îmi spuse:
— Ești ud leoarcă.
— Păi dacă plouă, răspunsei eu prostește.
— Tocmai pentru că plouă, îmi luă el vorba n-ar trebui să stai numai în haină pe o asemenea vreme.
— Când am plecat de-acasă nu ploua, încercai eu să-mi justific starea precară în care mă înfățișam.
— Dar de când a început ploaia, aveai destulă vreme să pleci, spuse el pe un ton aproape răstit. Zi mai bine ce treburi te-au adus în cimitir, așa… cu noaptea-n cap.
— Eu… mă atrage… și nu-mi terminai fraza, arătând involuntar inscripția de pe mormântul lângă care ma aflam.
Bătrânul privi într-acolo și tot într-acolo privii și eu, dar de astă dată, cu adevărat. Era mormântul unei tinere care murise cu un an înainte. Pe plăcuța de la căpătâi, erau câteva versuri de dragoste semnate cu numele „Mihai”.
Bătrânul privi atent inscripția și, după câteva secunde, ochii lui se întâlniră cu ai mei.
Privirile nu-i mai erau reci; exprimau milă; o mila nobilă, o milă omenească, compătimire și sinceră participare la suferința ce mi-o atribuia.
— Ce să-i faci, tăticule? îmi spuse. V-ați despărțit prea devreme, e adevărat, dar mult nu mai e și-o să fiți iar împreună, încercă el să mă consoleze. Rămase apoi pe gânduri și-ntr-un târziu, îmi spuse: Nu mai sta în ploaie! Și își vârî o mână cu degetele noduroase într-unul din buzunarele pelerinei, de unde scoase o cheie. Na, ia cheia și du-te la birou… acolo unde scrie „portar”. Vezi că în camera de-alături e o mașină de gătit. Ia vreo două scaune din birou și întinde-ți hainele să le usuci, că altminteri intri în boală și-or umbla bieții părinți după tine, cum mai este o biată femeie, care, de două-trei săptămâni, de când și-a îngropat: băiatul, tot pe-aicea stă. Și dădu să plece.
— Moșule, am încercat eu să-i rețin, în dorința de a-i explica oarecum rostul șederii mele în ploaie, dar bătrânul mă smuci energic de mână și-mi spuse: grăbește-te băiete… Și-așa nu știi dacă-i scăpa prea zdravăn. Mă reped să-i duc bietei femei niște răsaduri și-apoi vin și eu la birou.
Se-ntoarse și plecă foarte grăbit, târșindu-și pașii.
Îl urmării cum mergea printre aleile întortocheate, și-mi păru că s-a oprit. Mă strecurai binișor printre morminte și, când ajunsei la numai câțiva pași de el, îl văzui împreunându-și mâinile ca pentru rugăciune. Alături de el, era femeia pe care o urmărisem. Femeia se aplecă spre roabă, își suflecă mânecile ude leoarcă ale pardesiului, apucă un răsad, scurmă cu mâinile pământul încă nelăsat de pe mormântul în fața căruia am găsit-o, și înfundă răsadul.
— Lăsați, doamnă… spuse blajin portarul. Fac eu restul. O să fie tot așa de frumos cum ați văzut la băiatul meu.
— Bine, bine, îngăimă femeia. Am încredere în dumneata… Te rog să ai grijă de el… Și dumneata ești părinte… Se îndreptă și plecă grăbită, dar după doi pași, se opri și-i explică portarului: „La Sergiu, am fost. Acum, trebuie să merg acasă; pleacă Didi la școală, și trebuie să-i fac ceva de mâncare.”
Așteptai ca femeia să se depărteze și mă apropiai binișor să citesc numele băiatului ei mort. Nu-mi venea să cred. Pe crucea de la căpătâiul acelui mormânt, era scris numele „Sergiu V.”.
— Ce cauți aici? mă luă prin surprindere strigătul de indignare al bătrânului. Ori ești și tu dintre ăia care au nenorocit-o pe femeia asta? Hai? Dă-mi cheia, tună bătrânul.
Băgai mâna în buzunar, scosei cheia și i-o întinsei. Mi-a smuls-o de parcă i-aș fi spurcat-o cu atingerea mâinilor mele.
— Ce mai stai?
— Te aștept pe dumneata. N-am îndrăznit să intru singur într-o casă străină.
Mă privi o clipă neîncrezător, apoi i se citi pe față că iar îl cuprinde mila pentru mine. Lăsă roaba cu răsadul lângă mormântul lui Sergiu și porni spre „biroul” său, strigându-mi peste umăr:
— Acu’, hai vino, că nu te pot lăsa în halu’ ăsta. De m-oi minți, te vede Dumnezeu.
— Ba, de mințit am mințit, spusei eu. Bătrânul se opri:
— Atunci, tot pentru „băiat” ai venit, spuse el cu nedumerire.
— Da, dar nu pentru ce ți-oi fi închipuind dumneata.
— Ți-e curat gândul? mă întreba bătrânul, pironindu-și ochii într-ai mei.
— Curat, răspunsei eu,
— Atunci, vino.
CAPITOLUL III
În timp ce hainele se uscau întinse pe scaunele așezate simetric în jurul mașinii de gătit din camera bătrânului, o bună parte de vreme tăcurăm amândoi.
— Să știi, spuse bătrânul într-un târziu, dacă ești om cu adevărat, nimic nu-ți poate arde sufletul mai rău ca lacrima unei mame.
Mă lua pe departe. Era limpede că ceea ce-mi spusese nu era ceva care să mă impresioneze prin profunzimea meditației, ci mai degrabă o insinuare, o aluzie. Dar unde voia să ajungă, nu știam.
— De ce-mi spui asta, moșule? întrebai, întorcându-mă cu tot trupul spre el.
— Așa, bâigui el, nițel fâstâcit de tonul meu sincer. La asta mă gândeam și asta am spus. Omul, adause el, e bine să spuie ce gândește că, dacă nu gândește bine, ăl de lângă el îl poate pune pe drumul bun. Vezi dumneata, eu cred că toate relele din lume vin de la gândurile nespuse de unii oameni celorlalți și… cred eu, nu le spun, ba de rușine, ba de frică.
— Moșule, ce-ai vrea să știi de la mine? întreabă-mă și-am să-ți spun numai adevărul, dar și dumneata să-mi răspunzi adevărat la ce te-oi întreba eu.
Ochii bătrânului se luminară.
— Cine ești și ce căutai în cimitir?
— Sunt un om cinstit și caut adevărul.
— Și ce, adică printre cei vii nu-l mai găsești? mă ironiză. Îl privii lung, continuând să tac. De ce nu răspunzi? Ți-e greu să spui ce adevăr anume căutai?
— Mi-e greu, răspunsei eu. Și știi de ce?
— O fi ceva urât și, dacă-i așa, mai bine taci.
— Moșule, oricum o fi, adevărul trebuie să iasă la suprafață, trebuie să-l descopăr.
— Aha! Vasăzică nu știi nimic. Atunci, ce vrei?
— Să aflu… și mă oprii, ezitând.
— Cum să afli dacă nu știi ce vrei?
— Ba știu, vorbii, și din nou îmi pironii ochii în ochii lui. Bătrânul își trase scăunelul pe care se așezase, mai aproape de pat, își aprinse o țigară și își scoase ochelarii. Nu mai avea nevoie să mă privească. Voia doar să mă audă.
— Moșule, sunt ofițer de miliție, spusei eu și așteptai să văd efectul spuselor mele.
— Să văz, interveni el și-mi arătă cu un deget port-vizitul pe care-l lăsasem pe masă.
— Dă-mi-l, te rog. Bătrânul îmi întinse port-vizitul și continuă să mă privească la fel de liniștit. Am scos legitimația și i-am întins-o, iar el, apucând-o cu degetele lui noduroase, după ce-și potrivi ochelarii, se porni să citească, silabisind.
— Acu’, că știu cine ești, poți să mă întrebi.
— Mai întâi, vreau să-ți mulțumesc pentru că m-ai adăpostit.
— Oricine-ai fi fost, nu mă lăsa inima să fac altfel. Tăcu câteva clipe, meditând parcă la ceva anume. Mult trebuie să-ți iubești meseria, dacă ai putut să stai așa, ca un câine, în ploaia asta torențială.
Bătrânul părea că nu se mai grăbește sa afle scopul prezenței mele acolo, dar, cum timpul trecea și hainele aproape că se uscaseră, grăbii explicația vizitei mele, spunându-i că nu doream altceva, decât să-mi lămuresc mie comportarea ciudată a părinților lui Sergiu.
— Aici, începu alene moșneagul, este o taină. Din câte am priceput eu, băiatul n-a murit de vreo boală, ori de pe urma vreunui accident. Tăcu, își aprinse o altă țigară și continuă, rar și chibzuit: Femeia pe care ai văzut-o la mormântul lui mai are un copil… tot băiat, dar mai mic… de vreo 16-17 ani. De două-trei săptămâni, de când l-a îngropat pe Sergiu, femeia vine în fiecare zi… când mai devreme, când mai târziu…
— Moșule, intervenii eu, profitând de faptul că-și reaprindea țigara ce i se stinsese în timpul povestirii, ai spus adineaori că Sergiu n-ar fi murit din cauza vreunei boli sau accident. De ce crezi asta și ce știi mai exact?
— Exact, nu știu nimic.
— Atunci?
— Păi, spuse stingherit bătrânul, și când a fost de l-a-ngropat și altă dată, când a venit la mormânt, mamă-sa îl tot certa pe băiat. „De ce-ai făcut asta?” „Ce-a fost în sufletul tău?” „De unde atâta desperare!” și câte altele… Așa că, vezi dumneata, ce altceva poți pricepe, decât că și-a făcut singur seama.
— Desperare? Desperare, moșule? Așa zici că se tânguia mama lui?
— Așa, spuse mirat bătrânul, că doar de bine nu-și taie beregata un flăcău așa frumos. Știi ce frumos era, domnule! Aproape tot așa de frumos ca și Mielu, băiatul meu ăla mic, de mi s-a prăpădit acum anul.
— Și zici că și-a tăiat beregata?
— Asta am văzut eu, preciza bătrânul, avea o tăietură foarte subțire în jurul gâtului. Și-apoi, dacă l-ar fi tăiat altul, dumneavoastră ați fi știut.
Sării din pat.
— Mai stai puțin, spuse moșneagul pipăindu-mi hainele întinse în jurul mașinii de gătit. Încă sunt jilave, nu poți pleca așa…
— Plec, moșule, trebuie să plec, spusei eu.
— Te duci la spital?
— La care spital? întrebai surprins.
— La ăla de nebuni, preciză el, acolo unde a murit Sergiu, mai adause, văzând nedumerirea mea. Nu știai?
— Nu.
— Ehei, spuse suspinând din adâncul rărunchilor. Păzește-te, domnule, de femei dintr-acelea de te bagă laolaltă cu nebunii; ești băiat tânăr.
— Moșule, îngăimai eu, ce tot spui?
— Păi ți-aș spune eu, dar dacă te grăbești…
Mă așezai din nou pe pat. Era evident că bătrânul exercita un mic șantaj asupra mea pentru a mă reține, să nu plec cu îmbrăcămintea udă, dar ceea ce mă îngrijora era gândul că, în dorința lui de a-mi face bine, moșneagul ar fi putut să-mi îndruge cine știe ce baliverne și-apoi, să nu mai revină asupra lor, de teamă, ori de rușine că m-a mințit.
— La ce te-oi fi gândind? spuse deodată. Tresării din gândurile mele și-mi întorsei privirile spre el. Crezi că vreau să-ți îndrug cine știe ce bazaconie, numai ca să te rețin, hai?
— Cred, răspunsei, pe jumătate rușinat, pe jumătate amuzat de faptul că bătrânul îmi ghicise gândurile.
— Fii liniștit, zise el, și începu să scormonească jeraticul care se cam stinsese. Apoi, se ridică de pe scaun și privi spre capelă. Știi, ploaia a devenit lapoviță… O să avem o iarnă grea, mai spuse și reveni lângă mine. Așa, hai? Ți-a dat prin minte că te-aș putea minți, ca să te fac să stai cuminte aici? Dar nu te mint, că n-am de ce. Și-apoi, cu lucruri serioase, nu se glumește. Nu te-am mințit. De-acolo l-au adus, de la balamuc. Cine știe ce suflet de cățea i-o fi mâncat mințile, mânca-i-ar vârcolacii sufletul…
— Te cred, moșule, dar de unde știi despre povestea cu femeia?
— Vezi dumneata, asta mi-a spus-o un domn care a venit și la înmormântare.
— Și mai… când? întrebai eu.
— Păi, se gândi bătrânul, să-ți zic drept, a mai fost pe aici, dar de-atuncea se ferește de părinții băiatului.
— Cum așa?
— Iaca bine… După ce l-a îngropat pe Sergiu, tată-său abia se mai ține pe picioare… Ce om voinic! Un munte, nu altceva, dar nenorocirea te frânge câteodată, domnule, de te face neom. Își îndreptă din nou privirea spre fereastră și tăcu. Apoi, deodată, tresări, ca la aducerea aminte a unor gânduri ori întâmplări tulburătoare, și se porni, precipitat, pe vorbă. Când a ajuns în dreptul porții, muntele ăla de om, cum îți spun, abia se mai ținea pe picioare. Deodată, îi apare în față bărbatul despre care-ți spuneam că știa din ce cauză și-a pus capăt zilelor bietul băiat. Tatăl lui Sergiu a tresărit așa… cum se-ntâmplă câteodată, când te trezește cineva brusc din somn: l-a privit țintă, s-a scuturat de moleșeală și ca un câine de ăl turbat s-a năpustit asupra lui, doborându-l și călcându-l în picioare… Am intervenit și eu pe lângă rudele și prietenii care veniseră cu el și abia-abia am putut să-i îndepărtăm de cel căzut. Bietul părinte s-a uitat atunci de jur împrejur și sărindu-i în ochi șapca mea de portar, m-a apucat de haină și a urlat la mine: „Dacă-l prinzi pe-aicea, ține-l și cheamă-mă pe mine…” După aia, l-a înecat plânsul și a plecat cu pașii târâș, ajutat de doi oameni.
— Moșule, spusei eu, ziceai că mama lui Sergiu, printre tânguielile ei, spunea ceva în legătură cu desperarea care l-ar fi dus la moarte.
— Da, încuviință bătrânul. Tocmai de-aceea zic eu că bărbatul pe care l-a bătut așa de rău tatăl băiatului are dreptate… Tot femeie… domnule… Tot o femeie dintre acelea care te mână la pierzanie trebuie să fie la mijloc.
— Așa ți-a descris-o bărbatul acela?
— Nu, se repezi moșneagul, că doar nu era nebun să vorbească așa despre sora lui.
— A cui? întrebai eu covârșit de noutatea lucrului aflat.
— A lui, răspunse bătrânul, și-mi explică, pentru a înțelege „oricine”: a ăluia, a bărbatului pe care tatăl lui Sergiu nu voia să-i lase lângă mormânt… Aici, fraza îi fu curmată de niște ciocănituri în ușă. Bătrânul tresări; se ridică greoi de pe scăunel și se duse la ușă. Trase un colț al perdelei și-apoi reveni lângă mine, șoptindu-mi grav: A venit el… bărbatul despre care-ți vorbeam… Ce zici să fac? Chibzuii o clipă, dar numai una, și-apoi sării din pat.
— Spune-i să aștepte puțin, până mă-mbrac. După aceea, poftește-l în birou, închide bine ușa între camere și vezi ce vrea.
— Bine, încuviință bătrânul și se-ndreptă spre ușă. Bătrânul îl introduse pe noul sosit în birou.
Era un bărbat înalt, cu mișcări simple și gesturi largi; vocea îi era catifelată și fraza limpede, frumos construită. Toată înfățișarea lui trăda pe intelectualul cu puțină poză, conștient de inteligența lui. Un singur lucru mă făcu mai atent și anume, neliniștea privirilor sale.
